Paul Johnson

Brecht şi-a căpătat quid pro quo-ul pentru sprijinul acordat regimului, deşi lui Ulbricht i-a trebuit aproape un an pentru asta. In strădaniile sale de a zdrobi Comisia pentru Arte Frumoase, Brecht a realizat că avea nevoie de ajutorul lui Wolfgang Harich, tânărul şi stălucitul profesor de filosofie marxistă de la Universitatea Humboldt, care i-a furnizat argumentele doctrinale, exprimate în jargonul potrivit, pe care el nu era în stare să le ofere. La începutul lui 1954 Comisia a fost în sfârşit dizolvată, fiind înlocuită de un nou Minister al Culturii, în fruntea căruia se afla prietenul intim al lui Brecht, Johannes Becher. În martie a fost plătită şi ultima tranşă a „pactului” încheiat de Brecht, acestuia dân-du-i-se în posesiune formală teatrul la care râvnea. El şi-a sărbătorit victoria strângând-o în braţe pe Isot Kilian, drăguţa soţie a lui Harich, din care a făcut principala sa amantă, pro tem, avansând-o de la rangul de figurantă la acela de asistentă al noului său cartier general. Rănitului Harich i-a dat cinicul sfat: „Divorţează acum de ea. Te poţi recăsători cu ea în doi ani” – până atunci, insinua el, urma să termine cu ea.

Aşa cum s-a întâmplat, până atunci avea să fie la rândul său aproape terminat. Spre sfârşitul anului 1954, s-a îmbolnăvit. A trecut un oarecare timp până i s-au diagnosticat tulburări cardiace – ciudat, ţinând seama de antecedentele sale medicale. Nu avea încredere în medicina comunistă, aşa că a apelat la o clinică din Berlinul occidental. In 1956 a aranjat să se interneze într-o altă clinică, din Miinchen, dar nu a mai ajuns acolo: a decedat pe 14 august, ca urmare a unei masive tromboze coronariene. Jucase ultima sa festă unei Weigel deja mult încercate. A redactat un testament prin care lăsa o parte din drepturile sale de autor la patru femei: fostei sale aman-te-secretare Elizabeth Hauptmann (i-a lăsat Opera de trei parale, cea mai valoroasă dintre toate), bietei Ruth Berlau, lui Isot Kilian şi lui Kăthe Rulicke, pe care o sedusese la sfârşitul lui 1954 şi o alternase cu Kilian. Cu toate acestea, Kilian, delegată de Brecht să asigure legalizarea testamentului, a fost prea nerăbdătoare pentru a mai aştepta în biroul avocatului certificarea de către martori. Aşa încât testamentul s-a dovedit nul. In calitate de unică soţie legitimă, Weigel a primit totul şi le-a dat, după bunul ei plac, partea celorlalte femei. Alte dorinţe ale lui Brecht au fost însă îndeplinite. El şi-a exprimat dorinţa să fie înmormântat într-un sicriu gri de oţel, pentru a ţine viermii la distanţă, şi să i se împlânte în inimă un stilet de oţel, de îndată ce-şi dădea sufletul. Faptul a fost dus la îndeplinire şi făcut public: vestea fiind, pentru mulţi dintre cei pe care i-a cunoscut, primul indiciu cum că ar fi avut o inimă.

În această relatare, m-am străduit să găsesc ceva de spus în favoarea lui Brecht. Dar în afara faptului că a lucrat întotdeauna din greu – şi a trimis, în timpul războiului şi imediat după aceea, pachete cu hrană unor persoane din Europa (ar fi putut fi însă foarte bine opera lui Weigel) – nu se poate spune nimic în favoarea lui. Este singurul intelectual dintre cei pe care i-am analizat, care pare să fie lipsit de orice trăsătură mântuitoare.

Aidoma majorităţii intelectualilor, Brecht prefera ideile oamenilor. Nu a existat căldură în niciuna dintre relaţiile sale. Nu a avut prieteni în sensul obişnuit al cuvântului. Ii plăcea să lucreze cu oamenii, cu condiţia să fie el conducătorul. Insă, aşa cum nota Eric Bentley, cu el lucrau o serie de comitete şi consilii. Nu era interesat de oameni ca indivizi, spunea Bentley. Probabil că de aceea nu putea crea personaje, ci doar tipuri umane. I-a folosit în calitate de agenţi în vederea realizării scopurilor sale. Faptul era valabil şi în privinţa femeilor, pe care nu le vedea atât ca indivizi, cât ca tovarăşe de pat, secretare, bucătărese. Dar, la urma urmei, care erau scopurile sale? Nu este deloc clar dacă Brecht a avut vreo convingere reală, stabilă. Pierre Abraham, traducătorul său în franceză, a afirmat că Brecht i-ar fi spus, cu puţin înainte de a muri, că intenţiona să-şi republice piesele didactice cu o nouă prefaţă, care să afirme că acestea nu se voiau luate în serios, ci doar ca „exerciţii de încălzire pentru acei atleţi ai spiritului care ar trebui să fie bunii dialecticieni”.40 Aceste lucrări au fost cu siguranţă prezentate la vremea lor la modul serios, şi dacă erau simple „exerciţii”, care dintre lucrările lui Brecht nu era? In iarna din 1922-1923, Arnolt Bronnen a avut o convorbire cu Brecht referitoare la nevoile oamenilor. Bronnen a exercitat o influenţă majoră asupra lui Brecht. Îşi făcuse numele mai „dur” sau „de stânga”, schimbându-şi-1 din Arnold în Arnolt, iar Brecht 1-a copiat. Nu numai că a renunţat la celelalte două prenume ale sale, Eugen şi Friedrich, ca fiind „prea regaliste”, dar 1-a „întărit” pe Bertold, schimbându-1 în Bertolt. Însă atunci când, cu această ocazie, Bronnen accentua nevoia de a schimba lumea în aşa fel încât nimeni să nu mai trebuiască să mai sufere vreodată de foame, Brecht s-a supărat. Conform spuselor lui Bronnen, el s-ar fi exprimat astfel: „Ce te priveşte pe tine dacă oamenii mor de foame? Omul trebuie să meargă înainte, să-şi facă un nume, să obţină un teatru în care să-şi monteze piesele!” Bronnen a adăugat: „Nu-1 interesa nimic altceva.”41 Lui Brecht îi plăcea să fie ambivalent, ambiguu, misterios. Şi-a disimulat gândirea cu abilitate, la fel cum şi-a îmbrăcat trupul în costume muncitoreşti. S-ar putea însă, cu această ocazie, o dată în viaţă, să fi spus cu adevărat ceea ce gândea.

8 Bertrand Russell: Un caz al fleacurilor logice.

Nu se cunoaşte în istorie un intelectual care să fi dat omenirii sfaturi pe o perioadă mai îndelungată decât a făcut-o Bertrand Russell, al treilea conte Russell (1872-1970). S-a născut în anul în care generalul Ulysses S. Grant a fost reales preşedinte al Statelor Unite şi a murit în ajunul afacerii Wa-tergate. A fost cu doar câteva luni mai tânăr decât Marcel Proust şi Stephen Crane, cu câteva săptămâni mai vârstnic decât Calvin Coolidge şi Max Beerbohm şi a trăit totuşi destul de mult ca să îi salute pe studenţii care se revoltau în 1968 şi să se bucure de lucrările lui Stoppard şi Pinter. Pe tot parcursul acestei perioade a oferit constant un şir întreg de sfaturi, apeluri, informări şi avertismente asupra unei diversităţi surprinzătoare de subiecte. O bibliografie (cu siguranţă incompletă) menţionează 68 de lucrări. Prima dintre ele, German Social Democracy (Social-democraţia germană), a fost publicată în 1896, când reginei Victoria îi mai rămăseseră încă cinci ani de trăit. Lucrarea sa postumă Essays în Analysis {Eseuri de analiza) (1973) a apărut în anul în care Nixon şi-a dat demisia, în intervalul dintre aceste două scrieri Russell a publicat lucrări de geometrie, filosofie, matematică, drept, reconstrucţie socială, idei politice, misticism, logică, bolşevism, China, creierul omenesc, industrie, ABC-ul atomului (aceasta în 1923; treizeci şi şase de ani mai târziu a urmat o carte despre armele nucleare), ştiinţă, relativitate, pedagogie, scepticism, căsătorie, fericire, morală, trândăvie, religie, afaceri internaţionale, istorie, putere, adevăr, cunoaştere, autoritate, cetăţenie, etică, biografie, ateism, înţelepciune, viitor, dezarmare, pace, crime de război şi alte teme1. La acestea ar mai trebui adăugate nenumăratele sale articole publicate în ziare şi reviste, articole abordând toate temele imaginabile – inclusiv Utilizarea rujului, Comportamentul turiştilor, Alegerea ţigărilor şi Baterea soţiei.

De ce s-a considerat Russell îndreptăţit să ofere atât de multe sfaturi şi de ce l-au ascultat oamenii? Răspunsul la prima întrebare nu este tocmai evident. Probabil cel mai important motiv pentru care a scris atât de mult a fost că găsea scrisul extrem de facil şi, în cazul lui, extrem de bine plătit. În anii '20, prietenul său Miles Malleson scria despre el: „în fiecare dimineaţă Bertie iese de unul singur la o plimbare de circa o oră, compunând şi meditând la scrierea sa din cursul acelei zile. Se întoarce apoi şi scrie tot restul dimineţii, curgător, fără efort şi fără cea mai mică corectură.”2 Rezultatele financiare ale acestei activităţi agreabile au fost înregistrate într-un carneţel în care Russell menţiona onorariile primite pentru toate publicaţiile şi transmisiile din cursul întregii sale vieţi, îl ţinea într-un buzunar interior şi, în rarele sale momente de trândăvie sau de disperare, îl scotea pentru a-1 lectura, denumind asta „îndeletnicirea care aduce cele mai bune satisfacţii”.3

Cu siguranţă, Russell nu era omul care să acumuleze o vastă cunoaştere a vieţii duse de majoritatea oamenilor sau care să se intereseze prea mult de sentimentele şi de punctul de vedere al celor mulţi. Era orfan, ambii săi părinţi murind înainte ca el să fi împlinit patru ani, şi îşi petrecuse copilăria în casa bunicului său, primul conte Russell, care, sub numele de Lord John Russell, a determinat adoptarea Marii Legi a Reformei (1832) în vechea şi încă nereformata Cameră a Comunelor. Trecutul lui Russell se confunda cu acela al aristocraţiei Whig care, izolându-se complet de orice contact cu mulţimea şi chiar cu mica nobilime, dădea dovadă de un gust arbitrar pentru ideile radicale. În calitate de fost prim-ministru, bătrânul conte se bucura de o reşedinţă de protocol, Pembroke Lodge, în Richmond Park, care îi fusese acordată de regina Victoria; în acea casă a crescut Bertrand Russell. Întotdeauna am fost de părere că inimitabilul său accent, de o remarcabilă claritate şi arhaici ta te, era moştenit de la bunicul său, deşi a fost clasificat adesea, în mod eronat, drept accent „Bloomsbury”. Cu toate acestea, în copilărie, principala influenţă asupra lui Russell a exercitat-o bunica acestuia, o doamnă extrem de bigotă, cu principii înalte şi vederi pregnant puritane. Părinţii lui Russell fuseseră atei şi ultraradicali şi lăsaseră instrucţiuni ca Bertrand să fie crescut în spiritul lui John Stuart Mill. Bunica lui n-a făcut însă nimic din toate acestea şi 1-a ţinut pe Russell acasă, într-o atmosferă dominată de Biblie şi de Cărţile Albastre, predate de un şir de guvernante şi meditatori (dintre care unul s-a dovedit a fi totuşi ateu). Toate acestea nu au avut însă prea mare importanţă deoarece orice s-ar fi întâmplat, Russell ar fi apucat-o pe acelaşi drum. La cincisprezece ani ţinea un jurnal în care scria cu caractere eline pentru a-şi ascunde gândurile de ochii curioşilor: „Am ajuns. Să scrutez fundamentele religiei în spiritul căreia am fost crescut.”4 La vremea aceea devenise deja necredincios şi avea să rămână astfel până la sfârşitul zilelor sale. Ideea că majoritatea oamenilor recunosc şi simt nevoia unei entităţi supreme nu 1-a atras niciodată, câtuşi de puţin. Considera că răspunsurile la toate dilemele din univers aveau să fie găsite de mintea omului sau nu aveau să fie găsite deloc.

Nimeni nu a avut vreodată o mai mare încredere în puterea intelectului decât Russell, deşi avea tendinţa de a-1 concepe aproape ca pe o forţă abstractă, dematerializată. Dragostea pentru intelectul abstract şi suspiciunea faţă de mişcările corporale, provenite probabil din învăţămintele puritane ale bunicii sale, au făcut din Russell un matematician. Ştiinţa numerelor, mai îndepărtată de oameni decât orice altceva, a fost prima şi marea pasiune a vieţii sale. Cu sprijinul unei armate de meditatori a obţinut o bursă la Trinity Colledge, Cambridge, iar în 1893 a fost desemnat drept al şaptelea laureat de onoare în matematică de la Cambridge. A urmat o bursă Trinity şi, la vremea cuvenită, prima schiţă a amplei lucrări scrise împreună cu Alfred North Whitehead, The Principles of Mathematics (Principiile matematicii), încheiată în ultima zi a secolului al XlX-lea. Scria: „îmi place matematica deoarece nu este omenească.” în eseul „Studiul Matematicii”, îşi manifesta bucuria: „Matematica nu deţine numai adevărul, ci şi frumuseţea supremă – o frumuseţe rece şi austeră, ca aceea a sculpturii, fără a exercita nici o atracţie asupra vreunei alte părţi a firii noastre slabe, de o puritate sublimă şi capabilă de o perfecţiune severă întâlnită numai în arta cea mai înaltă.”5

Russell nu a crezut niciodată că mulţimea ar putea sau ar trebui încurajată în transcenderea frontierelor cunoaşterii. Cercetările sale din domeniul matematicii au fost întreprinse într-o manieră extrem de tehnică, fără a face nici cea mai mică concesie neiniţiaţilor. Susţinea că speculaţiile filosofice trebuie întreprinse într-un limbaj special şi s-a luptat nu doar pentru a-şi menţine ci şi pentru a-şi consolida codul hieratic. A fost un înalt preot al intelectului, interzicân-du-le celor din afară penetrarea tainelor. S-a opus vehement acelor confraţi într-ale filosofiei, cum ar fi G. E. Moore, care doreau să dezbată problemele într-un limbaj obişnuit, de domeniul simţului comun, insistând că: „simţul comun întruchipează metafizica sălbaticilor”. Cu toate acestea, din punctul lui de vedere, înalţii preoţi ai intelectului nu aveau doar îndatorirea de-a păstra misterele eleusine în limitele castei lor, ci şi pe aceea de-a răsfăţa mulţimea cu unele roade digerabile ale înţelepciunii lor, ca urmare a statutului de depozitari ai cunoaşterii. Russell a trasat astfel o distincţie între filosofia profesionistă şi etica populară, şi le-a practicat pe amândouă. Între 1895 şi 1917, apoi între 1919 şi 1921 şi 1944-1949, a fost cercetător ştiinţific la Trinity; în plus, a petrecut mulţi ani conferenţiind şi prgdând într-o serie de universităţi americane. Dar o şi mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o spunând publicului ce ar trebui să gândească şi să facă, acest evanghelism intelectual dominând complet cea de-a doua jumătate a lungii sale vieţi. Asemenea lui Albert Einstein în anii '20 şi '30, Russell a devenit pentru masele de oameni din întreaga lume chintesenţa, arhetipul filosofului abstract, întruchiparea minţii care grăieşte. Ce e filosofia? Păi, genul de lucruri spuse de Bertrand Russell.

Russell era un orator înzestrat. Una dintre lucrările sale de început explicase opera lui Leibniz, pe care 1-a admirat întotdeauna.6 Strălucitul său compendiu A History of Western Philosophy (O istorie a filosofiei occidentale) (1946) este cea mai pertinentă lucrare de acest gen scrisă vreodată şi, pe drept, un bestseller în lumea întreagă. Confraţii săi universitari l-au criticat, au pretins că deplâng şi, fără îndoială, i-au invidiat opera populară. Ludwig Wittgenstein i-a considerat lucrarea The Conauest ofHappiness (Cucerirea fericirii) (1930) drept „absolut insuportabilă”.7 In 1949, când i-a fost publicată ultima mare lucrare filosofică, Human Knowledge (Cunoaşterea umana), cronicarii universitari au refuzat să o ia în serios. Unul dintre ei a numit-o „flecăreala unui circar”.8 Publicului însă îi place un filosof care iese în lume. Mai mult decât atât, exista sentimentul că, indiferent dacă avea sau nu dreptate, Russell avea curajul de a-şi asuma convingerile şi era gata să sufere pentru ele. Aşa cum Einstein a plecat în exil pentru a scăpa de tirania nazistă, Russell a fost în mod repetat în conflict cu diverse autorităţi şi şi-a acceptat cu bărbăţie pedeapsa.

Astfel, în 1916, a scris un pamflet anonim pentru Asociaţia Antirecrutare, protestând în favoarea unui individ care refuzase să facă armata şi care fusese trimis la închisoare în ciuda „clauzei conştiinţei” din jurisprudenţa serviciului militar obligatoriu. Distribuitorii au fost arestaţi, condamnaţi şi închişi. Russell a scris o scrisoare către The Times spunând că el fusese autorul pamfletului. A fost judecat la Mansion House în faţa primarului Londrei, găsit vinovat şi amendat cu 100 de lire. A refuzat să plătească, aşa că mobilierul său de la Trinity a fost sechestrat şi vândut. Consiliul de la Trinity, corpul de elită ce guverna societatea cercetătorilor, i-a retras arunci calitatea de membru. Au luat chestiunea foarte în serios, iar majoritatea pare să fi acţionat după o îndelungă cugetare şi în virtutea celor mai înalte principii.9 Pentru public însă, faptul a apărut ca o dublă pedeapsă pentru acelaşi delict.

La 11 februarie 1918, Russell a fost judecat şi condamnat pentru a doua oară. De data aceasta pentru a fi scris în ziarul radical Tribunal un articol, „Oferta germană de pace”, în care afirma: „Garnizoana americană, care până în acel moment va fi ocupat Anglia şi Franţa, fie că se va dovedi sau nu eficientă în faţa germanilor, va fi fără îndoială capabilă să îi intimideze pe grevişti, îndeletnicire cu care armata americană s-a familiarizat acasă la ea.” Pentru această afirmaţie dură, falsă şi de-a dreptul absurdă, Russell a fost găsit vinovat, în conformitate cu legea apărării regatului, pentru a fi „făcut într-o publicaţie tipărită anumite afirmaţii de natură a prejudicia relaţiile Maiestăţii Sale cu Statele Unite ale Ame-ricii”. A fost condamnat în Bow Street şi închis vreme de şase luni.10 Când a fost eliberat, Ministerul de Externe britanic a refuzat (cel puţin pentru o vreme) să îi elibereze un paşaport, ministrul adjunct permanent, sir Arthur Nicolson, menţionând pe dosar că era „unul dintre cei mai ticăloşi maniaci din ţară”.11

Russell a avut din nou necazuri cu legea în 1939-1940, când a fost numit la o catedră de la City University din New York. La vremea aceea era deja notoriu pentru vederile sale lipsite de religiozitate şi presupus imorale. Pe lângă nenumăratele articole anticreştine, a migălit un monolog de amvon, „Cre-doul ateist”, pe care îl declama pe tonul nazal al unui cleric cântând: „noi nu credem în Dumnezeu. Dar credem în supremaţia u-ma-ni-tă-ţii. Nu credem în viaţa de după moarte. Credem însă în nemurirea-prin-fapte-bune.”12 îl încânta să recite aceste rânduri copiilor prietenilor săi progresişti. Când a fost anunţată numirea lui Russell la New York, clerul anglican şi cel catolic local au protestat vehement. Cum universitatea era o instituţie municipală, cetăţenii puteau contesta numirile în cadrul acesteia, iar o doamnă a fost chiar determinată să procedeze astfel. Aceasta a dat în judecată oraşul New York, care la acea vreme era la fel de dornic să piardă cazul pe cât era ea să îl câştige. Avocatul femeii a declarat lucrările lui Russell „afemeiate, libidinoase, lascive, desfrânate, eroto-maniacale, afrodisiace, limitate, neadevărate şi lipsite de respect şi de simţ moral”. Judecătorul, un american de origine irlandeză, a amplificat ofensa şi 1-a declarat pe Russell inapt pentru a ocupa postul, fiind un „ateu străin şi un exponent al amorului liber”. Primarul, Fiorello La Guardia, a refuzat apelul împotriva verdictului, iar ofiţerul stării civile din comitatul New York a afirmat în mod public că Russell ar trebui „dat în tărbacă şi expulzat din ţară”.13

Ultimul conflict dintre Russell şi autorităţi a survenit în 1961, când acesta avea deja 88 de ani şi depunea eforturi considerabile pentru a fi arestat pentru acte de nesupunere civilă în semn de protest împotriva armelor nucleare. In 18 februarie a luat parte la un protest ilegal în faţa Ministerului Apărării din Londra şi a rămas aşezat pe pavaj vreme de câteva ore. Nu s-a rezolvat însă nimic şi a fost silit să se întoarcă acasă. Cu toate acestea, în 6 august, a fost citat ca pe 12 septembrie să se prezinte în Bow Street pentru acuza de-a fi incitat publicul la încălcarea legii, iar când a venit momentul a fost condamnat la o lună de închisoare, pedeapsă comutată la o săptămână (pe care a petrecut-o în aripa spital a închisorii). La anunţarea sentinţei, un bărbat a strigat, „ruşine, ruşine, un om de optzeci şi opt de ani!”, însă magistratul stipendiat a remarcat sec: „Eşti suficient de copt ca să îţi dai seama.”14

Este îndoielnic ca aceste episoade să fi contribuit la promovarea vreuneia dintre ideile lui Russell în rândul maselor, însă ele îi dovedeau sinceritatea şi dorinţa de a scoate filosofia din turnul ei de fildeş destinat doar iniţiaţilor şi de-a o coborî la nivelul omului de rând. Oamenii îl considerau, oarecum vag şi inexact, ca pe un Socrate modern luând otrava sau ca pe un Diogene ieşind din butoiul său cu apă de ploaie. În realitate, imaginea unui Russell făcând filosofia accesibilă omului de rând este de natură a induce în eroare. Mai curând, Russell a încercat – fără succes – să introducă lumea în tiparele filosofiei şi a descoperit că nu avea cum. Cazul lui Einstein a fost oarecum diferit, acesta fiind un fizician preocupat de comportamentul universului ca atare, decis să aplice descrierii date de el acestui comportament standardele cele mai riguroase ale demonstraţiilor empirice. Corectând fizica newtoniană, Einstein a schimbat întregul nostru mod de-a privi universul, iar opera sa are nenumărate noi şi noi aplicaţii – într-adevăr, contribuţia sa la teoria atomică a fost prima mare piatră de hotar spre cucerirea energiei nucleare.

Spre deosebire de Einstein, Russell a fost cum nu se poate mai rupt de realitatea fizică. Nu era în stare să acţioneze nici cel mai simplu mecanism şi nu putea îndeplini niciuna dintre operaţiunile de rutină pe care până şi cel mai răsfăţat om le face fără să mai stea pe gânduri. Adora ceaiul dar era incapabil să şi-1 prepare. Atunci când cea de-a treia sa soţie, Peter, a trebuit să plece şi a scris pe tăbliţa din bucătărie: „Ridică întâi capacul maşinii de gătit. Pune ceainicul pe plită. Aşteaptă să fiarbă. Toarnă apa din ceainic în vasul pentru ceai”, el a eşuat în chip jalnic să îndeplinească această operaţiune.15 La bătrâneţe a început să surzească şi i s-a prescris un aparat auditiv. Nu a fost însă niciodată în stare să îl pună singur în funcţiune. Dar nu numai lumea fizică, ci tot ceea ce ţinea de natura umană îl nedumerea neîncetat. A scris că izbucnirea Primului Război Mondial 1-a silit „să îmi revizuiesc părerile despre natura umană. Până la acea vreme presupusesem că era foarte normal pentru părinţi să îşi iubească copiii, însă războiul m-a convins că aceasta nu este decât o excepţie rară. Presupusesem că majoritatea oamenilor iubesc banii mai mult decât aproape orice altceva, dar am descoperit că le plăcea încă mai mult distrugerea. Presupusesem că intelectualii iubeau adesea adevărul, dar şi aici am descoperit că nici măcar 10% dintre ei nu preferau adevărul popularităţii.”16 Acest pasaj înverşunat trădează o asemenea ignorare profundă a modului în care funcţionează sentimentele oamenilor obişnuiţi în vreme de război, sau chiar în orice altă perioadă, încât aproape că nu mai este nevoie de nici un comentariu. În volumele sale autobiografice există multe alte afirmaţii care îl fac pe cititor să se mire cum de a fost posibil ca un om atât de inteligent să fie atât de orb în faţa naturii umane.

Curios, în ceea ce îl priveşte pe Russell, este faptul că era capabil să detecteze – şi să deplângă – la ceilalţi tocmai această combinaţie periculoasă dintre cunoaşterea teoretică şi ignorarea practică a sentimentelor şi dorinţelor oamenilor, în 1920 a vizitat Rusia bolşevică şi pe 19 mai a avut o întrevedere cu Lenin. L-a considerat „o teorie întrupată”. „Am avut impresia”, scria el, „că dispreţuieşte mulţimea şi este un aristocrat intelectual.” Russell a văzut cum nu se poate mai bine în ce mod o asemenea combinaţie împiedica un om să conducă în mod înţelept; într-adevăr, adăuga el, „dacă l-aş fi întâlnit [pe Lenin] fără să fi ştiut cine era, nu aş fi ghicit că era un om mare, dar l-aş fi considerat un profesor încăpăţânat”.17 Nu putea, sau nu avea cum să vadă că descrierea făcută lui Lenin i se aplica într-o anumită măsură şi lui însuşi. Şi el era un aristocrat intelectual care dispreţuia oamenii şi simţea, uneori, milă pentru ei.

Mai mult decât atât, Russell nu era ignorant doar în privinţa comportamentului real al majorităţii oamenilor; făcea şi dovada unei lipse acute a cunoaşterii de sine. Nu îşi putea vedea propriile trăsături oglindite în acelea ale lui Lenin. Şi mai grav încă, nu a sesizat că şi el însuşi era expus forţelor iraţionale şi afective, pe care le deplângea atât de mult la oamenii de rând. Poziţia generală a lui Russell era aceea că răul existent în lume poate fi rezolvat în mare măsură prin logică, raţiune şi moderaţie. Dacă bărbaţii şi femeile şi-ar urma raţiunea şi nu sentimentele, dacă s-ar confrunta la nivel logic şi nu intuitiv, şi dacă ar practica moderaţia în loc să se complacă în extreme, atunci războiul ar deveni imposibil, relaţiile dintre oameni ar fi armonioase iar situaţia omenirii ar fi mult ameliorată. Era punctul de vedere al lui Russell, în calitate de matematician, că nu exista în matematica pură concept care să nu poată fi definit în termeni logici şi că nu exista problemă care să nu poată fi rezolvată prin raţionament. Nu a fost într-atât de naiv încât să considere că problemele omeneşti puteau fi soluţionate aidoma unor ecuaţii matematice, dar, în ciuda acestui fapt, credea că dat fiind răgazul, răbdarea, metoda şi moderaţia, raţiunea putea oferi răspunsuri la majoritatea dificultăţilor noastre, fie ele publice sau particulare. Era convins că era posibil să le abordezi cu detaşare filosofică. Şi, mai presus de toate, credea că într-un cadru raţional şi logic adecvat, marea majoritate a fiinţelor umane erau capabile de un comportament decent.