Paul Johnson

Douăzeci de ani mai târziu, în timpul şi după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a susţinut politica militară americană. Faptul era însă însoţit de o respingere tot mai accentuată a politicii americane. La sfârşitul anilor '50, revenind dintr-o vizită în Statele Unite, i-a scris lui Craw-shay-Williams: „America a fost înfiorătoare – republicanii sunt la fel de ticăloşi pe cât sunt de proşti, ceea ce e puţin spus. Le-am spus tuturor că mi se pare interesant să studiez atmosfera dintr-un stat poliţienesc. Cred că cel de-al Treilea Război Mondial va începe în mai anul viitor.”46 A făcut pariu cu Malcom Muggeridge că Joseph McCarthy va fi ales preşedinte (şi, la moartea senatorului, a trebuit să plătească pariul pierdut). Când Russell şi-a început campania împotriva bombei cu hidrogen, antiamericanismul său a devenit de-a dreptul iraţional, şi aşa a rămas până la sfârşitul vieţii. A elaborat o teorie copilărească a conspiraţiei privitoare la asasinarea lui Kennedy. Apoi, sătul de chestiunea bombei cu hidrogen – la fel ca şi în cazul lui Tolstoi, interesul lui Russell era de scurtă durată – şi-a îndreptat atenţia spre Vietnam şi a organizat o campanie mondială de înfierare a comportamentului american în regiune.

Russell, susţinut de secretarul său, Schoenman, a fost o victimă facilă a celor mai extravagante scorneli. Cu o jumătate de secol în urmă deplângea folosirea de către Aliaţi a povestirilor despre atrocităţile comise de germani în Belgia cu scopul de-a aţâţa patima războiului; în cartea sa fustice în Wartime (Justiţie în vreme de război) (1916), se străduise să demonstreze că multe dintre acestea erau nefondate. În anii '60, Russell s-a folosit de prestigiul său pentru a face să circule şi să dea credibilitate relatărilor din Vietnam, mult mai puţin plauzibile, şi asta numai cu intenţia de-a spori ura împotriva Americii. Această politică a culminat în „Tribunalul crimelor de război” (1966-1967) organizat de el şi care s-a întrunit în cele din urmă la Stockholm pentru a pronunţa sentinţa împotriva Americii. In scopul acestui exerciţiu de propagandă, Russell a recrutat intelectuali dispuşi să adere la o asemenea iniţiativă, precum Isaac Deutscher, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, autorul iugoslav Vladimir Dedijer (care a şi prezidat), un fost preşedinte al Mexicului şi poetul oficial din Filipine. Nu exista însă nici urmă de justiţie sau de imparţialitate, din moment ce Russell însuşi a spus că el convocase tribunalul pentru a-i pune sub acuzare pe „criminalii de război Johnson, Rusk, McNamara, Lodge şi tovarăşii lor criminali”.47

Ca filosof, Russell a insitat neîncetat asupra necesităţii folosirii cu atenţie a cuvintelor şi cu sensul lor exact. Ca sfătuitor al omenirii, recunoştea Russell în autobiografia sa, a practicat „descrierea lucrurilor pe care le găsim insuportabile într-un mod atât de respingător încât să îi facem pe ceilalţi să ne împărtăşească furia”.48 Este o mărturisire curioasă din partea unui om devotat, din punct de vedere profesional, analizei lucide a problemelor şi care se declara adeptul raţiunii. Mai mult încă, tentativele sale de aţâţare funcţionau numai cu aceia a căror furie nu merita să fie câştigată sau care era oricum disponibilă. Când Russell a spus (în 1951) că în America „nimeni nu se aventurează să facă remarci politice fără să privească mai întâi după uşă pentru a se asigura că nimeni nu ascultă”, nici un om raţional nu 1-a crezut.49 Când a anunţat, în timpul crizei rachetelor cubaneze, „Pare foarte probabil ca într-o săptămână să fiţi cu toţii morţi pentru a fi pe placul nebunilor americani, „ el şi-a făcut rău lui însuşi, nu preşedintelui Kennedy.50 Când a afirmat că soldaţii americani din Vietnam erau „la fel de răi ca naziştii”, publicul său a scăzut.51 într-adevăr, trebuie spus că de-a lungul vieţii Russell a fost mai impresionant când a purtat dispute decât ca autor de aforisme. O antologie conţinându-i obiter dicta nu ar suna mai bine decât aceea a lui Tolstoi. „Un gentleman este bărbatul al cărui bunic avea mai mult de 1000L pe an.” „Nu veţi face niciodată ca guvernarea democratică să funcţioneze în Africa.” „Copiii ar trebui trimişi la internate pentru a-i ţine la distanţă de dragostea maternă.” Mamele americane „se fac vinovate de incompetenţă instinctivă. Valul de afecţiune pare să fi secat.” „Atitudinea ştiinţifică faţă de viaţă nu prea poate fi învăţată de la femei.”52

Ultima remarcă aminteşte faptul că, deşi în ultimile decenii de viaţă Russell a fost asociat aproape în exclusivitate cu sentinţele despre politică, fusese cândva încă mai notoriu pentru vederile sale asupra unor subiecte interbelice la ordinea zilei, cum ar fi „cuplul liber”, amorul liber, reforma divorţului şi coeducaţia. Cel puţin la nivel teoretic, a susţinut doctrina drepturilor femeii aşa cum era ea prezentată de susţinătorii ei. Cerea egalitate pentru femei în cadrul căsniciei şi în afara acesteia şi le-a înfăţişat drept victime ale unui sistem moral învechit lipsit de o bază etică reală. Susţinea că ar trebui să ne bucurăm de libertate sexuală şi înfiera „doctrinele tabuului şi sacrificiului uman care trec în mod tradiţional drept „virtute”„.53 în modul său de-a privi femeile, viaţa socială, copiii şi relaţiile interumane se regăseau multe ecouri din Shelley Avea, într-adevăr, o admiraţie specială pentru Shelley, ale cărui versuri, susţinea el, îi exprimau cel mai bine atitudinea faţă de viaţă. S-a stabilit în acea regiune din Ţara Galilor unde, între 1812-1813, Shelley încercase să întemeieze o comunitate, iar casa lui Russell, Plas Penrhyn, era opera aceluiaşi arhitect care construise şi casa prietenului lui Shelley, Maddox, de cealaltă parte a estuarului Portmadoc.

Cu toate acestea, la fel ca şi în cazul lui Shelley, atitudinea sa reală faţă de femei nu a fost întotdeauna în concordanţă cu principiile sale teoretice. Prima soţie, Alys, o americancă quaker, blândă, iubitoare şi cu concepţii largi, a fost victima libertinismului crescând al soţului ei, la fel ca şi Harriet a lui Shelley. După cum am menţionat, Russell a fost crescut conform unor principii stricte şi a rămas rigid în ceea ce priveşte sexul până ce trecuse mult de douăzeci de ani. Într-adevăr, în 1900, când fratele său Frank, cel de-al doilea conte Russell, şi-a părăsit prima soţie, a obţinut un divorţ la Reno şi s-a recăsătorit, Russell a refuzat s-o recunoască pe noua nevastă a acestuia şi i-a sugerat lui Frank să nu o ia cu el atunci când vine la cină. (Ulterior, Frank avea să fie acuzat de bigamie în cadrul Camerei Lorzilor.) Dar, pe măsura înaintării în vârstă, Russell a devenit, aşa cum se întâmplase şi cu Victor Hugo înaintea lui, mai afemeiat şi mai puţin înclinat să urmeze regulile societăţii, exceptând situaţiile când i se păreau convenabile.

După şaisprezece ani de căsătorie, Alys a fost părăsită pur şi simplu, la 19 martie 1911, când Russell a vizitat-o în casa ei din Bedf ord Square 44 pe lady Ottoline Morrell, gazda plină de viaţă a grupului Bloomsbury Surprinzător, soţul acesteia, Phillip, era plecat, aşa că Russell a făcut dragoste cu ea. În relatarea sa, Russell menţiona că nu a avut „relaţii complete” cu lady Ottoline în seara aceea, însă s-a decis „să o părăsească pe Alys” şi să o determine pe lady Ottoline „să îl părăsească pe Phillip”. Ceea ce ar fi putut gândi sau simţi Morrell „îmi era indiferent”. Era convins că soţul „ne-ar omorî pe amândoi” dar era „gata să plătească preţul unei nopţi”. Russell i-a comunicat imediat vestea lui Alys, care „a făcut o criză de nervi şi a spus că va insista pentru divorţ, menţionând numele lui Ottoline”. După o dispută aprinsă, Russell a spus „ferm” că dacă va face ceea ce ameninţa să facă, „mă voi sinucide pentru a o împiedica pe ea”. Atunci, „furia ei a devenit de nesuportat. După ce a tunat şi a fulgerat vreme de câteva ore, i-am dat nepoatei ei o lecţie despre filosofia lui Locke.”54

Relatarea lui Russell, care-1 avantaja vădit, nu concordă cu comportamentul real al lui Alys. Aceasta 1-a tratat de la început până la sfârşit cu multă stăpânire, moderaţie şi cu o adevărată afecţiune, fiind de acord să meargă să locuiască împreună cu fratele ei pentru ca el să îşi poată continua legătura cu lady Ottoline (soţul acesteia trecând faptul cu vederea, cu condiţia ca anumite reguli de convenienţă publică să fie respectate) şi să tergiverseze divorţul până în mai 1920. Ea a continuat să îl iubească. Când Colegiul Trinity i-a retras calitatea de membru, Alys scria: „Am economisit 100 de lire pentru a le investi în acţiuni Exchequer, dar prefer să ţi le dau dumitale, dacă îmi este permis, căci mă tem că toate aceste persecuţii îţi afectează foarte tare venitul.”55 In timp ce el era la închisoare, ea a spus: „M-am gândit la dumneata în fiecare zi cu cea mai mare părere de rău şi te-am visat aproape noapte de noapte.”56 Russell nu a mai revăzut-o până în 1950.

Despărţirea de Alys a implicat multe minciuni, înşelăciuni şi ipocrizie. La un moment dat, Russell şi-a ras mustaţa pentru a-şi disimula identitatea în timpul întâlnirilor clandestine cu lady Ottoline. Prietenii lui Russell au fost şocaţi când au aflat ce se întâmplă: făcuse întotdeauna atâta caz de adevăr şi de sinceritate. Episodul a marcat începutul unei perioade de confuzie sexuală în viaţa lui Russell. Relaţia sa cu lady Ottoline nu s-a dovedit satisfăcătoare. Conform relatării sale, „sufeream de pioree, deşi nu ştiam, şi aceasta a făcut ca respiraţia mea să fie rău mirositoare, alt fapt pe care îl ignoram. Ea nu a reuşit să mi-o mărturisească.”57 Prin urmare, legătura lor s-a răcit. În 1913 a cunoscut-o pe „soţia unui psihanalist” în Alpi şi „am vrut să fac dragoste cu ea, dar m-am gândit că trebuia să îi spun mai întâi despre Ottoline”. Femeia nu a fost încântată atunci când a aflat de existenţa amantei, dar „a decis totuşi că pentru o zi obiecţiile ei puteau fi neglijate”. Russell nu a mai „văzut-o niciodată”.

Apoi, în 1914, a urmat un episod de natură să îl discrediteze, cu o tânără din Chicago. Helen Dudley era una dintre cele patru fiice ale unui ginecolog renumit, care 1-a găzduit pe Russell pe durata conferinţelor acestuia. Conform relatării lui Russell, „am petrecut două nopţi sub acoperişul părinţilor ei, iar pe cea de-a doua am petrecut-o împreună cu ea. Cele trei surori ale ei stăteau de pază pentru a ne avertiza în cazul în care vreunul dintre părinţi s-ar fi apropiat.” Russell a aranjat ca fata să vină în Anglia în vara aceea să trăiască împreună cu el pe faţă, în aşteptarea unui divorţ. I-a scris lui lady Ottoline informând-o despre cele întâmplate. Aceasta însă, aflând între timp că el se vindecase de respiraţia rău mirositoare, i-a spus că dorea să reia legătura cu el. Oricum, atunci când Helen Dudley a sosit la Londra, în august 1914, războiul se declanşase deja, Russell se hotărâse să protesteze împotriva lui şi „nu doream să îmi complic situaţia cu un scandal particular, care ar fi făcut ca spusele mele – oricare ar fi fost acestea – să nu mai aibă nici o greutate”. Aşa că i-a spus lui Helen că micul lor plan căzuse şi „deşi aveam din când în când relaţii cu ea”, războiul „îmi omorâse pasiunea pentru ea şi i-am frânt inima”. Încheie: „a căzut victimă unei boli rare, care întâi a paralizat-o, apoi i-a luat minţile”. Atât despre Helen.

Între timp, Russell îşi complicase într-adevăr poziţia găsindu-şi o nouă amantă în persoana lui lady Constance Malleson, o femeie din înalta societate care acţiona sub numele de Colette O'Neil. S-au cunoscut în 1916. Prima dată când şi-au mărturisit dragostea „nu s-au culcat unul cu celălalt” deoarece „erau prea multe de spus”. Amândoi erau pacifişti iar în timpul primului act sexual „am auzit deodată un strigăt de triumf animalic venind din stradă. Am sărit din pat şi am văzut un Zeppelin prăbuşindu-se cuprins de flăcări. Gândul la oamenii curajoşi care mureau în chinuri provocase triumful din stradă. În momentul acela dragostea lui Colette a fost un refugiu pentru mine, nu în fata cruzimii în sine, care era inevitabilă, ci a cumplitei suferinţe de a-mi da seama că aşa sunt oamenii.”58

Russell şi-a depăşit însă curând chinul şi în câţiva ani a devenit crud cu lady Constance. Aceasta se mulţumea să îl împartă pe Russell cu lady Ottoline, iar în timpul sejurului său la închisoare cele două femei l-au vizitat alternativ în fiecare săptămână. După cum înţelesese lady Constance, lady Ottoline prefera să rămână cu soţul ei, pentru a-1 putea avea pe Russell atunci când divorţul acestuia s-ar fi concretizat. Astfel, aceasta i-a furnizat „dovada” care i-a permis lui să obţină sentinţa nisi în mai 1920. Cu toate acestea, la acea vreme Russell se îndrăgostise de o altă femeie, mult mai tânără, o feministă emancipată pe nume Dora Black, pe care a lăsat-o însărcinată. Ea nu dorea deloc să se mărite deoarece dezaproba instituţia căsătoriei, însă Russell, nevrând să „îşi complice situaţia” şi mai mult, a insistat să se însoare cu ea şi, când n-a mai avut încotro, cei doi s-au căsătorit „cu şase săptămâni răgaz” până la naşterea copilului. Aşa că lady Constance a fost abandonată iar Dora a fost antrenată cu forţa în ceea ce ea numea „ruşinea şi dezonoarea de-a te căsători”.59

Russell, ajuns deja la cincizeci de ani, era fascinat de „şarmul zglobiu” al Dorei şi încântat să meargă „să se scalde la lumina lunii sau să alerge cu picioarele goale prin iarba plină de rouă”. In ceea ce o privea pe Dora, ea a fost intrigată atunci când el a relatat că un militar mâzgălise pe casa lui „acel f. maniac pacifist locuieşte aici” şi că „fiecare cuvânt” era exact.60 în privinţa fizicului, Russell nu era pe gustul tuturor. Căpătase deja un râs chicotit, pe care T. S. Eliot (elevul său la Cambridge) îl asemăna cu „zgomotul scos de o cio-cănitoare”; George Santayana găsea că suna mai curând ca al unei hiene. Purta costume demodate de culoare închisă, din trei piese, pe care le schimba rareori (rar deţinea mai mult de unul o dată), ghetre şi gulere înalte, tari, asemănătoare cu acelea ale contemporanului său Coolidge. La vremea celei de-a doua căsătorii, Beatrice Webb scria în jurnalul ei că era „un personaj mai curând trândav, nesănătos şi cinic, îmbătrânit prematur”. Dorei îi plăcea însă „părul lui des şi destul de frumos. Care se ridica în vânt, nasul mare şi ascuţit şi bărbia stranie, dură, buza lui superioară lungă”. Ea scria că „picioarele lui late dar mici erau întoarse înspre exterior” şi că arăta „exact ca Pălărierul Nebun”.61 Dorea – dorinţă fatală pentru ea – să îl „protejeze de propria lui candoare”.

Cei doi au avut doi copii, John şi Kafe, iar în 1927 au pus bazele unei şcoli progresiste, Bacon Hill în apropiere de Petersfield. El a declarat cotidianului New York Times că ar fi ideal ca „grupuri cooperative de circa zece familii”, să „îşi pună laolaltă” copiii şi să „aibă grijă de aceştia cu rândul”, în fiecare zi ar fi „două ore de curs” cu „dozajul cuvenit” iar restul timpului ar fi petrecut „de voie”.62 Beacon Hill a fost o tentativă de punere în practică a acestei teorii. Şcoala s-a dovedit însă scumpă şi 1-a silit pe Russell să scrie lucruri de mântuială pentru a achita notele de plată. In plus, ca şi Tolstoi, s-a plictisit curând de rutina astfel impusă şi a lăsat-o pe Dora, care în ciuda vederilor ei ultraprogresiste avea un simţ al responsabilităţii mult mai dezvoltat, să conducă şcoala.

Se certau şi în priviniţa sexului. Doamna Webb prezisese că uniunea lui Russell cu o „fată cu un caracter uşuratic şi o filosofie materialistă pe care nu o respecta şi nici nu putea s-o respecte” avea să eşueze cu certitudine. Russell insista pentru o politică a „sincerităţii” – din nou la fel ca Tolstoi

— Cu care Dora a fost de accord: „Bertie şi cu mine. Ne-am acordat unul altuia libertate în privinţa aventurilor sexuale.” El nu a obiectat atunci când ea a devenit secretara filialei engleze a Ligii Mondiale pentru Reformă Sexuală sau atunci când a participat (octombrie 1926) la Congresul Internaţional asupra Sexului de la Berlin, alături de pionierul operaţiilor de schimbare a sexului, dr Magnus Hirschfeld, şi de strălucitorul ginecolog Norman Haire. Dar atunci când ea a avut, pe faţă, o aventură cu un ziarist, Griffin Barry, şi – conform sugestiei lui Russell cum că doamnele Whig din secolul al optsprezecelea aveau adesea copii de la taţi diferiţi

— A avut doi copii cu amantul ei, Russell a ajuns să se simtă deranjat de situaţie. Mulţi ani mai târziu a recunoscut, în autobiografia sa: „In cea de-a doua mea căsătorie am încercat să păstrez acel respect faţă de libertatea soţiei mele pe care consideram că îl cer convingerile mele. Am descoperit însă că puterea mea de iertare şi ceea ce s-ar putea numi dragoste creştinească nu erau pe măsura cerinţelor mele.” Şi a adăugat: „Oricine mi-ar fi putut spune asta dinainte, dar eu am fost orbit de teorie.”63

Ceea ce omitea Russell să spună era că existaseră şi din partea lui anumite fapte care, contrar politicii sale de sinceritate, fuseseră secrete. Într-adevăr, este un amănunt semnificativ faptul că, în toate cazurile în care intelectualii încearcă să recurgă la dezvăluiri totale în ceea ce priveşte sexul, faptul duce în final, în mod inevitabil, la un anumit grad de tăinuire vinovată, neobişnuită chiar şi în familiile adultere normale. Dora a relatat ulterior cum fusese chemată acasă la căsuţa lor de vacanţă din Cornwall de către un bucătar înnebunit, care a refuzat să o lase pe guvernantă să se apropie de cei doi copii legitimi ai lor deoarece aceasta se culcase cu stăpânul.”64 (Bietul bucătar a fost concediat.) Mulţi ani după aceea Dora a mai aflat şi cum, în absenţa ei, Russell o adusese acolo şi pe vechea sa dragoste, lady Constance, în scopuri amoroase. Când s-a întors acasă cu ultimul ei nou-născut, Dora a avut o surpriză neplăcută: „Bertie mi-a administrat şocul de-a mă informa că afecţiunea lui se transferase asupra lui Peter Spence.” Margery (Peter) Spence era o studentă de la Oxford care venise la ei să aibă grijă de John şi Kate pe timpul vacanţei. Familia Russell a încercat o vacanţă în patru, în sud-vestul Franţei, fiecare partener cu amantul sau amanta sa (1932). Însă cu un an înainte Russell devenise conte în urma decesului fratelui său, care nu avusese urmaşi, iar acest fapt a însemnat o mare diferenţă. A devenit mai snob, Peter dorea cu ardoare o uniune cum scrie la carte, aşa că el a luat-o să trăiască cu el în casa familiei. „La început”, a spus o Doră şocată, „nu puteam să cred că Bertie îmi putea face mie una ca asta.” A adăugat că era „inevitabil” ca „un asemenea om” să „rănească pe mulţi în calea sa”, însă „defectul tragic” al său a fost că simţea „atât de puţin regret”: „Deşi îi iubea pe cei mulţi şi suferea odată cu aceştia, rămânea totuşi departe de ei din cauza faptului că aristocratului din el îi lipsea contactul cu oamenii obişnuiţi.”65

Dora avea să simtă pe propria piele şi că, atunci când venea vorba de a scăpa de o nevastă pentru a lua o alta, Russell nu era câtuşi de puţin „rupt de cele pământeşti”. Aidoma celorlalţi bărbaţi din aceeaşi clasă socială şi stare materială, a angajat imediat o echipă puternică de avocaţi cărora le-a dat mână liberă pentru a obţine ceea ce dorea el. Divorţul a fost extrem de complicat şi de crud şi a durat trei ani, în parte şi pentru că, la un moment dat, cuplul semnase un act de separare, permiţând adulterul de ambele părţi şi fiind de acord ca niciunul dintre ei să nu invoce în vreun litigiu ulterior delictele matrimoniale comise anterior datei de 31 decembrie 1932. În fapt însă, acesta nu a făcut decât să îngreuneze lucrurile şi să le complice, iar pe avocaţii lui Russell i-a făcut să devină mai agresivi. Fiecare părinte dorea cu înflăcărare custodia celor doi copii legitimi, iar în final Russell a reuşit să obţină trimiterea acestora la orfelinat, aidoma bietelor vlăstare ale lui Shelley. Pentru a reuşi acest lucru, avocaţii săi au prezentat mărturia unui şofer, concediat de la şcoală de către Dora şi angajat de această dată de Russell, conform căreia ea era adesea beată, spărsese sticle de whisky în camera ei şi se culcase acolo cu tatăl unui elev şi cu un vizitator.66 Nici Russell nu a scăpat neatins. Preşedintele Curţii de Divorţ, dând în cele din urmă sentinţa, în 1935, a remarcat că adulterul ei fusese „precedat de cel puţin două cazuri de infidelitate din partea soţului ei, şi că el se făcuse vinovat de numeroase acte de adulter în circumstanţe care sunt în general de natură să agraveze delictul. Infidelitatea coacu-zatului cu persoane din cadrul personalului domestic sau implicate în afaceri în care erau angajate ambele părţi”.67 Parcurgând diversele relatări al acestei lupte lungi şi crude, este imposibil să nu resimţi simpatie faţă de Dora, care fusese în tot acest timp fidelă principiilor ei, spre deosebire de Russell, care s-a lepădat de ale sale în clipa în care au început să-1 stânjenească, invocând apoi întreaga forţă a legii. Ea nu dorise de la bun început, nici o clipă, să se mărite şi abia în „martie 1935 am fost eliberată în sfârşit de căsnicia mea legală. Mă apropiam deja de patruzeci de ani. Divorţul îmi luase trei ani din viaţă şi generase tragedii de pe urma cărora nu mi-am revenit niciodată complet.”68

Căsătoria lui Russell cu cea de-a treia soţie, Peter Spence, a durat aproape cincisprezece ani. El remarca laconic: „Când soţia mea a decis, în 1949, că nu mă mai vrea, căsnicia noastră a luat sfârşit.”69 în spatele acestei afirmaţii înşelătoare stătea o lungă poveste de adultere meschine din partea lui. Russell nu a fost niciodată un cuceritor în adevăratul sens al cuvântului, căutând căile de-a ajunge la prada feminină. Nu avea însă scrupule în a seduce orice femeie care îi ieşea în cale. Într-adevăr, a devenit un mare expert în trucurile pe care adulterinul cu experienţă trebuia să le stăpânească în epoca pre-permisivă. Astfel, îl găsim scriindu-i într-o anumită împrejurare lady-ei Ottoline: „. Planul cel mai sigur este ca tu să vii la gară şi să aştepţi în sala de aşteptare clasa I de pe peron, iar apoi să mergi cu mine, cu taxiul, la un hotel în care să intrăm împreună. Asta implică mai puţine riscuri decât orice alt plan şi nu are ce să le dea de bănuit celor de la hotel.”70 Treizeci de ani mai târziu îi dădea lui Sidney Hook sfaturi nesolicitate de aceeaşi natură: „Hook, dacă duci vreodată o fată la un hotel şi recepţionerul pare bănuitor, atunci când vă spune preţul camerei fă-o să se plângă cu glas tare: „E mult prea scump!” Omul îşi va închipui cu siguranţă că este soţia ta.”71 Şi totuşi, Russell prefera în general ca femeile sale să vină la „sediu”: simplifica astfel lucrurileIn 1915 i-a găzduit la Londra, în apartamentul său din Bury Street, pe fostul său elev strâmtorat T. S. Eliot şi pe soţia acestuia, Vi-vien. Poetul 1-a descris pe Russell drept d-1 Apollinax, „un fetus iresponsabil”, şi a spus că „a auzit tropotul copitelor centaurului în iarbă”, iar „conversaţia sa seacă şi pătimaşă a ocupat după-amiaza”. Eliot era însă un suflet încrezător care îşi lăsa adesea soţia singură cu centaurul şi conversaţia sa pătimaşă. Russell le-a oferit celorlalte amante ale sale versiuni contradictorii ale celor întâmplate. Lady-ei Ottoline i-a spus că flirtul cu Vivien a fost platonic; lady-ei Constance i-a mărturisit că a făcut dragoste cu aceasta dar că experienţa fusese „coşmarescă şi dezgustătoare”. Este foarte probabil ca adevărul să fi fost diferit de amândouă aceste relatări, şi este posibil ca tocmai comportamentul lui Russell să fi contribuit la instabilitatea mintală a lui Vivien Eliot.

Victimele lui Russell erau adesea fiinţe umile: cameriste, guvernante şi femei tinere şi drăguţe care forfoteau în preajma casei acestuia. In portretul făcut lui Russell, profesorul Hook susţine că acesta a fost principalul motiv al eşecului celei de-a treia căsnicii a sa. Hook a spus că aflase „din surse demne de încredere” că Russell, „în ciuda vârstei înaintate, urmărea orice fustă care îi trecea în cale şi că o făcea în mod flagrant chiar şi cu servitoarele, nu în spatele [lui Peter] ci sub ochii ei şi ai oaspeţilor din casă”. Ea 1-a părăsit, apoi a revenit, însă Russell a refuzat să facă un jurământ de fidelitate matrimonială iar în cele din urmă ea a ajuns la concluzia că nu mai era pregătită să fie umilită.73 Divorţul a urmat în 1952, când Russell avea optzeci de ani. Ulterior el s-a căsătorit cu o profesoară de la Bryn Mawr, Edith Finch, pe care o cunoştea de multă vreme şi care 1-a îngrijit tot restul vieţii. Când era acuzat de antiamericanism, el răspundea abil: „Jumătate din nevestele mele au fost americane.”74