Paul Johnson

Cum Sartre nu avea mai deloc respect pentru adevăr, este greu de spus de câtă credibilitate se pot bucura descrierile sale privitoare la copilărie şi tinereţe. Atunci când a citit Cuvintele, mama lui s-a supărat. Comentariul ei a fost: „Poulou n'a rien compris a son enfance” („Poulou nu a înţeles nimic din copilăria lui”)5. Ceea ce a şocat-o au fost comentariile privitoare la membrii familiei. Nu există nici o umbră de îndoială asupra faptului că a fost răsfăţat. Însă atunci când avea patru ani, a avut loc o catastrofă: ca urmare a unui acces de gripă, s-a ales cu un ulcior la ochiul drept; urmarea a fost că nu 1-a mai putut folosi niciodată. Ochii aveau să-i facă întotdeauna probleme. A purtat în mod invariabil ochelari cu lentile groase, iar la şaizeci de ani a început să orbească. Când a ajuns în cele din urmă la şcoală, Sartre a aflat că mama îl minţise în ceea ce privea buclele şi că era urât. Deşi scund, era bine clădit: cu pieptul lat şi voinic, puternic. Chipul îi era însă extrem de urât, iar ochiul cu defect îl făcea aproape grotesc. Urât fiind, era atacat în mod brutal. Răspundea prin înţelepciune, dispreţ, glume şi a devenit acel personaj dulce-amar care este bufonul şcolii. Mai târziu avea să urmărească femeile, cum se exprima el, „pentru a scăpa de povara urâţeniei mele”.6

Sartre a beneficiat de una dintre cele mai bune educaţii de care s-a bucurat vreodată un om din generaţia sa: un liceu bun la La Rochelle, doi ani ca intern la liceul Henri Qua-tre din Paris, probabil cel mai bun liceu din Franţa; apoi Ecole Normale Superieure, unde şi-au luau diplomele savanţii de frunte ai Franţei. A avut o serie de contemporani foarte dotaţi: Paul Nizan, Raymond Aron, Simone de Beauvoir. A practicat boxul şi luptele. Cânta la pian, şi nu cânta rău deloc, cânta bine şi din gură, cu o voce puternică, şi colabora cu schiţe satirice la revistele teatrale ale şcolii. A scris poezii, romane, piese, cântece, povestiri şi eseuri filosofice. Era o dată în plus bufonul, însă cu o gamă mult mai largă de trucuri. Şi-a făcut obiceiul – menţinut ani de zile – de a citi circa trei sute de cărţi pe an.7 Domeniul său de lecturi era foarte vast; preferatele sale erau romanele americane. A avut şi o primă amantă, Simone Jollivet. Dacă era posibil, prefera, ca şi tatăl său, femeile mai înalte, iar Simone era o blondă deşirată, cu mai bine de un cap mai înaltă. Sartre a picat la primul său examen de licenţă, pentru a-1 lua apoi în mod strălucit în anul următor, ieşind primul. De Beauvoir, cu trei ani mai mică, a ieşit a doua. Era deja iunie 1929 şi, aidoma marii majorităţi a tinerilor inteligenţi ai acelei perioade, Sartre a devenit profesor.

Pentru Sartre, anii '30 au reprezentat un deceniu mai curând irosit. Faima literară pe care o aştepta şi o dorea cu înfrigurare nu s-a pogorât asupra lui. Şi-a petrecut cea mai mare parte a acestei perioade ca profesor la Le Havre, simbol al prostului gust provincial. A călătorit la Berlin unde, la sugestia lui Aron, s-a îndeletnicit cu studiul lui Husserl, al lui Hei-degger şi al fenomenologiei, la acea vreme cea mai originală filosofie din Europa Centrală. În mare parte munca sa nu însemna decât predarea unor chestiuni ingrate. Ura burghezia. Era într-adevăr dotat cu un extrem de acut sentiment de clasă. Nu era însă marxist. De fapt, nu 1-a citit niciodată pe Marx, excepţie făcând, poate, anumite extrase. Era, neîndoielnic, un rebel, dar un rebel fără cauză. Nu s-a înscris în nici un partid. Nu 1-a interesat ascensiunea lui Hitler. Spania nu 1-a impresionat deloc. Orice ar fi pretins ulterior, dovezile sugerează că înaintea războiului nu a avut vederi politice pregnante. O fotografie ni-1 înfăţişează gătit pentru un discurs academic, într-o robă neagră, cu pliuri şi o pelerină galbenă bor-durită cu hermină, ambele prea mari. De obicei, purta o haină sport, cu o cămaşă deschisă la gât, refuzând să-şi pună cravată. Abia după ce a trecut de mijlocul vieţii a adoptat ţinuta tipică a intelectualilor – pulover pe gât alb, haină ciudată, pe jumătate de piele. Obişnuia să bea mult. În ziua când şi-a ţinut a doua prelegere, a fost protagonistul unei scene groteşti, demnă de Lucky Jim (Jim Norocosul) de Kingsley Amis, când, beat şi incoerent, nu a fost în stare să-şi onoreze contribuţia aşteptată şi a trebuit să fie condus afară din scenă.8 Atunci, ca de altfel pe tot parcursul vieţii, s-a identificat cu tineretul, în special cu tineretul studenţesc. Îşi lăsa elevii să facă, într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce doreau. Mesajul său era: individul este întru totul răspunzător de sine; are dreptul de a critica orice şi pe oricine. Băieţii îşi puteau scoate hainele şi puteau să fumeze în clasă. Nu trebuiau să ia notiţe sau să pregătească eseuri. Nu a strigat niciodată catalogul, nu i-a pedepsit, nici nu le-a dat note. A scris mult, însă proza sa literara de început nu şi-a putut găsi un editor. A cunoscut durerea de a vedea cum prietenii săi, Nizan şi Aron, erau publicaţi, cucerind o oarecare faimă. In 1936 a scos în cele din urmă o carte, despre studiile sale germane, Recherches philosophiques (Cercetărifilozofice). Aceasta a atras oarece atenţie. Sartre începea însă să întrevadă ceea ce voia să facă.

Esenţa operei lui Sartre rezidă în proiectarea activismu-lui filosofic la nivelul prozei literare şi al dramei. Acest lucru i-a devenit clar în minte spre sfârşitul anilor '30. A susţinut că toţi romancierii existenţi la acea dată – se gândea la Dos Passos, Virginia Woolf, Faulkner, Joyce, Aldous Huxley, Gide şi Thomas Mann – exprimau idei vechi, care derivau în principal – în mod direct sau indirect – de la Descartes şi Hume. Ar fi mult mai interesant, îi scria el lui Jean Paulhan, „să faci un roman al epocii lui Heidegger, ceea ce intenţionez eu să fac”. Problema sa era că în anii '30 el lucra în mod oarecum independent la proză literară şi la filosofie; a început să-i incite pe oameni abia când a reunit în mod clar aceste două aspecte ale creaţiei sale, impunându-le atenţiei publice prin intermediul scenei. Dar, treptat, începea să prindă contur un roman filosofic original. Intenţiona să-1 intituleze Melancolie (Melancolie). Editorii i-au schimbat titlul în La Nau-see (Greaţa), titlu cu un impact mult mai puternic, şi l-au publicat, în cele din urmă, în 1938. Şi de data aceasta, la început au existat prea puţine reacţii.

Ceea ce 1-a făcut pe Sartre ceea ce este a fost războiul. Pentru Franţa, acest război a fost un dezastru. Pentru unii prieteni ai săi – cum a fost Nizan – a însemnat moartea. Altora le-a adus pericole şi dezonoare. Sartre s-a bucurat însă de un război bun. A fost înregimentat în cadrul Secţiei de Meteorologie a Cartierului General al Corpului de Artilerie al armatei, unde înălţa în atmosferă baloane cu aer cald pentru a testa direcţia din care bătea vântul. Colegii râdeau de el. Caporalul său, un profesor de matematică, remarca: „Am ştiut de la început că nu ne va fi de folos din punct de vedere strict militar.” Era nadirul moralei militare franceze. Sartre era notoriu prin aceea că nu făcea niciodată baie şi era respingător de murdar. Tot ceea ce făcea era să scrie. În fiecare zi dădea gata cinci pagini de roman, care aveau să devină Les Chemins de la Liberte (Căile libertăţii), patru pagini din jurnalul de război şi numeroase scrisori, toate adresate femeilor. Odată cu invazia germană, frontul a căzut, iar Sartre a fost luat prizonier, scriind încă (21 iunie 1940). În lagărul prizonierilor de război din apropiere de Treves, el a fost de fapt politizat de către gărzile germane care îşi dispreţuiau prizonierii francezi, mai ales atunci când erau murdari, şi care îi trăgeau adesea şuturi lui Sartre în fundul său mare. Ca şi la şcoală, a supravieţuit făcând pe bufonul şi scriind momente vesele pentru viaţa de lagăr. Până la eliberare, în 1941, declarat fiind „parţial orb”, a continuat să lucreze asiduu la propriile romane şi piese.

Sartre s-a îndreptat direct către Paris. A căpătat un post de profesor de filosofie la vestitul Lycee Condorcet, unde marea parte a personalului era în exil, în ilegalitate sau în lagăre. In ciuda metodelor sale, sau poate chiar datorită lor, inspectorii şcolari au raportat că modul său de a preda era „excelent”. Sartre a găsit Parisul în vremea războiului ca fiind foarte tonic. Ulterior a scris: „Oare oamenii mă vor înţelege dacă spun că oroarea era insuportabilă, însă ni se potrivea de minune. Nu am fost niciodată atât de liberi cum am fost în timpul ocupaţiei germane.”9 Asta depindea însă de cine erai. Sartre a fost norocos. Cum nu luase parte la politica antebelică, nici măcar la mişcarea Frontului Popular din 1936, el nu figura în nici un dosar, pe nici o listă nazistă. Din punctul lor de vedere, era „curat”. Într-adevăr, Sartre era privit cu indulgenţă în rândurile cunoscătorilor. Parisul era plin de intelectuali germani francofili, în uniformă, precum Gerhardt Heller, Karl Epting, Karl-Heinz Bremer. Aceştia au influenţat nu numai cenzura, dar şi ziarele şi revistele care erau permise şi, nu în mai mică măsură, cronicile teatrale şi literare.10 Pentru ei, romanele şi piesele lui Sartre, cu fondul lor filosofic central-european, şi mai ales heideggerian – aprobat de intelectualii academici nazişti – erau mai mult decât acceptabile. Sartre nu a colaborat niciodată în mod activ cu regimul. Cel mai mult s-a apropiat de el atunci când a scris pentru un săptămânal colaboraţionist, Comoedia, acceptând la un moment dat să aibă o rubrică permanentă. Nu a avut însă nici o dificultate în a-şi publica opera şi a-şi reprezenta piesele. Aşa cum s-a exprimat Andre Malraux, „Eu înfruntam Gestapoul în timp ce, la Paris, Sartre îşi reprezenta piesele cu acordul cenzorilor germani.”11 într-un mod confuz, Sartre tânjea să contribuie la Rezistenţă. Din fericire pentru el, nu s-a ales nimic din eforturile lui. Există aici o curioasă ironie, de genul aceleia care devine un lucru obişnuit când scrii despre intelectuali. Filosofia personală a lui Sartre – care avea să fie numită în curând existenţialism – prindea deja contur în mintea lui. În esenţă, era o filosofie a acţiunii, argumentând că însemnătatea şi caracterul omului sunt determinate de acţiunile acestuia şi nu de părerile lui, de fapte şi nu de vorbe. Ocupaţia nazistă a trezit instinctele antiautoritare ale lui Sartre. Voia să o combată. Dacă şi-ar fi urmat maximele filosofice, ar fi făcut-o aruncând în aer trenurile cu trupe sau împuşcând membri ai SS-ului. Nu a făcut însă aceasta. A vorbit. A scris. Din punct de vedere teoretic, era orientat spre Rezistenţă – trup şi suflet; nu însă şi practic. A ajutat la instituirea unui grup clandestin, Socialism şi Libertate, care ţinea întruniri şi dezbateri. Pare să fi crezut că ar fi fost suficient ca toţi intelectualii să se reunească şi să sune din trompete, pentru ca zidurile Ierihonu-lui nazist să se năruie. Însă Gide şi Malraux, pe care i-a contactat, l-au refuzat. Unii membri ai grupului, cum ar fi colegul filosof Maurice Merleau-Ponty, începeau să-şi pună încrederea în marxism. În măsura în care putem vorbi despre aşa ceva, Sartre a urmat exemplul lui Proudhon: în spiritul acestuia şi-a scris el primul manifest politic, de o sută de pagini, având ca subiect Franţa postbelică.12 Existau deci o multitudine de vorbe; nu existau însă fapte. Un membru al grupului, Jean Pouillon, s-a exprimat astfel: „Nu eram un grup organizat al Rezistenţei, ci doar o mână de prieteni care ne hotărâserăm să fim împreună antinazişti şi să le comunicăm altora convingerile noastre.” Alţii, care nu se numărau printre membri, erau mai critici. George Chazelas, care a optat pentru Partidul Comunist, spunea: „M-au surprins de la bun început ca pur şi simplu infantili: nu erau niciodată conştienţi, de pildă, de măsura în care flecăreala lor afecta munca altora.” Raoul Levy, un alt reprezentant activ al Rezistenţei, le numea activitatea „un simplu taifas la o ceaşcă de ceai”, iar pe Sartre „un analfabet politic”.13 în cele din urmă, grupul a murit de inaniţie.

Atunci, Sartre nu a mai făcut nimic pentru Rezistenţă. Nu a ridicat un deget şi nici nu a scris vreun cuvânt pentru a-i salva pe evrei. S-a concentrat în mod susţinut asupra promovării propriei cariere. A scris cu înverşunare – piese de teatru, filosofie şi romane, şi asta cu precădere în cafenele. Asocierea sa cu St-Germain-des-Pres, care avea să devină curând vestită în lumea întreagă, a fost iniţial destul de întâmplătoare. Principalul său text filosofic, L'Etre et le Neant (Fiinţa şi neantul), care statuează într-un mod mai cuprinzător principiile activismului sartrian, a fost scrisă în principal în iama lui 1942-1943, o iarnă care a fost extrem de rece. Domnul Boubal, proprietarul de la Cafe Flore de pe Boulevard St. Germain, era deosebit de priceput în a obţine cărbuni pentru încălzire şi tutun pentru fumat. Aşa se face că Sartre scria acolo, zilnic, stând într-o haină urâtă de blană sintetică, ce nu-i venea bine, însă era călduroasă, de un portocaliu viu, pe care nu se ştie cum o căpătase. Obişnuia să bea un pahar de ceai cu lapte, să-şi aranjeze călimara şi tocul, şi apoi să mâzgălească cu înfrigurare ore în şir, abia ridicându-şi ochii din hârtii, „un ghemotoc de blană şi cerneală”.14 Simone de Beauvoir, care 1-a descris astfel, nota că el anima lucrarea, care a ajuns în cele din urmă la 722 de pagini, cu „pasaje picante”. Unul dintre acestea „se referă la găuri în general, iar un altul se axează pe anus şi pe stilul italian de a face dragoste”15. A fost publicat în iunie 1943. Succesul a venit greu (unele dintre cele mai importante cronici au fost publicate de-abia în 1945), însă s-a dovedit cert şi cumulativ.16 Şi totuşi Sartre s-a impus ca o personalitate de marcă prin intermediul teatrului. Piesa sa Les Mouches (Muştele) a avut premiera în aceeaşi lună în care a apărut şi L'Etre şi la început a avut încasări destul de reduse. A atras însă atenţia şi a consolidat reputaţia în ascensiune a lui Sartre. Curând i s-au cerut scenarii pentru Pathe, din care a scris trei – inclusiv strălucitul Les Jeux sontfaits (Jocurile sunt făcute) – şi a ajuns, pentru prima dată, să câştige mulţi bani de pe urma lor. S-a implicat în crearea unei reviste noi şi influente, Les Lettres frangaises (1943), iar în primăvara care a urmat a fost cooptat în juriul care acorda Prix de la Pleiade, alături de Andre Malraux şi Paul Elu-ard, semn cert că ajunsese un agent literar al puterii. In această conjunctură, pe 27 mai 1944, a avut loc la teatrul Vieux Co-lombier premiera piesei sale Huis clos (Cu uşile închise). Această piesă strălucită, în care trei oameni se întâlnesc într-un salon care se dovedeşte a fi o anticameră a infernului, operează pe două niveluri. Primul nivel reprezintă un comentariu de caracter, cu mesajul „Iadul sunt ceilalţi”. Celălalt nivel este o prezentare popularizată a lucrării L'Etre et le Neant, o versiune radicalizată a lui Heidegger, căreia i s-a dat un luciu cu sclipiri galice şi o relevanţă contemporană, conţinând un mesaj de activism şi un dispreţ camuflat. Era exact genul de lucru la care francezii au fost dintotdeauna deosebit de iscusiţi – să ia o idee germană şi să o facă să fie la modă cu un extraordinar simţ al momentului. Piesa a cunoscut un succes imens atât la critici, cât şi la public, şi a fost bine primită ca „evenimentul cultural care a inaugurat vârsta de aur pentru St-Germain-des-Pres”17.

Huis clos i-a adus lui Sartre faima şi reprezintă o altă ipostază a puterii de care dispune teatrul pentru a reflecta idei. În mod destul de straniu însă, Sartre a devenit celebru în lumea întreagă prin intermediul reuniunilor de modă veche prilejuite de lecturile publice; a devenit cu adevărat renumit, un monstre sacre. La un an de la premiera piesei, în Franţa era pace. Toată lumea, mai ales tineretul, recupera cu lăcomie anii pierduţi în domeniul cultural şi căuta elixirul postbelic al adevărului. Comuniştii şi recent înfiinţaţii Social Democraţi Catolici (MRP) duceau o acerbă luptă pentru superioritate. Sartre s-a folosit de noua sa filosofie pentru a oferi o alternativă: nu o biserică sau un partid, ci o doctrină provocatoare a individualismului, în care, dacă optează pentru calea acţiunii şi a curajului, fiecare fiinţă umană este privită ca stăpână absolută a sufletului său. Era un mesaj de libertate care urma coşmarului totalitar. Sartre îşi afirmase deja talentul şi puterea sa de conferenţiar printr-o serie de prezentări încununate de succes având ca temă „Tehnicile sociale ale romanului”, ţinute în rue St. Jacques, în toamna anului 1944. Atunci nu avusese în vedere decât câteva dintre conceptele sale. Un an mai târziu, într-o Franţă liberă şi avidă de stimulare intelectuală, Sartre a anunţat pentru 29 octombrie 1945 o conferinţă publică la Salle des Centraux, în rue Jean Goujon nr. 8. Cuvântul „existenţialism” nu-i aparţinea. Se pare că fusese inventat de presă. In augustul precedent, cerându-i-se să definească termenul, Sartre a răspuns: „Existenţialism? Nu ştiu ce înseamnă. Filosofia mea este o filosofie a existenţei.” Acum se hotărâse să adopte ceea ce lansase presa şi şi-a intitulat conferinţa: Existenţialismul este un umanism.

Victor Hugo afirmase că nimic nu este atât de puternic ca o idee căreia i-a sosit vremea. Vremea lui Sartre a sosit pe două căi diferite. Propovăduia libertatea unor oameni care erau însetaţi şi care o aşteptau. Nu era însă o libertate uşor de dus. „Existenţialismul”, spunea Sartre, „defineşte omul prin acţiunile sale. Îi spune că speranţa rezidă numai în acţiune şi că singurul lucru care îi permite omului să trăiască este acţiunea.” Astfel, „Omul se dedică vieţii sale, şi prin aceasta îşi construieşte imaginea, dincolo de care nu există nimic.” Noul european al anului 1945, afirma Sartre, era individul nou, existenţialist – „singur, fără scuze. Asta înţeleg eu atunci când spun că suntem condamnaţi la libertate.”18 Deci noua libertate existenţialistă a lui Sartre era extrem de atractivă pentru o generaţie deziluzionată: singuratică, austeră, nobilă, uşor agresivă – pentru a nu spune violentă – şi antielitis-tă, populară – nimeni nu era exclus. Oricine putea fi existenţialist, dar mai ales tinerii.

În al doilea rând, Sartre se afla în fruntea uneia dintre acele mari revoluţii, periodice, care au loc în moda intelectuală. Intre cele două războaie, sătulă de excesul doctrinar al îndelungatei confruntări care avea drept subiecte pe Dreyfus şi măcelul din Flandra, intelectualitatea franceză cultivase virtutea detaşării. Tonul fusese dat de Julien Benda, a cărui carte plină de succes La Trahison des clercs (Trădarea intelectualilor, 1927) i-a avertizat pe intelectuali să evite „dedicarea” în numele unui crez, al unui partid, al unei cauze, pentru a se concentra asupra principiilor abstracte ţinându-se departe de arena politică. Unul dintre cei care l-au urmat pe Benda a fost însuşi Sartre. Până în 1941, nimeni nu ar fi putut fi mai puţin angajat. Acum însă, tot aşa cum testa atmosfera cu baloanele sale cu aer cald, Sartre adulmeca vântul bătând din altă direcţie. El şi prietenii săi fondaseră o revistă nouă, Les Temps modernes, Sartre fiindu-i redactor-şef. Primul număr, conţinând manifestul editorial al lui Sartre, apăruse în septembrie. Se impunea în mod stringent ca scriitorii să se implice din nou:

Scriitorul îşi are un loc al său în epoca sa. Fiecare cuvânt are un ecou. La fel fiecare tăcere. Ii consider pe Flaubert şi pe [Edmond] Goncourt răspunzători de represiunea care a urmat Comunei, deoarece ei nu au scris nici măcar un singur rând pentru a o împiedica. Aţi putea spune: nu era treaba lor. Insă în cazul acesta, era oare procesul Calas treaba lui Voltaire? Era condamnarea lui Dreyfus treaba lui Zola? 19

Acesta era fondul conferinţei. În acea toamnă, la Paris a existat o extraordinară tensiune culturală. Cu trei zile înainte ca Sartre să-şi ţină conferinţa, avusese loc o scenă cu ocazia premierei a două noi balete, Les Forains şi Le Rendez-vous, la Theâtre des Champs Elysees, când cortina lui Picasso a fost fluierată de publicul care umplea sala, până la refuz. Conferinţa lui Sartre nu fusese larg mediatizată: câteva menţiuni la mica publicitate în Le Figaro, Le Monde şi Combat. Cert este însă că vestea s-a răspândit din gură în gură şi a căpătat o amploare deosebită. Arunci când Sartre a ajuns în apropierea sălii, la opt şi jumătate, mulţimea adunată afară în stradă era atât de numeroasă, încât el s-a temut că era vorba de o demonstraţie organizată a Partidului Comunist. De fapt, erau doar oameni care încercau cu disperare să intre, şi cum sala era deja ticsită, accesul le-a fost permis numai celebrităţilor. Prietenii au trebuit să forţeze până şi intrarea lui Sartre însuşi, înăuntru femeile au leşinat, au fost distruse scaune. Lucrările au început cu o întârziere de o oră. Ceea ce avea de spus Sartre era în ultimă instanţă o conferinţă filosofică tehnică, academică. În circumstanţele date însă, aceasta a devenit primul mare eveniment mediatic postbelic. Printr-o coincidenţă remarcabilă, Julien Benda a ţinut şi el în acea seară o conferinţă publică, în faţa unei săli aproape goale.

Ecourile conferinţei lui Sartre în presă au fost uluitoare.20 Mulţi ziarişti au citat mii de cuvinte din textul lui, şi asta în ciuda crizei de hârtie. Atât ce a avut de spus, cât şi modul în care a spus-o au fost denunţate în mod aprins. Cotidianul catolic La Croix a numit existenţialismul „un pericol mai mare decât raţionalismul secolului al XVIII-lea sau pozitivismul secolului al XlX-lea” şi şi-a dat mâna cu cotidianul comunist L'Humanite, numindu-1 pe Sartre duşman al societăţii. La vremea cuvenită scrierile lui Sartre au fost trecute în Indexul cărţilor interzise al Vaticanului, iar comisarul cultural al lui Stalin, Aleksander Fadaiev, 1-a numit „un şacal cu maşină de scris, o hienă cu stilou”. Sartre a devenit şi obiectul unei acerbe gelozii profesionale. Şcoala de la Frank-furt, care îl ura pe Brecht, îl ura încă şi mai tare pe Sartre. Max Horkheimer 1-a numit „escroc şi afacerist al lumii filosofice”. Toate aceste atacuri nu au făcut decât să accelereze „mitificarea” lui Sartre. Ca atâţia alţi intelectuali înaintea lui, era deja expert în arta autopromovării. Ceea ce nu făcea el însuşi făceau pentru el adepţii săi. Samedi Soir comenta amar: „Nu am văzut un asemenea triumf promoţional de pe vremea lui Barnum.”21 Dar cu cât fenomenul Sartre era mai comentat din punct de vedere moral, cu atât el înflorea mai tare. Numărul din noiembrie al revistei Les Temps modernes sublinia faptul că Franţa era o ţară învinsă şi demoralizată. Tot ce-i mai rămăsese era literatura şi industria modei, iar existenţialismul era menit să le dea francezilor puţină demnitate şi să le păstreze individualitatea într-o epocă de degradare. A-l urma pe Sartre ajunsese, într-un mod straniu, un act patriotic. In interval de o lună, o versiune a conferinţei sale, extinsă sub formă de carte – şi scrisă la repezeală – s-a vândut în jumătate de milion de exemplare.

Mai mult decât atât, existenţialismul nu era doar o filosofie destinată lecturii, era o nebunie care trebuia savurată. Un catehism existenţialist sublinia: „Ca şi credinţa, existenţialismul nu poate fi explicat: poate fi doar trăit”, şi le spunea cititorilor unde să-1 trăiască.22 Nu era ceva nou ca St-Ger-main-des-Pres să devină centrul noilor tendinţe intelectuale. De fapt, Sartre refăcea paşii lui Voltaire, Diderot şi Rous-seau, care patronaseră vechea cafenea Procope, aflată ceva mai jos pe acelaşi bulevard. Locul căpătase din nou viaţă în perioada celui de-al doilea Imperiu, în epoca lui Gautier, George Sand, Balzac şi Zola; aceasta se întâmplase în perioada deschiderii cafenelei Flore, când printre patronii ei spirituali se numărau Huysmans şi Apollinaire.23 în Parisul antebelic atenţia intelectualilor se concentrase însă asupra Montparnasse-ului, al cărui glas fusese neimplicat politic, vag homosexual, cosmopolit, cu cafenele frecventate de fete zvelte, bisexuale. Virajul spre St-Germain, atât din punct de vedere social şi sexual, cât şi intelectual, a fost de aceea dramatic, căci St-Germain-ul lui Sartre era de stânga, angajat, puternic heterosexual şi ultrafrancez.

Sartre era un spirit jovial, iubitor de whisky, jazz, fete şi cabaret. Când nu era văzut la Flore sau la Deux Magots, câteva case mai departe, sau când nu mânca la Brasserie Lipp, aflată vizavi, Sartre putea fi întâlnit în noile cluburi de noapte sau caves care se deschideau peste noapte în subsolurile din Quartier Latin. La Rose Rouge cânta Juliette Greco, pentru care Sartre a scris un cântec minunat. Scriitorul şi compozitorul Boris Vian cânta şi el acolo, la trombon, şi colabora la Les Tetnps modemes. Mai erau şi localurile Tabou, pe rue Dauphine, şi Bar Verte, pe rue Jacob. Nu departe, pe rue Bonaparte, la numărul 42, locuia Sartre, într-un apartament care dădea chiar spre biserica St-Germain şi spre Deux Magots. (Şi mama lui locuia acolo şi continua să-i facă menajul.) Mişcarea îşi avea până şi propriul organ de presă cotidian, ziarul Combat, editat de Albert Camus, ale cărui romane care se vindeau extrem de bine erau salutate peste tot ca existenţialiste. Simone de Beauvoir avea să-şi amintească ulterior: „Combat relata în mod favorabil tot ce ieşea de sub pana noastră sau din gurile noastre.” Sartre lucra ziua întreagă scriind cu fervoare: a scris în această perioadă milioane de rânduri, conferinţe, piese, romane, eseuri, introduceri, articole, emisiuni radio, scenarii, reportaje, diatribe filosofice.24 A fost descris de Jacques Audi-berti, ca „un camion parcând oriunde cu mare zarvă, în bibliotecă, la teatru, la film”. Noaptea însă juca, iar înainte de sfârşitul nopţii era de cele mai multe ori beat şi adesea agresiv. Odată i-a învineţit ochiul lui Camus.25 Oamenii veneau să se holbeze la el. Era regele cartierului, al furioşilor (enrages), al celor iniţiaţi (branches), al şobolanilor din hrube (rats des caves); după cum spunea editorul său şef, Jean Paulhan, era „liderul spiritual a mii de tineri”.