Paul Johnson

Problema era că, în situaţiile concrete ale propriei sale vieţi, Russell demonstra în mod repetat că toate aceste afirmaţii se bazau pe fundamente îndoielnice. La fiecare mare moment de cumpănă, şansele ca acţiunile şi concepţiile sale să fie determinate de sentimente sau de raţiune erau aceleaşi. In momentele de criză, logica era dată deoparte; nici nu se putea aştepta de la el un comportament decent atunci când îi erau lezate interesele. Şi mai existau şi alte slăbiciuni. În timp ce îşi predica idealismul umanist, Russell punea adevărul înainte de toate. Dar, prins la colţ, era în stare – iar probabilitatea era mare!

— Să caute să mintă pentru a ieşi cu bine din situaţie. Când simţul dreptăţii îi era atins iar sentimentele stârnite, respectul pentru acurateţe dispărea. Nu în cele din urmă, îi era greu să atingă acea consecvenţă pe care urmărirea raţiunii şi a logicii ar trebui să o impună, în mod logic, adepţilor.

Să urmărim, în evoluţia lor, opiniile lui Russell pe marginea marilor teme ale războiului şi păcii, căci acestea au fost cele care i-au solicitat energia poate mai mult decât orice altceva. Russell considera războiul ca fiind paradigma supremă a comportamentului iraţional. A trăit două războaie mondiale şi nenumărate altele mici şi le-a urât pe toate. Detesta sincer războiul. În 1894 se căsătorise cu Alys Whitall, sora lui Logan Pearsall Smith. Ea era o adeptă a quarkerilor, iar pacifismul ei blând şi religios a consolidat robusteţea şi logica (după cum considera el) pacifismului lui Russell. In 1914, la izbucnirea războiului, Russell şi-a proclamat vehement opoziţia şi a făcut, de ambele părţi ale Atlanticului, tot ce i-a stat în putinţă pentru a aduce pacea, punându-şi în pericol libertatea şi cariera. Remarcile care au dus la întemniţarea sa nu au fost însă acelea ale unui om paşnic, raţional sau moderat. Principala sa proclamaţie filosofică în apărarea pacifismului, „The Ethics of War” („Etica războiului”) (1915), în care susţine că cu greu ar putea fi justificat vreodată războiul, este destul de logică.18 în schimb, pacifismul său s-a manifestat, atât la momentul acela cât şi ulterior, pe căi extrem de înflăcărate, pentru a nu le numi chiaf belicoase. De exemplu, atunci când, în 1915, regele George al V-lea a făcut un angajament de război promiţând că se va abţine de la alcool, Russell a abandonat cu promptitudine abstinenţa absolută pe care o îmbrăţişase la dorinţa lui Alys: motivaţia regelui, scria Russell, „era aceea de-a facilita uciderea germanilor, şi de aceea părea că ar trebui să existe o legătură între pacifism şi alcool”.19 în Statele Unite, a privit puterea americană drept un mijloc de consolidare a păcii şi a făcut, plin de ardoare, apel la preşedintele Wilson, pe care îl privea ca pe un salvator al lumii, să „preia apărarea omenirii” împotriva beligeranţilor.20 I-a scris lui Wilson o scrisoare cu tentă mesianică: „Sunt mânat de o convingere profundă să vorbesc pentru toate naţiile în numele Europei. În numele Europei fac apel la dumneavoastră să ne aduceţi pacea.”

Dar, chiar dacă Russell ura războiul, existau momente în care iubea forţa. Pacifismul său avea în el ceva agresiv, belicos chiar. După declaraţia iniţială de război scria: „Vreme de câteva săptămâni am simţit că dacă l-aş întâlni pe Asquith sau pe Grey nu aş fi capabil să mă abţin de la crimă.”21 Ulterior chiar 1-a întâlnit pe Asquith. Ieşind, gol puşcă, din apă la Garsington Manor, Russell 1-a descoperit pe mal pe primul-mi-nistru. Furia însă i se domolise deja şi, în loc să îl omoare, s-a angajat într-o discuţie despre Platon, Asquith fiind un excelent clasicist. Marele editor pentru care am lucrat, King-sley Martin, care îl cunoştea bine pe Russell, obişnuia să spună adesea că toţi oamenii extrem de combativi pe care îi întâlnise erau pacifişti, şi îl dădea drept exemplu pe Russell. Elevul lui Russell, T. S. Eliot, spunea acelaşi lucru: „ [Russell] considera orice pretext suficient de bun pentru omucidere.” Asta nu însemna că Russell ar fi avut un apetit pentru încăierări. Era însă, în anumite privinţe, un absolutist care credea în soluţii totale. A revenit în repetate rânduri asupra ideii de eră a unei păci perpetue, impusă lumii printr-un act iniţial de conducere cu mână forte.

Ideea aceasta i-a venit pentru prima dată către finele Primului Război Mondial, când a susţinut că America ar trebui să îşi utilizeze superioritatea forţei pentru a insista asupra dezarmării: „Amestecul de rase şi absenţa comparativă a tradiţiei naţionale fac America în mod special adecvată împlinirii acestei misiuni.”22 Apoi, în 1945-1949, când America şi-a asigurat monopolul asupra armelor nucleare, sugestia a revenit cu o forţă inimaginabilă. Cum ulterior Russell a încercat să nege, să bălmăjească sau să justifice ideile din această perioadă este important să le prezentăm mai detaliat, în ordine cronologică. După cum a arătat biograful său, Ronald Clark, Russell a susţinut ideea unui război preventiv împotriva Rusiei, nu o dată ci de mai multe ori şi pe parcursul mai multor ani.23 Spre deosebire de majoritatea membrilor stângii, Russell nu s-a lăsat niciodată înşelat de regimul sovietic. Întotdeauna a respins în totalitate marxismul. Cartea în care îşi descria vizita întreprinsă în 1920 în Rusia, The Practice and Theory of Bolshevism {Teoria şi practica bolşevismului) (1920) a fost extrem de critică la adresa lui Lenin şi a acţiunilor sale. Îl privea pe Stalin ca pe un monstru şraccepta ca adevărate relatările fragmentare ajunse în Occident referitoare la colectivizarea forţată, marea foamete, epurări şi lagăre. In toate aceste privinţe Russell reprezenta un caz absolut atipic pentru intelighenţia progresistă. Nu împărtăşea nici complezenţa cu care aceştia acceptaseră, în 1944-1945, extinderea dominaţiei ruseşti asupra celei mai mari părţi a Europei de Est. Pentru Russell aceasta reprezenta o catastrofă a civilizaţiei occidentale. „Urăsc prea mult guvernul sovietic pentru a mai putea judeca sănătos”, scria el la 15 ianuarie 1945. Credea că expansiunea sovietică va continua până când va fi oprită de ameninţarea cu forţa sau de utilizarea acesteia. Într-o scrisoare datată 1 septembrie 1945, Russell afirma: „Cred că Stalin a moştenit ambiţia lui Hitler de-a instaura o dictatură mondială.”24 De aceea, atunci când Statele Unite au lansat primele bombe atomice asupra Japoniei, Russell şi-a reluat ideea cum că America ar trebui să impună pacea şi dezarmarea pe plan mondial, utilizând noile arme drept mijloc coercitiv pentru recalcitranta Rusie. Pentru el era vorba de o ocazie venită de sus care ar fi putut să nu se mai ivească a doua oară. Şi-a expus pentru prima dată strategia în articolele publicate în 18 august 1945 în cotidianul laburist Fonvard din Glasgow şi în 2 octombrie în Manchester Guardian. A mai existat încă un articol pe aceeaşi temă în Cavalcade, 20 octombrie. Acesta se intitula „Humanity's LastChance” („Ultima şansă a umanităţii”) şi conţinea remarca semnificativă „Un casus belii nu ar fi dificil de găsit.”

Russell a reiterat aceste idei, sau altele similare, de-a lungul unei perioade de cinci ani. Le-a etalat în Polemic, iulie-au-gust 1946, într-o dezbatere de la Royal Empire Society, din 3 decembrie 1947, tipărită în United Empire, ianuarie-febru-arie 1948, şi New Commonwealth, ianuarie 1948, într-o conferinţă la Imperial Defence College (Colegiul Imperial de Apărare), 9 decembrie 1948, publicată în Nineteenth Century and After, ianuarie 1949, şi într-un alt articol publicat în World Horizon, în martie 1950. Şi nu vorbea pe ocolite. Dezbaterea de la Royal Empire Society a propus o alianţă – prevestind NATO – care să îi dicteze Rusiei termenii: „Sunt înclinat să cred că Rusia va fi de acord; dacă nu, lumea ar putea să supravieţuiască războiului ce ar urma şi să iasă din el cu un guvern unic, aşa cum are nevoie întregul mapamond, cu condiţia ca asta să se facă rapid.” „Dacă Rusia invadează Europa Occidentală”, îi scria el expertului american pe probleme de dezarmare, dr Walter Marseille, în mai 1948, „distrugerea va fi într-atât de mare că nici o recucerire ulterioară nu o va putea anula. Practic întreaga populaţie instruită va fi trimisă în lagărele de muncă din nord-estul Siberiei sau pe malurile Mării Albe, unde majoritatea vor muri de pe urma condiţiilor grele iar supravieţuitorii vor fi transformaţi în animale. Bombele atomice, dacă vor fi folosite, vor trebui lansate întâi asupra Europei, deoarece Rusia va fi în afara razei de acţiune. Chiar şi fără bomba atomică ruşii vor fi capabili să distrugă toate marile oraşe din Anglia. Nu mă îndoiesc că America va câştiga în cele din urmă, dar dacă Europa Occidentală nu va putea fi ferită de invazie, va fi pierdută pentru civilizaţie vreme de secole. Cred însă că războiul ar merita chiar şi cu un asemenea preţ. Comunismul trebuie şters de pe faţa pământului şi trebuie instaurat guvernul mondial.”25 Russell revenea în mod insistent asupra necesităţii grabei: „Mai devreme sau mai târziu ruşii vor avea bomba atomică şi, atunci când o vor avea, propunerea va fi mult mai dură. Totul trebuie făcut rapid, cu cea mai mare iuţeală.”26 Chiar şi după ce ruşii au dobândit bomba atomică, Russell tot mai încerca să-şi impună părerea, insistând ca Vestul să pună la punct bomba cu hidrogen. „In actuala conjunctură mondială nu cred că o înţelegere cu privire la limitarea armelor atomice ar putea face altceva decât rău, deoarece fiecare tabără va considera că cealaltă o eludează.” A venit apoi cu argumentul „Mai bine mort decât roşu” sub forma sa cea mai lipsită de compromis: „Următorul război, dacă va veni, va fi cel mai mare dezastru care se va fi abătut vreodată asupra rasei umane. Nu mă pot gândi decât la un singur dezastru: extinderea puterii Kremlinului asupra lumii întregi.”27 în acea perioadă, profeţia lui Russell privitoare la războiul preventiv a fost larg cunoscută şi mult discutată. La Congresul Internaţional de Filosofie de la Amsterdam, din

1948, Russell a fost atacat vehement pe această temă de către delegatul sovietic, Arnost Kolman, şi a replicat cu o asprime similară: „Întoarceţi-vă şi spuneţi-le stăpânilor dumneavoastră de la Kremlin că trebuie să trimită servitori mai competenţi care să le promoveze programul de propagandă şi înşelătorie.”28 Şi, până şi în 27 septembrie 1953, scria în New York Times Magazine „In ceea ce mă priveşte, oricât de înfiorător ar fi un nou război mondial, eu tot l-aş prefera unui imperiu comunist mondial.”

Pesemne însă că în această perioadă concepţiile lui Russell au început să se schimbe subit şi fundamental. În luna care a urmat, octombrie 1953, a negat, în Nation, că ar fi susţinut vreodată „un război preventiv împotriva Rusiei”. Întreaga poveste, scria el, era „o invenţie comunistă”.29 Un prieten de-al său îşi amintea că, o vreme, ori de câte ori era confruntat cu vederile sale postbelice, Russell insista: „Niciodată. Este doar „invenţia unui ziarist comunist”.”30 în martie 1959, într-un interviu cu John Freeman într-una dintre renumitele emisiuni ale acestuia Faţă în faţă, pe canalul de televiziune BBC, Russell şi-a schimbat tactica. Experţii americani în probleme de dezarmare îi trimiseseră citate exacte din declaraţiile sale timpurii, deci nu mai putea nega că acestea fuseseră făcute. Prin urmare, i-a spus lui Freeman, care 1-a întrebat despre chestiunea războiului preventiv: „Este întru totul adevărat, şi nu regret asta. Concordă în totalitate cu ceea ce gândesc acum.”31 După această declaraţie a urmat o scrisoare către săptămânalul BBC Listener, în care afirma: „De fapt, uitasem cu totul că am gândit vreodată o politică de ameninţare implicând dezirabilitatea unui posibil război, în 1958, dl Alfred Kohlberg şi dl Walter W. Marseille mi-au atras atenţia asupra unor lucruri pe care le spusesem în 1947, şi pe care le citesc cu uimire. Nu am nici o scuză pentru asta.”32 In cel de-al treilea volum al autobiografiei sale (1968) a încercat o altă explicaţie: „la vremea când am dat acest sfat, am făcut-o atât de la întâmplare şi fără vreo speranţă că va fi urmat, încât am uitat curând că l-am dat.” Şi a adăugat: „Am menţionat într-o scrisoare personală şi apoi într-un discurs că nu am ştiut că fac subiectul unei disecţii din partea presei.”33 Dar, aşa cum arată investigaţia lui Ronald Clark, Russell a susţinut în repetate rânduri cauza războiului preventiv, în numeroase articole şi discursuri, şi pe parcursul mai multor ani. Este greu de crezut că ar fi putut uita cu totul de această poziţie tenace şi îndelungată.

Când Russell i-a spus lui John Freeman că părerile sale de la sfârşitul anilor '50 cu privire la armele nucleare erau în concordanţă cu susţinerea postbelică a războiului preventiv, el a supralicitat credulitatea pe o altă cale. Într-adevăr, majoritatea oamenilor ar spune că bătea câmpii. Şi totuşi exista o anumită consecvenţă de un alt tip, consecvenţa extremismului. Aşa cum au fost prezentate de Russell, atât cazul războiului preventiv, cât şi acela al devizei „mai bine mort decât roşu” erau exemplele unui şir raţional de argumente împinse la extrem printr-o utilizare inumană şi crudă a logicii. Acolo era, de fapt, slăbiciunea lui Russell. El a ataşat o valoare falsă dictatelor logicii, spunând omenirii cum să îşi gestioneze problemele, permiţându-i să nesocotească îndemnurile intuitive ale bunului-simţ.

Aşa se face că, atunci când, la mijlocul anilor '50, Russell a decis că armele nucleare reprezentau un rău intrinsec şi nu trebuiau utilizate în nici o împrejurare, el a apucat-o într-o cu totul altă direcţie, la fel de extremă, urmând tânguirile prevestitoarelor fatidice ale logicii. S-a declarat mai întâi contra armelor nucleare, într-o emisiune din 1954 referitoare la experienţele din atolul Bikini, „Pericolul omului”; au urmat diferite conferinţe şi manifeste internaţionale, linia lui Russell întărindu-se în favoarea abolirii lor totale, indiferent de costurile implicate. În 23 noiembrie 1957 a publicat în New Statesman „An Open Letter to Eisenhower and Khrushchev” („Scrisoare deschisă către Eisenhower şi Hruşciov”), în care îşi susţinea pledoaria.34 în luna următoare, parcurgând rubrica de scrisori primite la redacţie a ziarului în cauză, am fost surprins să descopăr un imens articol stângaci, tradus, însoţit de o scrisoare în rusă, semnată Nikita Hruşciov. Era răspunsul personal pe care liderul sovietic i-1 dăduse lui Russell. Era, desigur, în mare parte propagandă, căci în ciuda uriaşei lor superiorităţi în domeniul forţelor convenţionale, sovieticii se pregătiseră dintotdeauna pentru acceptarea unei dezarmări nucleare (nesupervizate însă). Dar, atunci când a fost publicată, scrisoarea a făcut valuri imense. La vremea cuvenită a sosit şi un răspuns, mai circumspect, de la americani, desigur, nu din partea preşedintelui însuşi, ci a secretarului său de stat, John Foster Dulles.35 Russell a fost încântat de asemenea răspunsuri distinse. Vanitatea, o altă slăbiciune de care dădea dovadă, i-a fost gâdilată, iar raţiunea, niciodată punctul său forte, tulburată. Scrisoarea lui Hruşciov, care simpatiza în mare cu poziţia adoptată de Russell, nu numai că 1-a plasat pe poziţia unui antiamericanism extrem, dar 1-a şi stimulat să pună în centrul vieţii sale abolirea armelor nucleare. Dorinţele de sorginte tolstoiană începuseră să îşi facă apariţia.

În anul următor, 1958, Russell a fost numit preşedintele noii Campanii pentru Dezarmarea Nucleară, un organism moderat conceput de John Collins of St. Paul's, romancierul J. B. Priestley şi alţii, pentru a genera un cât mai amplu curent de opinie în Marea Britanie împotriva fabricării armelor nucleare. Acest organism organiza demonstraţii pacifiste, se păstra strict în limitele legii şi, în faza iniţială, a fost impresionant şi extrem de eficient. Nu a durat însă mult până ce Russell a început să dea semne de extremism. Rupert Crawshay-Williams, a cărui relatare amănunţită despre Russell este cea mai bună pentru acea perioadă, menţiona în jurnalul său, pe 24 iulie 1958, o izbucnire relevantă a lui Russell împotriva lui John Strachey. Strachey era un fost comunist, ulterior membru în Parlament clin partea laburiştilor de dreapta şi ministru de război în guvernul postbelic condus de Attlee. In 1958 acesta părăsise însă demult postul şi nu mai avea nici o responsabilitate, deşi era cunoscut pentru adeziunea sa la cauza descurajării nucleare. Când Russell a auzit că Crawshay-Williams şi soţia sa locuiseră cu Strachey, s-a interesat despre opiniile ultimului cu privire la bomba cu hidrogen, iar când a primit răspunsul a presupus că aceleaşi opinii le împărtăşea şi cuplul Williams: „Dumneata şi John Strachey – aparţineţi clubului criminalilor”, a spus el, lovind în braţul scaunului. Clubul criminalilor, a explicat el, era alcătuit din oameni cărora nu le păsa de fapt de ce se întâmpla cu masele largi, deoarece în calitate de conducători aveau sentimentul că vor supravieţui cumva în post şi în virtutea acestuia. „Se asigură de propria lor securitate, „ spunea Bertie, „construindu-şi adăposturi antiatomice particulare.” întrebat dacă era într-adevăr convins că Strachey îşi avea propriul adăpost antiatomic, Russell a mârâit: „Da, sigur că are.” Două săptămâni mai târziu, au avut încă o discuţie privitoare la bomba cu hidrogen care „a început calm”. Apoi, dintr-o dată, „Bertie a izbucnit din senin, furios: „Data viitoare când îl vezi pe prietenul tău Strachey, spune-i că nu pot să înţeleg de ce vrea ca Nasser [dictatorul egiptean] să aibă bomba cu hidrogen.”. Era convins că oamenii ca John pun cu adevărat lumea în pericol şi se considera îndreptăţit să o spună.”36

Această furie crescândă, însoţită de o lipsă de preocupare faţă de faptele obiective, de atribuirea celor mai josnice motivaţii celor care aveau păreri diferite de ale sale, ca şi de semnele de paranoia, şi-au găsit expresia publică în 1960, când Russell a divizat CND-ul formându-şi propriul grup de acţiune directă, intitulat Comitetul Celor O Sută, dedicat nesupunerii civile. Printre semnatarii iniţiali ai acestei grupări se numărau intelectuali, artişti şi scriitori de frunte – printre care şi Compton Mackenzie, John Braine, John Os-borne, Arnold Wesker, Reg Butler, Augustus John, Herbert Read şi Doris Lessing – mulţi dintre aceştia nefiind nici pe departe extremişti. Curând însă, grupul a scăpat de sub control. Istoria ne arată că toate mişcările pacifiste ajung la un punct în care elementul cel mai militant devine frustrat de lipsa progresului şi recurge la nesupunere civilă şi la acte de violenţă. Faptul marchează în mod invariabil stadiul la care încetează să se mai bucure de o adeziune de masă. Comitetul Celor O Sută şi dezmembrarea ulterioară a CND-ului reprezintă un exemplu clasic al acestui proces. Comportamentul lui Russell nu a făcut decât să accelereze ceea ce s-ar fi întâmplat, probabil, oricum. La vremea aceea faptul a fost atribuit influenţei exercitate asupra lui de către noul său secretar, Ralph Schoenman. Voi analiza pe scurt relaţia sa cu Schoenman, însă merită remarcat că faptele şi vorbele lui Rus-sell de-a lungul crizei CND-ului îi erau întru totul caracteristice, întrunirile care au dus la demisia lui Russell din calitatea de preşedinte au devenit tot mai neplăcute, acesta atribuin-du-i lui Collins motivaţii nedemne, acuzându-1 de minciună şi insistând ca dezbaterile particulare să fie înregistrate pe bandă.37 într-adevăr, de îndată ce Russell s-a eliberat din frâul lui Collins şi al prietenilor acestuia, gândurile i-au fost pe deplin invadate de extremism iar declaraţiile sale au devenit atât de absurde încât le-au repugnat tuturor, cu excepţia celor mai fanatici aderenţi. Contraziceau ceea ce Russell, atunci când era mai calm, ştia că reprezintă regulile de bază ale persuasiunii. „Nici o părere”, scria el în 1958 într-un eseu despre Voltaire, „nu trebuie împărtăşită cu înflăcărare. Nimeni nu susţine cu înflăcărare că şapte ori opt fac cincizeci şi şase deoarece se poate şti că aşa stau lucrurile. Înflăcărarea nu este necesară decât în afirmarea unei opinii îndoielnice sau demonstrabil false.”38 începând din 1960 multe dintre spusele lui Russell nu erau doar înflăcărate, ci de-a dreptul scandaloase şi erau rostite sub impulsul momentului, el situându-se deja pe o poziţie de indignare fariseică faţă de cei care nu îi împărtăşeau părerile. Astfel, pentru un discurs la Birmingham din aprilie 1961, Russell îşi pregătise note în care scria: „Pe criterii pur statistice, Macmillan şi Kennedy sunt de circa cincizeci de ori mai ticăloşi decât Hitler.” Era o afirmaţie destul de gravă, întrucât (abstracţie făcând de orice altceva) implica o comparaţie între fapte istorice şi proiecţii futuriste. O înregistrare arată însă că cele spuse efectiv de Russell cu acea ocazie au fost: „Obişnuiam să credem că Hitler era ticălos atunci când voia să îi omoare pe toţi evreii. Kennedy şi Macmillan însă, nu numai că vor să îi omoare pe evrei, ci şi pe noi toţi. Ei sunt mult mai ticăloşi decât Hitler.” Şi a adăugat: „Nu voi pretinde a se da ascultare unui guvern care organizează masacrul omenirii întregi. Ei sunt oamenii cei mai ticăloşi care au existat vreodată în istoria omenirii.”39

Date fiind premisele lui Russell, exista o logică în acuzaţia adusă de el. Dar până şi logica era aplicată selectiv. Uneori, Russell îşi amintea că toate puterile care deţineau arme nucleare erau la fel de vinovate de punerea la cale a uciderii în masă, şi îi includea pe ruşi în polemicile sale. Astfel, într-o scrisoare publică din 1961, adresată „din închisoarea Brixton”, Russell afirma: „Kennedy şi Hruşciov, Adenauer şi de Gaulle, Macmillan şi Gaitskell urmăresc un scop comun: nimicirea vieţii omeneşti. Pentru a-i mulţumi pe aceşti indivizi, toate sentimentele personale, toate speranţele publice. [urmează] să fie desfiinţate pe veci.”40 Cu toate acestea, el şi-a concentrat de regulă atacul asupra Occidentului, în particular asupra Marii Britanii şi, mai presus de toate, asupra Statelor Unite.

Aceasta însemna să uite cât de mult ura nu doar regimul sovietic, ci Rusia şi pe ruşi înşişi. În perioada imediat postbelică afirmase în nenumărate rânduri că sovieticii erau la fel de răi, sau chiar mai răi, decât naziştii. Crawshay-Williams a însemnat câteva dintre anatemele sale: „Toţi ruşii sunt barbari răsăriteni.” „Toţi ruşii sunt imperialişti.” Odată „a ajuns chiar să spună că toţi ruşii s-ar „târî pe burtă pentru a-şi trăda prietenii”.”41 însă la sfârşitul anilor '50 şi după aceea, sentimentele antisovietice au fost alungate din mintea sa, fiind înlocuite de un antiamericanism furibund. Acesta avea rădăcini adânci şi ieşise deja mai înainte la suprafaţă. Era alimentat de un patriotism şi de o mândrie britanică de modă veche, tipică clasei de sus, de dispreţ faţă de parveniţi şi băieţi de prăvălie, ca şi de o ură liberal-progresistă faţă de cel mai mare stat capitalist din lume. Părinţii săi radicali aparţinuseră unei generaţii care încă mai asocia America cu progresul democratic şi în 1867 făcuseră o vizită îndelungată acolo deoarece, după cum nota el, „tinerii care sperau să reformeze lumea mergeau în America să descopere cum să o facă”. Şi a adăugat: „Nu puteau să întrevadă că bărbaţii şi femeile a căror ardoare democratică o aplaudaseră şi a căror opoziţie triumfătoare în faţa sclaviei o admiraseră erau bunicii şi bunicele celor care i-au ucis pe Sacco şi Vanzetti.”42 Vizitase el însuşi America de mai multe ori şi locuise acolo ani de zile, în primul rând pentru a face bani: „Sunt extrem de sărac şi mă îndrept spre America pentru a-mi redresa situaţia financiară”, scria el în 1913 – un refren recurent. A fost întotdeauna critic la adresa americanilor – erau, nota el la prima lui vizită acolo (1896), „inimaginabil de leneşi în privinţa a orice altceva decât afacerile”43 – însă punctul său de vedere cu privire la impactul Americii asupra lumii varia puternic. Aşa cum am văzut, în timpul Primului Război Mondial, privea America lui Wilson ca pe salvatoarea lumii. Dezamăgit din acest punct de vedere a trecut în anii '20 la un puternic atac antiamerican. Susţinea că socialismul, pe care îl favoriza atunci, ar fi imposibil în Europa „până când America fie se converteşte la socialism, fie este măcar de acord să rămână neutră”44. Acuza America de „distrugerea lentă a civilizaţiei chineze”, prezicea că democraţia din SUA se va prăbuşi dacă nu va îmbrăţişa colectivismul, îndemna la o „revoltă mondială” împotriva „imperialismului capitalist American” şi afirma că dacă nu poate fi „zdruncinată credinţa americană în capitalism”, va avea loc „o prăbuşire totală a civilizaţiei”.45