Paul Johnson

Între timp, Pauline făcuse încercări disperate pentru a-şi recâştiga soţul. Tatăl ei, i-a scris ea lui Hemingway, tocmai îi dăduse o mare sumă de bani – nu cumva voia şi el o parte? „Nu se mai termină banii ăştia împuţiţi. Anunţă-mă doar şi nu-ţi lua altă femeie, iubitoarea ta Pauline.” I-a construit un bazin la Key West şi a scris: „Mi-aş fi dorit să fii aici, dormind în patul meu, folosindu-mi baia şi bându-mi whisky-ul. Dragă Papa, vino, te rog, acasă cât poţi de curând.” S-a dus la un chirurg estetician: „înainte de-a veni în Cuba scap de un nas mare, buze imperfecte, urechi clăpăuge, negi şi aluniţe.” In plus, şi-a vopsit şi părul în auriu, fapt care s-a dovedit dezastruos. Călătoria ei în Cuba nu a dat însă rezultatele scontate. Hemingway a dat bărcii sale numele ei, însă nu a scos-o în larg cu ea. In A avea şi a nu avea, Hemingway emisese un avertisment: „Cu cât tratezi un bărbat mai bine şi cu cât îi arăţi mai mult că îl iubeşti, cu atât mai repede se plictiseşte de tine.” Şi vorbea serios. In plus, fiind un bărbat care resimţea vinovăţia, însă răspundea transferând-o asupra celorlalţi, o considera acum pe Pauline răspunzătoare de destrămarea primei sale căsătorii şi de aceea simţea că ea îşi merita soarta. Ceea ce a urmat s-a numit Martha Gellhorn, o reporteră şi scriitoare pasionată şi subtilă, educată (ca şi Hadley) la Bryn Mawr şi provenind, ca majoritatea femeilor din viaţa lui Hemingway, din rândul înaltei burghezii din Midwest. Era înaltă, cu picioare uluitor de lungi, o blondă cu ochi albaştri, cu aproape zece ani mai tânără decât el. Hemingway a întâlnit-o pentru prima dată în barul Sloppy Joe, din Key West, în decembrie 1936; anul următor a invitat-o să meargă cu el în Spania. Ceea ce ea a şi făcut, iar experienţa i-a deschis ochii, şi asta şi datorită faptului că el a întâmpinat-o cu o minciună: „Ştiam că o să ajungi aici, fiica mea, pentru că am aranjat totul astfel încât s-o poţi face” – ceea ce nu era tocmai adevărat, lucru de care ea era conştientă. A mai insistat ca ea să-şi încuie uşa pe dinafară, „astfel încât nici un bărbat să n-o poată deranja”.55 Cât despre camera lui de la hotelul Ambos Mundos, în aceasta domnea, după cum avea să descopere Martha, o dezordine crasă: „Ernest”, avea să scrie ea mai târziu, „era extrem de murdar. Unul dintre bărbaţii cei mai indolenţi pe care i-am întâlnit vreodată.” Hemingway moştenise de la tatăl său gustul pentru sandvişurile cu ceapă, iar în Spania adora să le facă folosind un soi local foarte puternic, pentru a le mesteca apoi alternân-du-le periodic cu înghiţituri din sticluţa sa argintie plată, plină cu whisky – o combinaţie remarcabilă. Martha era o fire mai curând pretenţioasă şi este puţin probabil să fi fost vreodată fizic atrasă de el. A refuzat întotdeauna să-i facă un copil şi mai târziu a adoptat unul („Nu este nevoie să ai un copil atunci când poţi să cumperi unul. Asta am şi făcut”). Ea se căsătorise cu Hemingway în primul rând deoarece era un scriitor vestit, ceva ce şi-ar fi dorit cu ardoare să fie şi ea: spera ca acea carismă literară a lui să treacă şi asupra ei. Pauline s-a luptat însă din greu să-şi ţină soţul şi atunci când a simţit că pierde, şi-a amintit de aranjamentul generos al lui Hadley şi a insistat pentru unul mai dur, care a întârziat divorţul. În momentul în care acesta s-a terminat, Hemingway era deja înclinat s-o acuze pe Martha că i-ar fi distrus căsnicia. Prietenii aduc mărturie asupra certurilor publice aprinse dintre cei doi încă dintr-un stadiu timpuriu al legăturii lor.

Martha a fost de departe cea mai inteligentă şi mai hotărâtă dintre soţiile lui Hemingway şi nu a existat niciodată vreo şansă ca mariajul să dureze. Şi asta datorită unui motiv: a obiectat vehement în faţa deprinderii lui Hemingway de a bea şi a brutalităţii pe care o genera băutura. Atunci când, la sfârşitul anului 1942, Martha a insistat să conducă maşina la întoarcerea acasă deoarece el băuse la petrecere şi când s-au certat pe drum, el i-a tras un dos de palmă. Ea a încetinit mult apreciatul lui Lincoln, 1-a dirijat spre un copac, 1-a izbit, după care 1-a lăsat pe Hemingway în maşină.56 A urmat mizeria: Martha a adus puternice obiecţii la adresa cetei de motani sălbatici pe care Hemingway îi avea în Cuba, care puţeau îngrozitor şi erau lăsaţi să defileze pe masa din sufragerie, în 1943, în timp ce el era plecat, ea a castrat motanii; ulterior el a murmurat cu năduf: „Mi-a tăiat pisicile.”57 Martha i-a corectat pronunţia în franceză, i-a stimulat cunoştinţele în domeniul vinurilor franţuzeşti, i-a ridiculizat „Fabrica de escroci” şi a bătut apropouri transparente cum că el ar trebui să se afle mai aproape de luptele din Europa. În cele din urmă, Hemingway s-a hotărât să plece, aranjând cu iscusinţă o misiune acolo cu Collier's, a câjror angajată fusese Martha şi care acum – spre furia ei – o concediau. Cu toate acestea, ea s-a dus după el la Londra şi 1-a găsit trăind, în 1944, în obişnuita sa mizerie, la Dorchester, cu sticle goale de whisky rostogolindu-se de sub pat.

De atunci toate au mers din rău în mai rău. Întorşi în Cuba, el o trezea în mijlocul nopţii atunci când se culca băut: „Mă trezea atunci când încercam să dorm pentru a-mi căuta nod în papură, mârâind şi bătându-şi joc de mine – de fapt, vina mea era aceea de-a fi fost în război pe când el nu fusese, însă nu aşa punea el problema. Eram, cică, nebună, nu căutam decât motive de exaltare şi pericole, nu aveam simţul responsabilităţii în privinţa nimănui, eram de un egoism inimaginabil. Nu se mai termina şi, credeţi-mă, era sălbatic şi oribil.”58 A ameninţat-o: „O să-mi găsesc pe cineva care să vrea să stea cu mine şi să mă lase pe mine să fiu scriitorul familiei.”59 Hemingway a scris un poem obscen, Vaginului Marthei Gellhorn, pe care-1 compara cu gâtul zbârcit al unei ploşti vechi, poem pe care-1 citea oricărei femei pe care reuşea să şi-o bage în pat. A devenit, s-a plâns Martha, „din ce în ce mai nebun, cu fiecare an care trecea”. Ducea „o viaţă de sclavă cu o brută drept stăpân”, aşa că 1-a părăsit. Fiul lui Hemingway, Gregory, comenta: „O tortura pur şi simplu pe Marty şi când – în cele din urmă – i-a distrus toată dragostea pentru el, iar ea 1-a părăsit, a pretins că ea îl abandonase.”60 S-au despărţit la sfârşitul lui 1944 şi, conform legii cubaneze, din moment ce ea îl părăsise, Hemingway i-a păstrat toate bunurile de acolo. A afirmat că faptul că se căsătorise cu ea „a fost cea mai mare greşeală din viaţa mea” şi într-o scrisoare adresată lui Berenson, a înşirat viciile Marthei, a acuzat-o de adulter („un iepure”), a spus că ea nu văzuse niciodată un om murind, cu toate acestea făcuse mai mulţi bani scriind despre atrocităţi decât orice altă femeie de la Harriet Beecher-Stowe încoace – nimic din toate acestea nefiind adevărat.

Cea de-a patra şi ultima căsătorie a lui Hemingway a durat până la moartea acestuia şi asta în principal datorită faptului că protagonista de la acea vreme, Mary Welsh, era decisă să meargă până la capăt, orice s-ar fi întâmplat. Provenea dintr-o altă clasă socială decât celelalte neveste ale lui Hemingway, fiind fiica unui cherestegiu din Minnesota. Ea nu are cum să-şi fi făcut vreodată iluzii privitoare la omul cu care se căsătorea, din moment ce încă de la începutul relaţiei lor, la hotelul Ritz din Paris, în 1945, el s-a îmbătat, a dat peste o fotografie a soţului ei, ziaristul australian Noel Monks, a azvârlit-o la toaletă, a tras în ea cu arma, a făcut praf toată toaleta şi a inundat camera.61 Mary era ziaristă la Time, nu era o ambiţoasă precum Martha, însă era harnică şi isteaţă. Dându-şi seama că Hemingway dorea o nevastă-servitoare şi nu o posibilă rivală, ea a renunţat complet la ziaristică pentru a se mărita cu el, deşi a trebuit să îndure în continuare batjocori precum: „Eu nu m-am culcat cu generali pentru a face un articol pentru revista Time.”62 O numea „Venus de buzunar a lui Papa” şi s-a lăudat în privinţa numărului de contacte sexuale avute cu ea. I-a spus generalului Charles („Buck”) Lanham că, după o perioadă de neglijare, era uşor să o împaci pe Mary cum făcuse el: o „irigase de patru ori în noaptea trecută” (atunci când Lanham a întrebat-o despre aceasta – după moartea lui Hemingway – ea a suspinat, „Măcar să fi fost adevărat”).63

Mary era o femeie hotărâtă, un manager: era în ea ceva din contesa Tolstoi. Insă de data aceasta Hemingway era, desigur, la fel de vestit ca şi Tolstoi, un vizionar al omenirii, un profet al vieţii în aer liber, cu băuturi, arme, haine de sa-fari, echipament de camping de tot felul care să-i poarte numele. Oriunde s-ar fi dus, în Spania, în Africa, şi înainte de toate în Cuba, era aşteptat de un alai de prieteni intimi şi de paraziţi, uneori un adevărat circ ambulant, de obicei static la Havana. Admiratorii săi erau adesea la fel de excentrici ca aceia din jurul lui Tolstoi, cu o morală mai curând deficitară, însă la fel de devotaţi în felul lor. Înainte de a-1 părăsi, Martha Gellhorn a menţionat ceea ce ea numea „o scenă nostimă şi foarte amuzantă din Cuba”, cu Hemingway „citind cu voce tare din Pentru cine bat clopotele unui grup de tovarăşi de vânătoare de porumbei şi de pescuit, adulţi înstăriţi şi cu pretenţii de erudiţie, aceştia stând vrăjiţi pe podea”64. Şi totuşi, datorită obiceiurilor îngrozitoare ale lui Hemingway, viaţa lui reală nu era atât de decorativă – abstracţie făcând de decorul propriu-zis – precum cea deja Iasnania Poliana. Durie Shevlin, soţia unuia dintre mulţii prieteni milionari ai lui Hemingway, a lăsat o descriere a cadrului din Cuba în 1947: barca era incomodă, mică şi rapidă, Finea era bântuită de pisici scârboase şi lipsită de apă caldă, Hemingway însuşi puţind a alcool şi sudoare, nebărbierit, şuşotind în ciudatul jargon de engleză metisată pe care îl adoptase şi repetând întruna cuvântul „găinaţ”. Mary a avut mult de furcă cu tot ceea ce o înconjura.

Au existat şi de această dată multele umiliri repetate, adesea intenţionate, Hemingway fiind înnebunit după atenţia femeilor, mai ales dacă acestea erau fermecătoare, cunoscute şi linguşitoare. A fost Marlene „Kraut” (Varza) Dietrich, care i-a cântat în baie în timp ce el se bărbierea, Laureen Bacaii („Eşti chiar mai solid decât mi-am închipuit”), Nancy „Slim” (Zvelta) Hayward („Dragă, eşti atât de subţire şi de frumos”). A existat o Virginia „Jigee” (Săltăreaţa) Viertel, care făcea parte din „circul” parizian al lui Hemingway de la Ritz: „A trecut o oră şi jumătate”, şi-a amintit sever Mary, „de când am părăsit camera lui Jigee Viertel şi Ernest a spus „Revin într-un minut”.” La Madrid existau „târfele de luptă” ale lui Hemingway, după cum le spunea el, la Havana cele de faleză; îi plăcea să le pipăie în prezenţa lui Mary, aşa cum o pipăise cândva pe Dorothy Twysden sub privirea îngrijorată a lui Hadley. Pe măsură ce Hemingway îmbătrânea, fetele pe care le dorea deveneau tot mai tinere. Odată i-a spus lui Malcom Cowley, „M-am culcat cu toate femeile pe care le-am vrut şi cu multe pe care nu le-am vrut, şi sper că am făcut-o bine.”65 Lucrurile nu au stat niciodată aşa. Faptul a devenit tot mai puţin adevărat după cel de-Al Doilea Război Mondial. La Veneţia, Hemingway s-a îndrăgostit de o tânără, înspăimântătoare şi patetică în acelaşi timp, pe nume Adriana Ivancici, din care a făcut eroina sumbrului său roman postbelic, Across the River and Into the Trees (Dincolo de râu şi printre copaci), 1950. Era o persoană distantă, snoabă şi rece, care dorea căsătoria sau nimic şi avea (după cum s-a exprimat fiul lui Hemingway, Gregory) „o mamă cu nasul coroiat în continuă expectativă”. Hemingway a acordat ospitalitate celor care trebuie să fi alcătuit unul dintre cele mai sinistre cupluri din istoria literară şi, cum Adriana avea ambiţii artistice, 1-a forţat pe editorul circumspect al lui Hemingway să-i accepte schiţele pentru coperte atât la Dincolo de râu, cât şi la The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea), 1952, carte care i-a refăcut, într-o oarecare măsură, reputaţia lui Hemingway şi i-a adus premiul Nobel. Ambele coperte au trebuit refăcute. Adriana îşi bătea joc de Mary făcând-o „necultivată”, o apreciere căreia Hemingway însuşi i-a ţinut isonul, el care preţuia educaţia şi manierele civilizate ale tinerei femei, în contrast cu Mary, pe care o califica drept o „vivandieră” şi o „gunoieră”66.

Au mai urmat şi alte umilinţe cu ocazia ultimului mare safari al lui Hemingway din iarna 1953-1954. Ajunsese murdar chiar şi în raport cu propriul său etalon, cortul îi era un morman de haine murdare şi de sticle goale de whisky azvârlite peste tot. Din motive de neînţeles, care ţineau de etica sa personală, el a adoptat ţinuta băştinaşilor, s-a ras în cap, şi-a vopsit o parte din haine în roz-portocaliu, precum cei din triburile masai, şi a purtat chiar şi o suliţă. Mai mult încă, s-a încurcat cu o localnică wakamba pe nume Debba, descrisă de paznicul de vânătoare al safariului, Denis Zaphina, ca „un crâmpei de gunoi de tabără mirosind a diavol. Ea, prietena ei şi Hemingway petreceau în cortul lui, şi în timpul unei asemenea întâlniri cortul i s-a prăvălit. Conform jurnalului lui Mary, nu lipsea niciodată „conversaţia lui pisă-loagă, repetitivă, care bâzâia monoton zi şi noapte”.67 A urmat apoi ultima mare expediţie în Spania, în 1959, „circul” lui Hemingway călătorind cu cele optzeci sau nouăzeci de colete, pentru o vară de lupte cu taurii. O adolescentă de nouăsprezece ani, pe nume Valerie Danby-Smith, fiica unui constructor din Dublin, a venit să-i ia lui Hemingway un interviu pentru o agenţie belgiană de ştiri, la care era corespondent de presă. Hemingway s-a îndrăgostit de ea şi s-ar putea să fi vrut chiar s-o ia de nevastă, dar a recunoscut că Mary era o soţie mai potrivită pentru a avea grijă de un bărbat în vârstă, o ultimă soţie firească, „una de drum lung”. Dar Valerie a fost angajată pentru două sute cincizeci de dolari pe lună, s-a alăturat circului şi a călătorit pe scaunul din faţă al maşinii, pentru a fi pipăită de mâna avidă a lui Hemingway, în timp ce Mary trebuia să stea în spate. Ea a suportat acest lucru, recunoscând că Valerie era inofensivă şi că, înveselindu-1 pe Hemingway, îl făcea să fie mai puţin violent – într-adevăr, după moartea lui, Valerie şi-a menţinut angajamentul (în cele din urmă s-a căsătorit cu Gregory Hemingway). La vremea aceea însă, întâmplarea a făcut ca vara să devină „oribilă, hidoasă şi mizerabilă”68.

Trebuia oare ca Mary să îndure mai multe decât contesa Tolstoi? Probabil că nu, în sensul că, spre deosebire de Tol-stoi, Hemingway era un animal de casă lipsit de intenţia de a pleca în sălbăticie. Mary a învăţat spaniola, îi conducea bine casa şi lua parte la majoritatea incursiunilor sale sportive, într-un anumit stadiu al relaţiei lor, Hemingway a scris un „raport asupra situaţiei” în ceea ce o privea, în care îi enumera calităţile: „o excelentă pescărită, o bună trăgătoare, o vajnică înotătoare, o bucătăreasă cu adevărat bună, ştie să aprecieze un vin bun, excelentă la grădinărit. Poate conduce o barcă sau dirija o casă în spaniolă”69. Nu avea însă nici un pic de compasiune pentru ea atunci când se rănea, aşa cum se întâmpla adesea, în timpul expediţiilor lui în sălbăticie. Ea menţionează un schimb de cuvinte caracteristic ce a avut loc după ce se alesese cu o rană dureroasă: „Ai putea s-o ţii pentru tine.” „încerc.” „Soldaţii nu fac asta.” „Nu sunt soldat.”70 în public aveau loc certuri cutremurătoare, iar în particular scene de o violenţă înfricoşătoare. Odată el i-a azvârlit maşina de scris pe jos, a spart o scrumieră la care ea ţinea mult, i-a aruncat vin în faţă şi a făcu t-o târâtură. Mary i-a răspuns că, dacă încerca să scape de ea, ea nu avea de gând să plece de acasă: „N-ai decât să mă tot îndemni cât vrei să părăsesc casa şi pe tine, că nu ai să reuşeşti. Orice ai spune sau ai face, dacă nu mă omori, ceea ce ar fi cam complicat, am să rămân aici şi am să-ţi ţin casa şi Finea până în ziua în care ai să vii aici treaz, dimineaţa, şi ai să-mi spui sincer şi fără ocolişuri că vrei ca eu să plec.”71 Era o ofertă pe care Hemingway era prea prudent ca să o accepte.

Copiii proveniţi din căsătoriile lui Hemingway erau de obicei martorii tăcuţi, uneori temători, ai vieţii lui conjugale, în pruncie erau mult lăsaţi în seama unor dădace şi servitoare, în vreme ce „circul” lui Hemingway străbătea lumea. Avem cunoştinţă de o dădacă, Ada Stern, prezentată drept lesbiană. Vârstnicul, Bumby, o momea cu băuturi pe care le şterpelea, Patrick se ruga să fie trimisă în iad, în vreme ce Gregory, mezinul, era îngrozit că femeia ar putea pleca.71 In cele din urmă, Gregory a scris o carte relevantă, destul de amară, despre tatăl său. Tânăr fiind, a fost implicat într-un incident cu poliţia din California. Mama lui, Pauline, divorţată demult de Hemingway, i-a telefonat acestuia (pe 30 septembrie 1951) pentru a-1 informa şi a-1 ruga să o liniştească şi să-i dea un sfat. El i-a răspuns că ea era de vină – „Uite cum l-ai crescut” – şi s-au certat nebuneşte, Pauline „strigând şi plângând necontrolat la telefon”. În acea noapte ea s-a trezit cu o durere acută, pentru ca a doua zi să moară pe masa de operaţie, la vârsta de cincizeci şi şase de ani, din cauza unei tumori la glanda ce secretă adrenalina. Aceasta poate să fi fost agravată de stresul emoţional. Hemingway a condamnat delincventa fiului său; fiul a incriminat furia tatălui. „Nu necazurile mele nesemnificative au tulburat-o pe mama, ci conversaţia brutală de la telefon pe care au avut-o cu opt ore înaintea morţii ei.” Gregory a notat în cartea sa: „Este bine să te afli sub influenţa unei personalităţi dominatoare atâta vreme cât aceasta este zdravănă, însă atunci când aceasta ajunge să aibă putregai în suflet, cum poţi să ajungi să îi spui că pute?”73

Desigur, adevărul este că Hemingway nu era depravat până în măduva oaselor. Era alcoolic. Alcoolismul era pentru munca sa tot atât de important, indispensabil de fapt, cum era pentru Coleridge dependenţa de droguri. Hemingway era un caz de alcoolism progresiv demn de manualele clasice de medicină, alcoolism provocat de o depresie cronică profundă, probabil moştenită, pe care, la rândul său, nu făcea decât să o agraveze. Într-o bună zi, Hemingway i-a spus lui MacLeish: „Necazul a fost că, toată viaţa, atunci când lucrurile mergeau într-adevăr prost, era suficient să beau ceva pentru ca imediat după aceea ele să se amelioreze simţitor.”74 A început să bea în adolescenţă, fierarul local, Jim Dilworth, furnizându-i în secret cidru tare. Mama lui a remarcat deprinderea căpătată şi s-a temut mereu că Hemingway ar putea deveni alcoolic (există o teorie care spune că la el patima băuturii a început odată cu prima mare ceartă cu Grace). În Italia, Hemingway a trecut la vin, după care a băut pentru prima dată lichior tare la clubul ofiţerilor din Milano. Rana şi o poveste de dragoste nefericită au trezit în el patima alcoolului: la spital, s-a descoperit că dulapul său era plin cu sticle goale de coniac, un semn rău-prevestitor. In anii '20, la Paris, cumpăra vin Beaune cu galonul de la o vinărie şi era în stare să bea cinci sau şase sticle de vin roşu la o masă – ceea ce şi făcea, de altfel. L-a învăţat pe Scott Fitzgerald să bea vin direct din sticlă, care era, spunea el, ca o fată „care mergea să înoate fără costum de baie”. La New York, a spus că a fost „afumat” timp de „câteva zile” după ce semnase contractul pentru Fiesta, după toate probabilităţile prima sa repriză prelungită de băutură. Lumea credea că el inventase laitmotivul anilor '20 „Ia un pahar”; deşi unii, cum ar fi Virgil Thomson, l-au acuzat că ar fi fost prea zgârcit să ofere cuiva un pahar. La rândul său, Hemingway era mereu gata să-şi acuze cunoştinţele că ar fi băut pe seama lui, aşa cum o făcuse în anii '50 cu Ken Tynan, în Cuba.75

Lui Hemingway îi plăcea în mod deosebit să bea cu femeile, ceea ce îi apărea, prin extraploare, ca semnificând aprobarea mamei sale. Hadley a băut mult alături de el şi a scris: „Ştii, îmi mai este încă dragă remarca pe care ai făcut-o, că aproape mă venerai ca băutor.”76 Acelaşi rol dezastruos l-a jucat drăguţa sa însoţitoare din Havana, Jane Mason, cu care bea gin urmat de şampanie şi de cantităţi imense de daiquiri. De fapt, aceasta a fost decada în care, în Cuba, consumul de alcool i-a scăpat pentru prima dată complet de sub control. Un barman de acolo a afirmat că Hemingway putea „bea mai multe pahare cu Martini decât orice altă persoană pe care am întâlnit-o”. La domiciliul prietenului său Thorwald Sanchez, Hemingway a ajuns la stadiul de beţiv agresiv, şi-a aruncat hainele pe fereastră şi a spart un set de pahare scumpe de Baccara. Soţia lui Sanchez a fost atât de înspăimântată, încât a ţipat şi a implorat valetul să-1 încuie undeva. În timpul safariului, se strecura afară din cort la ora cinci dimineaţa pentru a-şi lua ceva de băut. Fratele său Lei-cester a spus că, la Key West, la sfârşitul anilor '30, Hemingway ajunsese să bea într-o zi şaptesprezece whisky-uri cu sifon şi adesea, noaptea, la culcare, lua cu el o sticlă cu şampanie.

În această perioadă, ficatul a ajuns să-1 supere pentru prima dată, dându-i dureri acute. Doctorul i-a recomandat să renunţe cu totul la alcool, iar el a încercat într-adevăr să-şi limiteze cosumul la trei whisky-uri înainte de cină. Dar asta nu a durat mult. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cantitatea de alcool pe care ajunsese să o bea a crescut continuu, pentru ca la jumătatea anilor '40 să se spună despre Hemingway că la micul dejun îşi turna gin în ceai. Luân-du-i în 1948 un interviu pentru Cosmopolitan, A. E. Hotchner a spus că Hemingway a dat gata şapte Papa Doubles (băutura havaneză care îi purta numele, un amestec de rom, gra-pefruit şi maraschino), şi atunci când a plecat la cină l-a luat cu el în maşină pe al optulea, pentru drum. A pretins: „Într-o noapte, aici am dat pe gât şaisprezece.” S-a lăudat editorului său că începuse într-o seară cu absint, a terminat o sticlă cu vin la cină, a trecut la o sesiune de vodcă, apoi a continuat cu whisky-uri cu sifon până la ora trei noaptea. In Cuba, băuturile pe care le servea înaintea cinei erau de obicei pe bază de rom; în Europa, pe bază de Martini, în proporţie de 15:1. Odată, la începutul anilor '50, pe terasa din faţa Domului din Montparnasse, l-am văzut dând pe gât şase asemenea băuturi, un pahar după altul – exista un puternic element de bravadă în abuzul acesta de alcool. La micul dejun băuturile puteau fi gin, şampanie, scotch sau „Moarte în Curentul Golfului” – un pahar mare de gin Hollands cu lămâie verde, o altă invenţie de-a sa. Şi, mai presus de toate, era nelipsitul whisky: fiul său Patrick spunea că în ultimii douăzeci de ani de viaţă, tatăl său dădea gata un litru de whisky pe zi.

Capacitatea lui Hemingway de a rezista la băutură era remarcabilă. Lillian Ross, care i-a făcut un portret în Nezu Yor-ker, nu pare să fi remarcat că era beat în cea mai mare parte a timpului când stătea de vorbă cu ea. Denis Zaphina a comentat, referitor la ultimul lui safari: „Presupun că a fost beat tot timpul, dar rareori a arătat-o.” A mai demonstrat şi o surprinzătoare abilitate de a-şi limita consumul de alcool sau chiar de a renunţa la băutură pentru scurte perioade de timp şi, pe lângă fizicul său puternic, acest fapt i-a permis să supravieţuiască. Efectele alcoolismului cronic de care suferea erau totuşi inexorabile. Băutura a fost şi unul dintre factorii care au stat la baza imensului număr de accidente pe care le-a suferit. Walter Benjamin a definit odată intelectualul (pe sine) drept un om „cu ochelarii pe nas şi cu toamna în suflet”. Hemingway avea cu siguranţă toamna în suflet-adesea chiar miezul iernii – însă pe cât putea se ţinea departe de ochelari, în ciuda faptului că la ochiul stâng moştenise miopia mamei sale (care, din vanitate, refuzase şi ea să poarte ochelari).

Drept rezultat, şi poate datorită şi dezavantajului staturii sale masive, Hemingway a fost toată viaţa predispus la accidente. Lista acestora este înfricoşător de lungă.77 Copil fiind, a căzut cu un băţ în gură şi şi-a smuls amigdalele; şi-a înfipt un cârlig de pescuit în spate; a căpătat răni la fotbal şi la box. Anul 19181-a văzut căzând victima unei explozii în timpul războiului şi zdrobindu-şi pumnul trecându-1 prin-tr-o vitrină de sticlă. Doi ani mai târziu, s-a tăiat la picioare pe când mergea pe sticlă spartă şi a avut o hemoragie internă când a căzut lovindu-se de un pilon pentru ancorat barca. S-a ars rău sfărâmând un boiler pentru apă caldă (1922), şi-a rupt un ligament de la picior (1925), iar fiul său i-a provocat o rană la pupila ochiului drept (1927). În toamna lui 1928, a survenit primul dintre accidentele grave provocate de băutură, când – întorcându-se acasă – a confundat lanţul lucarnei cu lanţul de la toaletă şi şi-a tras în cap întreaga structură masivă de sticlă, suferind o comoţie şi necesitând nouă copci. Şi-a rupt vintrele (1929), şi-a fracturat arătătorul cu un sac de box, a fost rănit de un cal nărăvaş şi şi-a fracturat braţul într-un accident de maşină (1930), s-a împuşcat în picior pe când, beat fiind, a încercat să prindă un rechin cu cangea (1935), şi-a fracturat degetul cel mare de la picior lovind o poartă încuiată, şi-a zdrelit piciorul într-o oglindă şi şi-a rănit pupila ochiului bolnav (1938). S-a mai ales cu încă două comoţii în 1944, intrând cu maşina într-un rezervor de apă în timpul camuflajului şi sărind de pe o motocicletă într-un şanţ. În 1945, a insistat să preia conducerea maşinii pentru a o duce pe Mary la aeroportul din Chicago, a derapat şi a lovit un morman de pământ, fracturându-şi trei coaste, un genunchi şi spărgându-şi capul (Mary a trecut prin parbriz). In 1949 a fost zgâriat grav jucându-se cu un leu. În 1950 a căzut în barcă, alegându-se cu tăieturi lungi la cap şi picior, secţio-nându-şi o arteră şi provocându-şi pentru a cincea oară o comoţie. În 1953 şi-a luxat umărul căzând din maşină şi în iarna aceea a mai suferit şi o serie de accidente în Africa: arsuri grave în timp ce, beat fiind, încerca să stingă un tufiş cuprins de flăcări, şi două accidente de avion, care au produs o altă comoţie, o fractură craniană, două vertebre fisurate, traumatisme interne, o ruptură de ficat, splină şi rinichi, arsuri, un umăr şi un braţ dislocate şi o paralizie a muşchilor sfinc-terului. Accidentele, precedate de obicei de beţii, au continuat practic până la moartea lui Hemingway: ligamente rupte, gleznă scrântită în timp ce escalada un gard (1958), un alt accident de maşină (1959).