Paul Johnson

Am spus că, atunci când am sosit la Liverpool, m-am interesat dacă în oraş prostituţia era întotdeauna atât de flagrantă pe cât mi se părea, căci mie îmi lăsa impresia că simbolizează o putreziciune fatală în stat şi nu vedeam cum vreun băiat ar fi putut creşte la adăpost de această ameninţare. Dar, mi s-a răspuns, de ani de zile lucrurile nu stăteau nici mai bine, nici mai rău. Carlyle şi Dickens au ripostat că, în ceea ce priveşte sexul masculin, în epoca noastră castitatea dispăruse cu totul, iar în Anglia era atât de rară, încât puteau da numele tuturor excepţiilor. Era clar că Carlyle considera că situaţia se aplica şi Americii. L-am asigurat că, la noi, lucrurile nu stăteau la fel; că, în marea lor majoritate, bărbaţii tineri de familie bună şi bine educaţi intră virgini în patul nupţial, la fel ca. Şi miresele lor.6

Aşa cum avea să-i scrie mai târziu Henry James lui Emerson, „ignorarea desăvârşită a răului. Este unul dintre cele mai bune semne prin care îl recunoaştem”; deşi adaugă, fără menajamente, „rămânem cu impresia unei conştiinţe care îmbrăţişează vidul, într-o căutare febrilă a senzaţiilor, având ceva din mişcarea branhiilor unui peşte ajuns pe uscat”7. Este clar că impulsul sexual al lui Emerson nu era puternic. Prima sa nevastă, o tânără, îi spunea „bunicule”. A doua, care a trebuit să se împace cu mult adorata mamă a lui Emerson care a locuit cu ei până în ultima clipă, lăsa să-i scape din când în când câte o remarcă amară, pe care Emerson o menţiona cu naivitate în jurnalul său: „Scuteşte-mă de sufletele măreţe. Mie îmi plac cele mici, de talie normală”; sau: „Nu există şi nici nu a existat vreo dragoste care să pună frâu la ceea ce bietul Dumnezeu şi-a dat toată silinţa să creeze, dar care a pălit în faţa egoismului care a fost mai puternic. „8 Poezia lui Emerson intitulată Give AII to Love (Dăruieşte totul iubirii) a fost considerată îndrăzneaţă, însă nu există nici o dovadă că el personal i-ar fi dăruit vreodată prea mult. Singura sa mare prietenie extraconjugală cu o femeie a fost strict platonică, sau poate neoplatonică, şi aceasta nu datorită femeii în cauză. Emerson a remarcat cu prudenţă: „Şi eu am organe şi savurez plăcerea, dar mai ştiu din proprie experienţă că această plăcere este momeala pusă într-o capcană.”9 Jurnalul său – care ne. Spune în mod constant mai multe despre Emerson decât este evident că a intenţionat acesta – menţionează un vis, de prin 1840-1841, în care el ia parte la o dezbatere despre Căsătorie. Unul dintre vorbitori a întors deodată către ascultători „furtunul unei maşinării alimentate din plin. Cu apă şi, trecându-1 viguros peste ei”, i-a dat pe toţi afară, după care 1-a întors cu totul spre Emerson „şi m-a stropit aşa cum stăteam să privesc. M-am trezit uşurat că sunt cât se poate de uscat.”10

Emerson a contractat ambele căsătorii din considerente economice, acumulând astfel un capital care i-a asigurat o anumită independenţă pe plan literar. Investit cu chibzuinţă, acest capital i-a adus şi o tot mai mare afinitate cu sistemul antreprenorial în rapidă afirmare. Emerson a ajuns la ceea ce avea să se transforme în cele din urmă într-o reputaţie naţională fără egal, de înţelept şi profet, nu atât prin cărţile sale, cât prin seria de conferinţe, care făcea parte integrantă din acel sistem. Mai întâi a fost cursul Human Life (Viaţa umana) – ţinut la Boston în 1838, apoi The Times (Vremurile) – ţinut la New York în 1842, urmat de studiul Representative Men (Figuri reprezentative) – în 1845, dedicat minţilor luminate. Impunerea lui Emerson drept un conferenţiar pedant, dar popular, ale cărui discursuri erau prezentate pe larg în presa locală, regională sau chiar în cea naţională, a coincis cu dezvoltarea mişcării Lyceum, fondată în 1829 de Josiah Holbrook, în scopul educării naţiunii în continuă creştere numerică.11 S-au deschis asemenea Lyceum-uri la Cincinnati, în 1830, la Cleveland, în 1832, la Columbus, în 1835, şi apoi în tot Midwestul în expansiune şi pe valea fluviului Mississippi. La sfârşitul anilor 1830, practic fiecare oraş important îşi avea Lyceum-ul său. Alături de acestea existau Biblioteci Comerciale pentru Tineret, iar conferinţele şi societăţile de dezbateri îi aveau în primul rând în vedere pe tinerii celibatari – funcţionari de bancă, comis-voiajori, contabili ş.a.m.d. – care reprezentau la acea vreme un procent surprinzător de mare din populaţia noilor oraşe.12 Ideea era aceea de a-i ţine departe de stradă şi de saloane, de a le încuraja cariera comercială şi bunăstarea morală.

Ideile lui Emerson se potriveau de minune cu acest concept. El dezaproba elitele culturale şi intelectuale. Considera că o cultură proprie Americii trebuie să fie cu adevărat naţională, universală şi democratică. Ajutorarea de sine era vitală. Primul american care 1-a citit pe Homer într-o fermă, spunea el, a adus un mare serviciu Statelor Unite. Spunea că dacă întâlnea în vest un om citind o carte bună în tren, simţea nevoia să-1 îmbrăţişeze. Concepţia sa economică şi politică era identică cu cea publică ce îi împingea pe americanii de pe întregul teritoriu să-şi împlinească destinul vădit:

Singura regulă sigură se află în adaptarea cererii la ofertă. Nu legiferaţi. Implicaţi-vă, biciuiţi forţele motrice cu legile voastre măreţe. Nu daţi premii, faceţi legi egale pentru toţi, asiguraţi viaţa şi proprietatea, şi nu trebuie să daţi de pomană. Daţi o şansă talentului şi virtuţii şi acestea îşi vor face singure dreptate, iar proprietatea nu va fi pe mâini rele. Într-o federaţie liberă şi dreaptă, proprietatea migrează de la leneşi şi imbecili la cei muncitori, curajoşi şi perseverenţi.13

Ar fi greu să concepem ceva mai la antipodul doctrinelor pe care, exact în aceeaşi perioadă, le elabora şi susţinea Marx. Iar experienţa efectivă în domeniu a lui Emerson contrazicea repetat modul în care spunea Marx că s-a comportat şi ar trebui să se comporte capitalismul. Departe de a se opune acestei tendinţe de iluminare, proprietarii şi managerii au promovat-o cu fermitate. Când, în 1851, Emerson a sosit la Pittsburgh, firmele au închis mai devreme pentru ca tinerii funcţionari să se poată duce să-1 asculte. Cursurile sale nu erau, desigur, concepute pentru a întări spiritul antre-prenorial: Instinct and inspiration (Instinct şi inspiraţie), The Identity ofThought with Natnre (Identitatea gândirii cu natura), The Natural History oflntellect (Istoria naturală a intelectului) ş.a.m.d. Emerson a fost însă înclinat să susţină că factorii care asigurau succesul în afaceri erau cunoaşterea, plus caracterul moral. Mulţi dintre cei care veneau aşteptându-se să fie uluiţi de acest filosof eminent găseau că el predica ceva ce ei considerau a fi de bun-simţ. Cincinnati Gazette 1-a prezentat ca „simplu. Aidoma unui venerabil bunic bătrân aplecat asupra Bibliei sale”. Multe dintre acele obiter dicta ale sale – „Fiecare om este un consumator şi ar trebui să fie un producător”, „ [Omul] este prin structura sa scump şi ar trebui să fie bogat”, „Viaţa este căutarea puterii” – le-au apărut ascultătorilor ca adevărate, iar atunci când ziarele le-au simplificat şi le-au scos din context, au intrat în repertoriul înţelepciunii populare americane. Nu a părut ciudat că Emerson era adesea asociat, în aceeaşi serie de conferinţe, cu P. T. Barnum, ale cărui teme erau Arta de-a face bani şi Succesul în viaţă. A-l asculta pe Emerson era un semn al aspiraţiilor culturale şi al gustului elevat: el a devenit întruchiparea unui Gânditor. Cu ocazia ultimei sale conferinţe de la Chicago, din noiembrie 1871, Chicago Tribune relata: „Aplauzele. Ilustrau cultura publicului.” Pentru o naţiune care urmărea progresul moral şi mental cu acelaşi entuziasm cu care urmărea banii, şi le privea pe amândouă ca fiind esenţiale creării noii sale civilizaţii, Emerson a fost, la sfârşitul anilor 1870, un erou şi un mentor naţional, aşa cum a fost Hugo în Franţa sau Tolstoi în Rusia. Instituise un model american. Ernest Hemingway trebuie plasat în acest context de percepere a dezvoltării economice a naţiunii şi a vieţii ei culturale şi intelectuale ca fiind într-o deplină armonie. La prima vedere, nu este uşor de recunoscut în el un intelectual. Dar, la o analiză mai atentă, Hemingway ni se arată nu doar ca prezentând toate caracteristicile intelectualului, ci şi pose-dându-le într-o măsură neobişnuită şi într-o combinaţie specific americană. În plus, Hemingway a fost un scriitor de o profundă originalitate. A transformat modul de exprimare al compatrioţilor săi americani şi al popoarelor din lumea anglo-saxonă. A creat un stil nou, personal, laic şi extrem de contemporan, intens american din punctul de vedere al originii, stil care s-a lăsat transpus cu uşurinţă în multe culturi. A făcut să fuzioneze o serie de atitudini americane şi s-a erijat într-o personificare arhetipală a lor, în aşa fel încât a ajuns să întruchipeze America unei anumite epoci, aşa cum o făcuse Voltaire pentru Franţa anilor 1750 sau Byron pentru Anglia anilor 1820.

Hemingway s-a născut în 1899 în prospera suburbie Oak Park din apropiere de Chicago, cea care, cu un sfert de secol mai înainte, îl aplaudase atât de înflăcărat pe Emerson. Părinţii săi, Grace şi Edmund („Ed”) Hemingway, ca şi Hemingway însuşi erau cu toţii produse de marcă ale civilizaţiei la edificarea căreia contribuiseră Emerson şi conferinţele sale, precum şi dinamismul economic susţinut de acestea. Părinţii lui erau, sau cel puţin păreau să fie, sănătoşi, harnici, eficienţi, bine educaţi, cu multiple talente şi bine adaptaţi la societatea din care făceau parte, recunoscători pentru moştenirea lor culturală europeană, însă cu conştiinţa mândră a modului în care America o ameliorase triumfător. Erau oameni cu frica lui Dumnezeu şi duceau o viaţă activă, atât în familie, cât şi în afara casei. Dr Hemingway era un medic excelent, care în plus vâna, pescuia, naviga, adora excursiile şi expediţiile; avea – transmiţându-i-le şi fiului său – toate deprinderile sălbatice ale unui om al pădurii. Grace Hemingway era o femeie dotată cu o inteligenţă vie, o voinţă puternică şi cu multe realizări la activ. Citise mult, scria o proză foarte bună şi versuri măiestrite, picta, crea şi făcea mobilă, cânta bine din gură şi la diferite instrumente şi a scris şi publicat cântece originale.14 Amândoi au făcut tot posibilul pentru a le transmite copiilor, dintre care Ernest era cel mai mare şi mai favorizat, toată moştenirea lor culturală şi de a le-o îmbogăţi. Au fost, din multe puncte de vedere, părinţi model, iar Hemingway a crescut în spiritul lecturilor bogate şi al erudiţiei, un sportiv îndemânatic şi un atlet complet.

Ambii părinţi erau foarte religioşi. Erau congregaţionişti, iar dr Hemingway era şi un sabatarian strict. Nu numai că mergeau duminica la biserică şi spuneau rugăciunea la masă, dar, conform afirmaţiilor surorii lui Hemingway, Sunny, „Aveam rugăciuni familiale de dimineaţă, însoţite de lecturi din Biblie şi un imn sau două.”15 Codul moral al protestantismului popular a fost consolidat cu grijă de ambii părinţi şi orice abatere era sever pedepsită. Grace Hemingway îşi plesnea copiii cu o perie de cap, doctorul cu o curea de ascuţit briciul. Când erau prinşi minţind sau înjurând, copiilor li se spăla gura cu săpun. După pedeapsă erau puşi să îngenuncheze şi să implore iertarea lui Dumnezeu. De fiecare dată, dr Hemingway a spus clar şi răspicat că identifica creştinismul cu onoarea masculină şi cu un comportament de gentleman: „Vreau ca voi să reprezentaţi”, i-a scris el lui Hemingway, „tot ce este bun şi nobil şi lipsit de inhibiţie şi plin de curtoazie în om, să vă temeţi de Dumnezeu şi să respectaţi Femeia.”16 Mama lui a vrut ca el să devină un erou protestant tipic, nefumător, abstinent, cast înainte de căsătorie, credincios în cadrul ei şi să-şi onoreze şi asculte cu toate ocaziile părinţii, în special mama.

Hemingway a respins în toto religia părinţilor săi şi, odată cu ea, orice dorinţă de a fi genul de fiu pe care şi-1 doreau ei. Pare să se fi decis, destul de ferm, încă din adolescenţă că avea să-şi urmeze chemarea şi înclinaţiile în toate şi să-şi creeze o aură de om de onoare şi o viaţă bună drept recompensă. Era un concept romantic, literar şi, într-o anumită măsură, etic, însă complet lipsit de orice conotaţii religioase. Se pare, într-adevăr, că Hemingway a fost lipsit de spirit religios. Şi-a abandonat credinţa în secret la şaptesprezece ani, arunci când i-a cunoscut pe Bill şi Katy Smith (ultima avea să devină soţia lui John Dos Passos), al căror tată, un universitar ateu, scrisese o carte ingenioasă „demonstrând” că Isus Cristos nu a existat niciodată. Hemingway a încetat să mai practice religia de îndată ce a avut ocazia, când şi-a început prima slujbă la Kansas City Star şi a ajuns să stea singur, cu chirie. În 1918, când avea aproape douăzeci de ani, îşi asigura mama: „Nu-ţi face probleme şi nu plânge sau nu îţi face inimă rea cum că nu aş fi un bun creştin. Sunt la fel de creştin pe cât am fost dintotdeauna, mă rog în fiecare noapte şi cred la fel de tare.”17 Era însă o minciună, spusă pentru a o linişti.

Nu numai că nu credea în Dumnezeu, dar privea religia insti-tuţionalizată drept o ameninţare la adresa fericirii umane. Prima sa soţie, Hadley, a spus că 1-a văzut doar de două ori în genunchi: la cununia lor şi la botezul fiului lor. Pentru a-i face plăcere celei de-a doua soţii, Pauline, Hemingway a devenit romano-catolic, însă nu avea mai multă idee despre ce însemna noua lui credinţă decât Rex Mottram din Brideshead Revisited (Reîntoarecere la Brideshead). A fost furios arunci când Pauline a încercat să urmeze practicile religioase (de exemplu, privind controlul naşterilor) într-un mod care îl deranja. A publicat parodii blasfematoare la adresa Tatălui Nostru în povestirea A clean, Well-Lighted Place (Un loc curat, bine luminat) şila adresa crucificării în Death în the Afternoon (Moartea după-amiază); există o scuipătoare-aghiazmatar blasfemică în piesa The Fifth Column (Coloana a cincea). A detestat romano-catolicismul în măsura în care 1-a înţeles. Nu a protestat câtuşi de puţin când, la începutul Războiului Civil din Spania, un loc pe care îl cunoştea şi spunea că-1 iubeşte, au fost incendiate sute de biserici, au fost batjocorite altare şi vase sacre şi au fost măcelăriţi multe mii de preoţi, călugări şi maici. După ce a părăsit-o pe a doua sa nevastă, a abandonat până şi pretenţia formală de a fi catolic.18 Şi-a trăit, de fapt, întreaga viaţă adultă ca un păgân, adorând ideile izvorâte din mintea lui.

Respingerea religiei de către Hemingway era caracteristică intelectualului adolescent, şi cu atât mai caracteristică prin faptul că făcea parte dintr-o respingere a culturii morale a părinţilor săi. Ulterior a căutat să facă o diferenţă între mama şi tatăl său, într-un mod care 1-a scuzat pe acesta din urmă. Când tatăl său s-a sinucis, Hemingway a încercat să o tragă la răspundere pe mama sa, deşi era evident cazul unui doctor care anticipa ceea ce ştia că urma să fie o boală incurabilă şi dureroasă. Dr Hemingway era cel mai slab dintre părinţii lui Hemingway, dar şi-a susţinut întru totul nevasta în disputele cu fiul lor, care se certa mai curând cu amândoi decât doar cu mama. Grace era însă omul asupra căruia s-a concentrat rezistenţa îndârjită opusă de Hemingway, probabil – consider eu – datorită faptului că recunoştea în ea sursa principală a voinţei sale egoiste şi a puterii sale literare. Sub acelaşi cer nu era loc pentru amândoi.

Disputa lor a luat sfârşit în 1920, când Hemingway – care petrecuse ultima parte a Primului Război Mondial pe frontul italian, într-o unitate sanitară, şi revenise ca un fel de erou de război – nu a reuşit să-şi găsească o slujbă; şi-a ofensat însă părinţii prin comportamentul său apatic şi (după criteriile lor) vicios. In luna iulie a aceluiaşi an, Grace i-a scris o Mare Mustrare. Viaţa fiecărei mame, spunea ea, era ca o bancă. „Fiecare copil care se naşte intră în lume cu un cont bancar mare şi prosper, aparent inepuizabil.” Copilul scoate, şi iar scoate – „nici o depunere pe toată durata copilăriei lui”. Apoi, pânăân adolescenţă, „pe când banca este greu încercată”, există „câteva depuneri de mărunţiş, sub foma unor servicii făcute de bunăvoie, a unor atenţii, a unor „mulţu-mesc-uri”„. Odată cu vârsta adultă, în vreme ce banca continuă să crediteze cu dragoste şi înţelegere:

Contul are nevoie deja de anumite depuneri, unele substanţiale, sub forma recunoştinţei şi aprecierii, a interesului faţă de ideile şi problemele Mamei. Micile nimicuri făcute pentru casă; o dorinţă de a alina oricare dintre necazurile speciale ale Mamei; a nu-i ataca ideile cu nici o ocazie. Horile, fructele sau bomboanele, sau ceva drăguţ de îmbrăcat, adus acasă pentru Mama cu un sărut şi o îmbrăţişare. O achitare discretă a notelor de plată, doar pentru a le scoate din mintea Mamei. Depuneri care menţin contul într-o bună stare. Multe Mame pe care le cunosc primesc asta şi daruri, şi recompense mult mai substanţiale de la fii cu mai puţine calităţi ca ale fiului meu. Dacă tu, fiul meu, Ernest, nu-ţi vii în fire, nu încetezi cu leneveala şi cu căutarea plăcerii. Nu termini să-ţi vinzi chipul frumos. Şi să-ţi neglijezi îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de Mântuitorul tău, Isus Cristos. Atunci nu mai există nimic în faţa ta decât falimentul: Ţi-ai epuizat creditul.19

Grace a meditat trei zile asupra acestei scrisori, şlefuind-o cu tot atâta grijă cu câtă avea să-şi elaboreze Hemingway valoroasele sale pasaje, după care i-a înmânat-o personal. Documentul ne lămureşte de unde a luat el puternicul sentiment de ofensă morală, amestecat cu autojustificare, care reprezintă o parte atât de importantă a literaturii sale.

Reacţia lui Hemingway a fost cea aşteptată: o furie lentă, crescândă şi prelungită, şi din acel moment şi-a tratat mama ca pe un duşman. Dos Passos a spus că Hemingway era singurul bărbat pe care-1 întâlnise vreodată care să-şi urască cu adevărat mama. O altă veche cunoştinţă, generalul Lanham, a mărturisit: „Din primele zile petrecute alături de Ernest Hemingway, acesta s-a referit întotdeauna la mama sa ca la „ticăloasa aia”. Trebuie să-mi fi spus de o mie de ori cât de mult o ura şi în câte feluri.”20 Această ură a fost reflectată în mod repetat şi variat în romanele sale. S-a revărsat, prin asociere, şi asupra surorii lui celei mai mari, pe care o detesta: „sora mea, ticăloasa de Marcelline”, „o ticăloasă pe de-a-ntregul”. Această aversiune s-a extins într-o ură generală faţă de familie, exprimată adesea în contexte irelevan-te, cum ar fi comentariul asupra pictorilor proşti (mama lui picta) din autobiografia sa, A Moveable Feast (Sărbătoare de neuitat): „ei nu fac lucruri îngrozitoare şi nu aduc rău, aşa cum fac familiile. În privinţa pictorilor proşti, tot ce trebuie să faci este să nu te uiţi la ei. Insă chiar şi atunci când ai învăţat să nu te uiţi la familii şi să nu le asculţi şi ai învăţat să nu răspunzi la scrisori, familiile au la dispoziţie multe căi de-a fi periculoase.” Ura faţă de mamă”era atât de intensă, încât i-a otrăvit în mare măsură viaţa, nu mai puţin datorită faptului că 1-a încercat întotdeauna o vinovăţie reziduală în privinţa aceasta, care 1-a sâcâit şi i-a menţinut ura nealterată. O mai ura încă în 1949, când aceasta avea aproape optzeci de ani, şi-i scria editorului său de la reşedinţa sa cubaneză: „Nu o voi vedea, iar ea ştie că nu poate veni aici niciodată.”21 Repulsia faţă de ea depăşea neplăcerea pur utilitară pe care o simţea Marx faţă de propria-i mama, şi, din punct de vedere emoţional, se asemăna cu atitudinea acestuia faţă de sistemul capitalist în sine. Pentru Hemingway, ura de mamă a atins stadiul de sistem filosofic.

Destrămarea familiei 1-a dus pe Hemingway la Toronto Star şi de acolo în Europa, în calitate de corespondent şi romancier străin. A repudiat nu numai religia părinţilor, ci şi concepţia mamei sale despre o cultură impregnată de creştinism, optimistă, exprimată prin proza ei puternică, însă convenţională – şi detestabilă pentru el. Una dintre forţele care l-au împins pe Hemingway către protectoratul literar – care a devenit caracteristica sa dominantă – a fost nevoia copleşitoare de a nu scrie aidoma mamei sale, folosind retorica învechită a unei moşteniri literare hiperelaborate. (O frază a ei, pe care o ura în mod special, şi care îi rezuma stilul de a scrie proză, provenea dintr-una din scrisorile pe care ea i le adresase: „Numele ţi-a fost dat după cei doi cei mai merituoşi şi mai nobili domni pe care i-am cunoscut vreodată.”) '

Din 1921, Hemingway a dus viaţa unui corespondent străin, folosind Parisul drept cartier general. A acoperit conflictele din Orientul Mijlociu şi conferinţele internaţionale, dar atenţia i se concentra asupra grupului de literaţi exilaţi de pe Rive Gauche. A scris versuri. Încerca să scrie proză. Citea cu înverşunare. Unul dintre multele obiceiuri moştenite de la mama sa era acela de a căra cărţi cu el, îndesându-le prin buzunare, în aşa fel încât să poată citi oricând şi oriunde în timpul pauzelor de lucru. Citea totul, şi a cumpărat cărţi toată viaţa, astfel încât în orice locuinţă Hemingway avea stive întregi de-a lungul pereţilor. În casa sa din Cuba avea să construiască o bibliotecă de documentare de 7400 de volume, cuprinzând studii de specialitate asupra tuturor temelor care îl interesau şi o gamă largă de texte literare, pe care le citea şi le recitea. A sosit la Paris după ce-i citise practic pe toţi clasicii englezi, hotărât însă să-şi lărgească orizontul. Nu a fost niciodată frustrat de faptul că nu avea o educaţie universitară, însă o regreta şi era nerăbdător să umple orice goluri pe care absenţa acesteia le-ar fi putut lăsa. Aşa se face că s-a aplecat asupra lui Stendhal, Flaubert, Balzac, Maupas-sant şi Zola, a principalilor romancieri ruşi, Tolstoi, Turghe-niev şi Dostoievski, şi a americanilor, Henry James, Mark Twain şi Stephen Crane. I-a citit şi pe moderni: Conrad, T. S. Eliot, Gertrude Stein, Ezra Pound, D. H. Lawrence, Maxwell Anderson, James Joyce. Lecturile sale erau extinse dar dictate şi de o nevoie crescândă de a scrie. De la vârsta de cincisprezece ani nutrise un cult pentru Kipling şi a continuat toată viaţa să-1 studieze. Acum, se adăuga o atenţie deosebită acordată lui Conrad şi strălucitei culegeri de povestiri ale lui Joyce, Dubliners (Locuitorii din Dublin). Aidoma tuturor scriitorilor cu adevărat mari, nu numai că devora, dar şi analiza şi învăţa de la cei de mâna a doua, precum Marryat, Hugh Walpole şi George Moore.

În 1922, Hemingway s-a instalat în chiar centrul intelectualităţii pariziene, odată cu sosirea acolo a lui Ford Madox Ford. Ford era un mare descoperitor de talente literare, care i-a lansat pe Lawrence, Norman Douglas, Wyndham Lewis, Arthur Ransome şi pe mulţi alţii. In 1923 a publicat primul număr din Transatlantic Review şi, la recomandarea lui Ezra Pound, 1-a angajat pe Hemingway ca asistent cu jumătate de normă. Hemingway îl admira pe Ford în calitate de antreprenor literar, însă avea multe de care să se plângă în ceea ce-1 privea: îi ignora pe majoritatea scriitorilor tineri, nu era suficient de interesat de stilurile şi de formele literare noi, gustul său era prea apropiat de acela al revistelor promovând literatura la modă şi, mai presus de toate, presupunea că majoritatea literaturii bune provine din Franţa şi Anglia, ignorând în mare măsură producţia literară a Americii, caracterizată printr-o rapidă creştere cantitativă şi calitativă. Hemingway se vedea pe sine ca impresar al avangardei americane. „Ford”, bombănea el, „conduce toată afacerea asta afurisită ca pe un compromis.”22 Odată instalat în micuţele birouri de pe île St. Louis, în vecinătatea lui Three Moun-tain Press, Hemingway a început să orienteze revista într-o direcţie pro-americană, aventuroasă, astfel încât alături de şaizeci de texte britanice şi patruzeci de texte franţuzeşti includea şi nouăzeci scrise de americani, printre aceştia numă-rându-se Gertrude Stein, Djuna Barnes, Lincoln Steffens, Natalie Barnard, William Carlos Williams şi Nathan Asch. Când Ford a părăsit Parisul pentru a face o călătorie în Statele Unite, Hemingway a transformat fără ezitare numerele din iulie şi august într-o paradă triumfătoare a tinerelor talente americane, în aşa fel încât la întoarcerea sa, Ford a simţit că trebuia să-şi ceară scuze pentru „neobişnuit de extinsa exemplificare din creaţia acelei Tinere Americi pe care am impus-o cu atâta insistenţă – însă nu cu tot atâta eficienţă – cititorilor noştri”23.