Paul Johnson

Când era la ţară, în special la Iasnaia Poliana, Tolstoi îşi îndrepta alegerea asupra fetelor drăguţe ale iobagilor. Ocazional, acestea trezeau în el mai mult decât simpla dorinţă. Mai târziu a scris despre Iasnaia Poliana: „îmi amintesc nopţile petrecute acolo, şi frumuseţea şi tinereţea Duniaşei. Trupul ei puternic, feminin.”22 Unul dintre motivele călătoriei lui Tolstoi în Europa, în 1856, a fost acela de a scăpa de ceea ce el vedea ca fiind tentaţia exercitată de o fetişcană atrăgătoare din rândurile şerbilor. Tatăl lui, aşa cum prea bine ştia Tolstoi, avusese o asemenea legătură, şi fata dăduse naştere unui fiu, care a fost tratat pur şi simplu ca un iobag de pe proprietate şi trimis la grajduri (a devenit birjar). Dar, după întoarcerea sa din Europa, Tolstoi nu s-a putut ţine la distanţă de femei, şi mai ales de una măritată, pe nume Aksinia. Jurnalul său menţionează, în mai 1858: „Azi, în pădurea cea mare şi bătrână. Sunt un nebun, o brută. Carnea ei de bronz şi ochii ei. Sunt îndrăgostit cum nu am mai fost vreodată în viaţă. Nu mă mai gândesc la nimic altceva.”23 Fata era „curată şi nu arăta rău, cu ochi negri strălucitori, o voce gravă, mirosind a ceva proaspăt şi puternic, cu sâni mari care îi ridicau partea de sus a şorţului”. Probabil în iulie 1859, Aksinia a născut un fiu, care a primit numele Timofei Bazikin. Tolstoi a adus-o în casă, ca servitoare, şi i-a îngăduit o vreme băieţelului să se joace lângă fusta mamei. Dar, la fel ca Marx şi Ibsen, la fel ca şi tatăl său, Tolstoi nu a recunoscut niciodată că băiatul ar fi al lui, nici nu i-a acordat cea mai mică atenţie. Ceea ce este încă mai demn de remarcat este că, într-o perioadă în care predica în mod public necesitatea absolută a educării ţăranilor şi în care chiar a condus, pe proprietatea sa, şcoli destinate copiilor acestora, nu a făcut nici cel mai mic gest pentru ca fiul său nelegitim să înveţe măcar să scrie şi să citească. Probabil că se temea de posibile pretenţii ulterioare. Pare să fi fost neîndurător în refuzarea drepturilor vlăstarului nelegitim. Ta repugnat, probabil, deoarece îi scotea în evienţă propriul comportament, faptul că Turgheniev nu numai că şi-a recunoscut fiica nelegitimă, dar şi-a mai dat şi silinţa să o crească cum se cuvine. Odată, Tolstoi a insultat-o pe biata fată, făcând aluzii la naşterea ei, şi aceasta a iscat o ceartă serioasă cu Turgheniev, ceartă care aproape că s-a încheiat printr-un duel.24 Aşa se face că fiul lui Tolstoi, Timofei, a fost pus să muncească la grajduri; ulterior, pe motiv de proastă conduită, a fost coborât la postura de tăietor de lemne. După 1900 nu mai există alte referiri la Timofei, pe atunci în vârstă de patruzeci şi trei de ani. Ştim însă că ajbst protejat de fiul lui Tolstoi, Alexei, care 1-a făcut vizitiul său.

Tolstoi ştia că greşeşte recurgând la prostituate şi seducând ţărănci. S-a învinovăţit pentru aceste păcate. Avea însă tendinţa să le învinovăţească încă şi mai mult pe femei. Pentru el, toate erau Eva-Ispita. Nu este probabil prea exagerat să spunem că, în ciuda faptului că toată viaţa lui a avut, fizic, nevoie de femei şi le-a folosit – sau poate tocmai de aceea – Tolstoi nu a avut încredere în ele, i-au displăcut, ba chiar le-a urât. Găsea chiar respingătoare, în anumite privinţe, manifestarea sexualităţii lor. La sfârşitul vieţii a remarcat: „vederea unei femei cu sânii goi a fost întotdeauna dezgustătoare pentru mine, chiar şi în tinereţe”25. Prin firea sa, Tolstoi se cenzura, era chiar puritan. Dacă propria sa sexualitate îl necăjea, manifestările ei la alţii îi provocau o dezaprobare vehementă, în 1857, la Paris, într-o perioadă în care cariera sa de seducător era la apogeu, Tolstoi nota: „în locuinţele mobilate în care am stat, au existat treizeci şi şase de cupluri, dintre care nouăsprezece erau nelegitime. Asta m-a dezgustat teribil.”26 Păcatul sexual era diabolic, iar femeile erau sursa acestuia. Pe 16 iunie 1847, la vârsta de nouăsprezece ani, scria:

Acum îmi voi impune următoarea regulă. Să privesc compania femeilor ca pe un rău social inevitabil şi să mă feresc de ele pe cât posibil. Cine altcineva dacă nu femeia este cu adevărat cauza senzualităţii, a indulgenţei, frivolităţii şi a feluritelor alte vicii din noi? Cine este vinovat de pierderea calităţilor noastre naturale – curajul, fermitatea, rezonabilitatea, corectitudinea etc,. Dacă nu femeile?

Cu adevărat deprimant este faptul că Tolstoi a păstrat până la sfârşitul vieţii aceste concepţii copilăreşti, oarecum orientale, privind drepturile femeilor. În contrast cu efortul său de a o înfăţişa pe Anna Karenina, în viaţa reală nu pare să fi făcut niciodată vreo încercare serioasă de a pătrunde şi înţelege psihicul feminin. Nu ar fi recunoscut că o femeie poate fi o făptură omenească serioasă, adultă, morală. In 1898, la şaptezeci de ani, scria: „ [Femeia] este în general proastă, însă Diavolul îi împrumută creier când lucrează pentru el. Atunci ea împlineşte miracole de gândire, anticipare, constanţă, în scopul de a face ceva rău.” Sau încă: „Este imposibil să-i ceri unei femei să evalueze sentimentele dragostei ei numai pe baza sentimentului moral, i.e. unul care se află deasupra a orice altceva.”27 A fost în dezacord puternic cu concepţiile eman-cipatoare exprimate în The Subjection ofWomen (Robia femeii), de J. S. Mill, motivând că până şi femeile nemăritate ar trebui împiedicate să aibă o profesie. De fapt, Tolstoi privea prostituţia ca pe una dintre puţinele „chemări onorabile” pentru femei. Pasajul în care le justifică pe prostituate merită a fi citat:

Trebuie oare să permitem actul sexual promiscuu, aşa cum o doresc mulţi liberali? Imposibil! Ar însemna ruina vieţii de familie. Pentru a ieşi în întâmpinarea dificultăţii, legea dezvoltării a aruncat o „punte de aur” sub forma prostituatei. Imaginaţi-vă Londra fără cele 70000 de prostituate ale ei! Ce s-ar alege de decenţă şi moralitate, cum ar putea supravieţui viaţa de familie fără ele? Câte femei şi fete ar mai rămâne caste? Nu, cred că prostituata este necesară pentru menţinerea familiei.28

Problema lui Tolstoi era aceea că, deşi credea în familie, nu credea cu adevărat în căsătorie; în orice caz nu într-o căsătorie creştină între adulţi cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Poate că niciodată un om nu a fost mai puţin potrivit pentru o asemenea instituţie. La ţară, o fată din vecini, o orfană de douăzeci de ani pe nume Valeria Arsenev, a avut noroc. Tolstoi s-a ataşat de ea spre sfârşitul celui de-al treilea deceniu de viaţă şi s-a considerat pentru o vreme logodnicul ei. Însă lui nu-i plăcea decât aspectul ei copilăresc; latura ei mai feminină, matură – aşa cum a ieşit la iveală – îi repugna. Jurnalele şi scrisorile lui relatează povestea. „Păcat că nu are sânge în vine – un pudding.” Dar „zâmbetul ei este dureros de supus”. Era „prost educată, ignorantă, cu adevărat proastă. Am început s-o înţep cu atâta cruzime, încât ea zâmbeşte nesigur, cu lacrimi în zâmbet.” După ce, vreme de opt luni, a tulburat-o şi i-a ţinut discursuri fără pic de milă, Tolstoi a provocat-o printr-o scrisoare agasantă şi a folosit faptul drept pretext pentru a o rupe cu ea: „Suntem prea diferiţi. Dragostea şi căsătoria nu ne-ar fi adus decât nefericire.” Ta scris însă mătuşii sale: „M-am comportat foarte rău. I-am cerut iertare lui Dumnezeu. Însă este imposibil să repar acest lucru.”29

Alegerea lui s-a oprit în cele din urmă, la vârsta de treizeci şi patru de ani, asupra fiicei de optsprezece ani a unui doctor, Sonia Behrs. Tolstoi nu era o partidă strălucită: nu era bogat, era un jucător vestit, avea probleme cu autorităţile deoarece îl insultase pe magistratul local. Cu câţiva ani înainte, se descrisese singur ca fiind dotat cu „cele mai ordinare, mai grosolane şi mai urâte trăsături. Ochi mici, cenuşii, mai mult prost decât inteligent. Un chip de ţăran, cu mâinile şi picioarele mari ale unui ţăran”. Mai mult încă, ura dentiştii şi nu îi consulta, aşa încât până în 1862 ajunsese să-şi piardă aproape toţi dinţii. Ea era însă o fată urâtă, imatură, de doar un metru şi jumătate înălţime, în competiţie cu cele două surori ale ei; a fost fericită să pună mâna pe el. Tolstoi a cerut-o în căsătorie ceremonios, printr-o scrisoare, apoi pare să fi avut dubii până în ultima clipă. În dimineaţa cu pricina, a năvălit în apartamentul ei, insistând: „Am venit să spun că mai este încă vreme. Se mai poate încă pune capăt acestei întregi afaceri.” Fata a izbucnit în plâns. O oră mai târziu, Tolstoi era acolo pentru ceremonia propriu-zisă, după ce îşi împachetase toate cămăşile. Ea a plâns din nou. După aceea au luat cina, iar ea s-a schimbat şi s-au urcat într-o trăsură special echipată de călătorie, numită dormeiise, trasă de şase cai. Ea a plâns iar. Tolstoi, un orfan, nu a putut înţelege asta şi a strigat: „Dacă faptul că-ţi părăseşti familia îţi provoacă o asemenea supărare, trebuie că nu mă iubeşti prea mult.” în dormeiise, a început să o pipăie, iar ea 1-a respins. Aveau un apartament la un hotel, Birulevo. Mâinile ei tremurau pe când îi turna ceai din samovar. El a încercat iar s-o pipăie şi a fost din nou respins. Jurnalul lui Tolstoi menţiona neîncetat: „Este plângăcioasă. In trăsură. Ştie totul şi este simplu. Însă îi este teamă.” Gândea despre ea că este „bolnăvicioasă”. Ulterior, după ce făcuse în sfârşit dragoste cu ea, iar ea îi răspunsese (după cum credea el), a adăugat: „Incredibilă fericire. Nu-mi vine să cred că asta poate dura o viaţă.”30

Desigur că nu a durat atât. Chiar şi nevasta cea mai supusă ar fi găsit greu de suportat căsătoria cu un asemenea monument de egoism. Sonia avea suficientă minte pentru a rezista, măcar din când în când, voinţei lui implacabile. Aşa se face că au reprezentat una dintre cele mai dezastruoase (şi mai bine consemnate) căsnicii din istorie. Tolstoi a început printr-o tragică eroare de raţionament. Printre trăsăturile intelectualilor se numără şi aceea de a crede că secretele, mai ales în chestiuni sexuale, sunt dăunătoare. Totul ar trebui să fie „pe faţă”. Capacul oricărei cutii a Pandorei trebuie ridicat. Soţul şi soţia trebuie să-şi spună „totul” unul altuia. Aici zace multă nefericire inutilă. Tolstoi şi-a început politica deglas-nost insistând ca soţia să-i citească jurnalele, pe care le ţinea deja de cincisprezece ani. Aceasta a fost îngrozită să descopere – pe arunci jurnalele aveau o formă total necenzurată – că ele conţineau detalii ale întregii lui vieţi sexuale, inclusiv vizitele la bordeluri şi actele sexuale cu ţigănci, prostituate, localnice, propriile sale iobage şi, nu mai puţin important, prietenele mamei sale. Prima ei reacţie a fost: „Ia-ţi înapoi cărţile astea îngrozitoare – de ce mi le-ai dat?” Ulterior i-a spus: „Da, te-am iertat. Insă este îngrozitor.” Aceste remarci, provin din propriul ei jurnal, pe care-1 ţinea încă de la vârsta de unsprezece ani. Din politica „deschisă” a lui Tolstoi făcea parte şi faptul că fiecare trebuia să ţină un jurnal şi fiecare trebuia să aibă acces la jurnalul celuilalt – o formulă sigură pentru a genera suspiciune mutuală şi nefericire. Latura fizică a căsătoriei lui Tolstoi nu s-a refăcut probabil niciodată de pe urma şocului iniţial resimţit de Sonia în clipa în care a aflat că soţul ei era (aşa cum vedea ea lucrurile) un monstru sexual. Mai mult încă, ea i-a citit jurnalele într-un mod la care el nu se aşteptase, remarcând greşelile pe care el le ascunsese cu grijă (sau cel puţin aşa credea el). Sonia a constatat, de pildă, că Tolstoi nu ajunsese să-şi plătească datoriile contractate la jocurile de noroc. A mai remarcat că el omitea să le spună femeilor cu care întreţinea relaţii sexuale că suferise de o boală venerică pe care ar mai fi putut-o avea încă. Egoismul şi egotismul din jurnale, atât de clare cititorului atent – şi cine ar fi mai atent decât o nevastă?

— Erau mai evidente pentru ea decât pentru autor. Mai mult încă, viaţa sexuală tolstoiană, atât de viu descrisă în jurnalele scriitorului, se amesteca în mod inextricabil în mintea ei cu chinurile pricinuite de supunerea în faţa pretenţiilor lui şi de consecinţa lor ultimă – sarcinile dureroase şi repetate, în douăzeci şi doi de ani a trebuit să suporte douăsprezece; într-o rapidă succesiune şi-a pierdut copilul Peria, pe când era gravidă cu Nikolai, care a murit la rândul său în chiar anul în care s-a născut; Varvara s-a născut prematur şi a murit imediat. Cât despre Tolstoi, el nu o menaja în privinţa sarcinilor, dar manifesta un interes intim, dar fără urmă de sensibilitate, faţă de toate detaliile chestiunii. A insistat să asiste la naşterea fiului său Serghei (folosind ulterior experienţa pentru o scenă din Anna Karenina) şi a fost încercat de un puternic atac de furie atunci când Sonia nu a fost în stare să-şi alăpteze copilul. Pe măsură ce sarcinile şi avorturile se succedau, iar repulsia soţiei sale faţă de nevoile lui sexuale a devenit evidentă, Tolstoi i-a scris unui prieten: „Nu există situaţie mai grea pentru un bărbat sănătos decât să aibă o nevastă bolnavă.” încetase s-o mai iubească încă de la începutul căsniciei lor; tragedia ei era aceea că-i mai rămăsese o urmă de dragoste pentru el. Pe atunci se confesa jurnalului în următorii termeni:

Nu port în mine nimic altceva decât această dragoste umilitoare şi multă irascibilitate, iar aceste două porniri au fost pricina tuturor necazurilor mele, căci mânia mea s-a amestecat întotdeauna cu dragostea mea. Nu doresc decât dragostea şi simpatia lui, dar el nu mi le oferă, şi toată mândria mea este tăvălită în noroi. Nu sunt decât un vierme nefericit zdrobit, pe care nimeni nu-1 vrea, pe care nimeni nu-1 iubeşte, o făptură inutilă cu greţuri matinale şi o burtă mare.31 în lumina datelor de care dispunem, este greu de crezut că această căsnicie a fost vreodată suportabilă. Pe parcursul unei perioade relativ calme, în 1900, pe când erau deja căsătoriţi de treizeci şi opt de ani, Sonia i-a scris lui Tolstoi: „Vreau să-ţi mulţumesc pentru fericirea trecută pe care mi-ai dat-o şi să regret că nu a continuat la fel de puternică, completă şi calmă pe parcursul întregii noastre vieţi.” Era însă un gest de uşurare. Sonia a încercat de la bun început să ţină căsnicia în stare de plutire devenind managerul afacerilor lui, în anumite privinţe chiar unul exagerat, făcându-i servicii indispensabile, devenind sclava lui rebelă. Şi-a asumat înspăimân-tătoarea sarcină de a face copii corecte ale manuscriselor romanelor sale după scrisul lui oribil.32 Aceasta însemna o adevărată corvoadă, dar pe undeva ei îi plăcea deoarece realizase de timpuriu că Tolstoi era insuportabil şi distrugător atunci când îşi exercita adevărata îndeletnicire. Aşa cum i-a scris surorii ei, Tatiana, ei erau cei mai fericiţi atunci când el îşi scria lucrările literare. Pe de o parte, aceasta producea bani, spre deosebire de celelalte activităţi ale lui care duceau la irosirea lor. Insă „nu este atât chestiunea banilor. Principalul este că îi iubesc lucrările literare, le admir şi mă impresionează.” Sonia a aflat din amara ei experienţă că odată ce Tolstoi se oprea din scris, era capabil să-şi umple golul din viaţă cu mari nebunii, care ar fi rănit familia pe care ea se străduia s-o ţină laolaltă.

Tolstoi vedea lucrurile destul de diferit. Întreţinerea unei familii necesita bani. Romanele sale aduceau bani. A ajuns să asocieze scrisul cu nevoia de a câştiga bani, şi să-i displacă deci amândouă. În mintea lui, literatura şi căsnicia erau legate una de alta, iar faptul că Sonia îl îmboldea mereu să scrie literatură îi confirma această conexiune. Şi atât căsătoria, cât şi romanele, conchidea el, îl împiedicau să-şi vadă de adevărata sa vocaţie: profeţia. Aşa cum a afirmat în Confesiuni:

Noile condiţii ale vieţii fericite de familie m-au sustras complet de la orice căutare a sensului general al vieţii. Pe vremea aceea întreaga mea existenţă avea în centrul ei familia, soţia, copiii, şi, prin urmare, grija pentru sporirea mijloacelor noastre de existenţă. Eforturile mele de autoperfecţionare, pentru care lăsasem deja deoparte străduinţa pentru perfecţiune în general, pentru progres, au fost. Înlocuite de efortul de-a asigura pur şi simplu cele mai bune condiţii familiei mele.33

Altfel spus, Tolstoi a început să vadă căsnicia nu doar ca pe o sursă a unei mari nefericiri, ci şi ca pe un obstacol în calea progresului moral. A generalizat, pornind de la propria sa nefericire, ajungând să atace instituţia căsătoriei în sine şi dragostea conjugală. În 1897, într-o izbucnire vecină cu aceea a regelui Lear, el i-a spus fiicei sale, Tania:

Pot înţelege de ce un bărbat depravat poate găsi salvarea în căsnicie. Insă depăşeşte puterea mea de înţelegere de ce ar vrea o biată fată să se implice într-o asemenea afacere. Dacă aş fi fată, nu m-aş mărita pentru nimic în lume. Cât priveşte a fi îndrăgostit, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei – din moment ce ştiu ce înseamnă asta, adică un sentiment lipsit de nobleţe şi mai presus de toate nesănătos, deloc frumos, sublim sau poetic – nu i-aş fi deschis uşa. Aş fi luat toate precauţiunile posibile pentru a evita să fiu contaminat de acea boală, aşa cum m-aş proteja de infecţii mult mai puţin serioase cum ar fi difteria, tifosul sau scarlatina.34

Acest paragraf sugerează, cum o fac de altfel multe altele, că Tolstoi nu s-a gândit în mod serios la căsătorie. Luaţi faimoasa frază din Anna Karenina: „Toate familiile fericite sunt la fel, însă fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” In clipa în care cineva începe să-şi scruteze propria experienţă personală, devine clar că ambele părţi ale acestei afirmaţii sunt discutabile. Oricum, reciproca ar fi mai aproape de adevăr. Există tipare evidente, recurente în familiile nefericite

— Unde, de pildă, soţul este beţiv sau jucător, unde soţia este nepricepută, adulteră ş.a.m.d.; stigmatele nefericirii familiale sunt supărător de familiare şi de repetitive. Pe de altă parte, există familii fericite de toate felurile. Tolstoi nu s-a gândit serios la această temă, şi în special nu a gândit corect despre femei: a trecut peste acest subiect cu frică, furie şi dezgust. Eşecul moral al căsniciei lui Tolstoi şi eşecul său intelectual de a face dreptate unei jumătăţi a rasei umane erau strâns legate.

Şi totuşi căsătoria lui Tolstoi, aşa condamnată cum era încă de la început, ar fi putut decurge mai bine în anumite privinţe, dacă nu ar fi existat problema suplimentară a moştenirii lui

— Proprietatea. După jocurile de noroc şi sex, proprietatea era cea de-a treia sursă a sentimentului său de vinovăţie şi de departe cea mai importantă. A ajuns să domine şi în cele din urmă să-i distrugă viaţa aşezată. A fost sursa mândriei şi autorităţii sale, dar şi a zbuciumului său moral. Căci între pământ şi ţărani exista o legătură inextricabilă: în Rusia nu puteai deţine una fără a o deţine şi pe cealaltă. Tolstoi a moştenit de la mama sa proprietatea pe când era foarte tânăr şi a început aproape din start să mediteze asupra măreţei chestiuni – în parte onorabilă, în parte condescendentă – „Ce să fac cu ţăranii mei?” Dacă ar fi fost un om raţional, ar fi recunoscut că nu era făcut pentru a conduce o proprietate; că scrisul era darul şi datoria sa. Şi-ar fi vândut proprietatea şi astfel s-ar fi eliberat de problema morală, împlinindu-şi rolul de conducător prin cărţile sale. Tolstoi nu era'ânsă un om raţional. El nu putea să lase problema deoparte. Dar nici s-o rezolve în mod radical. Vreme de aproape o jumătate de veac, a tot revenit asupra ei.

Tolstoi a instituit prima sa „reformă” a ţăranilor la sfârşitul anilor 1840, atunci când a moştenit proprietatea. Mai târziu a susţinut: „Ideea că iobagii ar trebui eliberaţi era destul de neobişnuită în cercul nostru, în anii 1840.”35 Nu era deloc aşa; chestiunea fusese dezbătută peste tot de-a lungul unei întregi generaţii; constituia tema oricărui Club de filosofie provincial, cât de mărunt ar fi fost el. Dacă lucrurile n-ar fi stat aşa, lui Tolstoi gândul nu i-ar fi trecut niciodată prin cap. Tolstoi şi-a însoţit „reforma” cu alte îmbunătăţiri, inclusiv o maşină cu aburi destinată curăţării gunoiului, pe care a proiectat-o singur. Nu s-a ales nimic de niciunul dintre aceste eforturi. A renunţat curând în faţa dificultăţilor intrinseci şi a „porcăriei” ţărăneşti (cum se exprima el). Singurul rezultat a fost personajul Nehliudov din Dimineaţa unui moşier, care aduce mărturie despre deziluziile tânărului Tolstoi: „Nu văd decât rutină ignorantă, viciu, suspiciune, lipsă de speranţă, îmi irosesc cei mai buni ani ai vieţii mele.” După optsprezece luni, Tolstoi a părăsit proprietatea şi s-a apucat de altele – sex, jocuri de noroc, armată, literatură. A continuat însă să fie preocupat de ţărani, sau maj curând de ideea de ţărani – nu i-a privit niciodată ca pe nişte indivizi umani. Atitudinea lui faţă de aceştia a rămas extrem de ambivalenţă. Jurnalul său menţionează (1852): „Am petrecut întreaga seară discutând cu Şubin despre sclavia din Rusia. Este adevărat că sclavia este un rău, însă un rău extrem de plăcut.” în 1856 a avut loc o a doua încercare de „reformă”. Tolstoi a declarat că şi-ar emancipa iobagii în schimbul plăţii unei chirii pe treizeci de ani. A făcut asta, fapt caracteristic lui, fără a consulta pe niciuna dintre cunoştinţele sale cu o experienţă practică privind emanciparea. Aşa cum s-a întâmplat, iobagii credeau în zvonurile care circulau, conform cărora noul ţar Alexandru al II-lea intenţiona să-i elibereze necondiţionat. Au intuit o capcană. Nu au recunoscut înfumurarea contelui Tolstoi, ci mai curând s-au temut de spiritul lui întreprinzător (inexistent) şi i-au refuzat făţiş propunerea. Furios, el i-a decretat drept sălbatici ignoranţi, irecuperabili. Manifesta deja o anumită tulburare emoţională faţă de acest subiect. A scris o scrisoare isterică fostului ministru de interne, contele Dimitri Bludov: „Dacă iobagii nu vor fi eliberaţi în şase luni, ne aşteaptă un holocaust.”36 Membrilor familiei sale, care îi considerau planurile nebuneşti şi lipsite de maturitate – cum era cazul cu mătuşa sa, Tatiana – le-a arătat o ostilitate înspăimântătoare: „încep să nutresc o ură tăcută faţă de mătuşa mea, în ciuda întregii ei afecţiuni.”

Se întorcea acum spre educaţie ca spre soluţia definitivă a problemei ţărăneşti. Convingerea că pot rezolva dintr-o lovitură dificultăţile eterne ale educaţiei umane, punând bazele unui nou sistem, reprezintă o curioasă eroare a intelectualilor, de la Rousseau încoace. Tolstoi a început prin a preda el însuşi copiilor de ţărani. I-a scris contesei Alexandra Tolstoi: „Atunci când intru în şcoală şi văd mulţimea de copii zdrenţăroşi, murdari, slabi, cu ochii lor strălucitori şi plini atât de frecvent de o expresie angelică, se ridică în mine un sentiment de panică şi oroare, aidoma aceluia resimţit la vederea oamenilor care se îneacă. Doresc educaţia oamenilor doar pentru a-i salva pe aceşti Puşkini, Ostrograzi, Filaretovi, care se îneacă acolo.”37 Pentru o scurtă perioadă i-a făcut plăcere să-i înveţe. Ulterior, i-a spus biografului său oficial, P. I. Biriukov, că aceea a fost perioada cea mai bună a vieţii lui: „Datorez cele mai luminoase clipe din viaţă nu dragostei femeilor, ci dragostei oamenilor, dragostei copiilor. A fost o perioadă minunată.”38 Nu se menţionează de cât succes s-au bucurat eforturile sale. Nu existau reguli. Nu se cereau teme pentru acasă. „Nu se aduc decât pe ei înşişi”, scria el, „firea lor receptivă şi o încredere că la şcoală va fi la fel de vesel astăzi cum a fost ieri.” După puţin timp punea bazele unei reţele de şcoli, astfel încât la un moment dat existau şaptezeci de asemenea şcoli. Însă eforturile lui personale de profesor nu au durat mult. S-a plictisit şi a plecat într-o călătorie prin Germania, aparent pentru a studia reformele educaţionale de acolo. Dar cunoscutul Julius Frobel 1-a dezamăgit: în loc să-1 asculte pe Tolstoi, a vorbit el, şi oricum nu era „decât un evreu”.

Aceasta era situaţia în momentul în care, deodată, în 1861, Alexandru al II-lea i-a eliberat pe iobagi prin decret imperial. Supărat, Tolstoi 1-a condamnat public, deoarece era un act oficial, pe care acum începea să-1 dezaprobe. În anul următor s-a căsătorit şi proprietatea a căpătat o semnificaţie diferită: căminul familiei sale care se tot lărgea şi – alături de romanele sale – sursa venitului lor. A fost perioada cea mai productivă a vieţii sale, anii în care a scris Război şi pace şiAnna Karenina. Cum venitul pe care i-1 aduceau scrierile sale a crescut, Tolstoi a cumpărat pământ şi a investit în proprietate. La un moment dat avea, de exemplu, patru sute de cai la ferma sa de armăsari de reproducere. In casă existau cinci guvernante şi pedagogi, plus unsprezece servitori. Dorinţa de a „reforma”, nu doar pe ţărani ci şi pe el însuşi, familia, întreaga lume, nu 1-a părăsit însă niciodată. Exista în el în stare latentă, gata în orice moment să răbufnească într-o activitate senzaţională.