Paul Johnson

În mintea lui Tolstoi, reforma politică şi socială şi dorinţa de a fonda o nouă mişcare religioasă erau strâns legate una de alta. Scrisese, încă din 1855, că dorise să creeze o credinţă bazată pe „religia lui Cristos, însă eliberată de dogmă şi misticism, nepromiţând o fericire viitoare şi dând binecuvântarea pe pământ”. Era o idee banală, calul de bătaie a nenumăraţi reformatori religioşi de-a lungul secolelor. Tolstoi nu a fost niciodată ceea ce s-ar numi un teolog. A scris două tratate lungi, Examinarea teologiei dogmatice şi Reunirea şi traducerea celor patru Evanghelii, care nu justifică atribuirea calificativului de gânditor sistematic. O bună parte a scrierilor sale religioase nu prea au sens, doar dacă sunt privite din perspectiva unui oarecare panteism. „Dumnezeu înseamnă viaţa. Trăieşte căutându-1 pe Dumnezeu şi atunci nu vei trăi fără Dumnezeu” (1878-1879).

Însă noţiunile religioase care bântuiau mintea lui Tolstoi erau potenţial periculoase deoarece, conjugate cu impulsurile sale politice, alcătuiau un material extrem de incendiar, care putea lua foc oricând. În perioada în care a terminat şi publicat Anna Karenina, care i-a întărit simţitor reputaţia, Tolstoi era neliniştit, nemulţumit de scris şi gata de a deveni o sursă de rău public: un personaj vestit pe plan mondial, un om la care veneau pentru sfaturi înţelepte şi îndrumare nenumăraţi cititori şi admiratori.

Prima explozie a avut loc în decembrie 1881, când Tolstoi se găsea la Moscova împreună cu familia. Se dusese în piaţa Hitrov, dintr-un cartier sărăcăcios al Moscovei, unde obişnuia să le împartă bani amărâţilor de acolo şi să asculte povestea vieţii lor. A fost împresurat de mulţime şi s-a adăpostit în azilul de noapte din apropiere, unde a văzut lucruri care l-au deprimat şi mai tare. Revenind acasă şi scoţându-şi haina de blană, s-a aşezat la cina compusă din cinci feluri, servită de valeţi în livrea, cu mănuşi şi cravate albe. A început să strige: „Nu se poate trăi aşa! Nu se poate trăi aşa! Este imposibil!”, înspăimântând-o pe Sonia cu modul în care dădea din mâini, ameninţând că va renunţa la toate posesiunile lor. S-a apucat fără întârziere să pună bazele unui nou sistem de caritate în beneficiul săracilor, folosindu-se de recensământul recent instituit ca bază statistică, după care s-a grăbit la ţară pentru a se consulta în privinţa reformelor ulterioare cu guru-ul său de la acea oră, aşa-numitul „vizio-nar-ţăran” V. K. Siutaiev. Sonia a rămas singură la Moscova cu Alexei, fiul lor de patru luni, care era bolnav.

Acest abandon, aşa cum 1-a perceput Sonia, a dat naştere unei scrisori din partea contesei care a adus o nouă notă de amărăciune relaţiei lor. Rezuma nu numai propriile ei dificultăţi cu Tolstoi, dar şi furia pe care ajung s-o resimtă cel mai adesea oamenii atunci când au de-a face cu un mare intelectual umanist: „Micuţul meu nu se simte încă bine, şi sunt foarte îndurerată şi plină de jale. Poate că tu şi Siutaiev nu-i iubiţi pe propriii voştri copii, însă noi, muritorii obişnuiţi, nu suntem nici capabili, nici dornici să ne distorsionăm sentimentele sau să ne justificăm lipsa de dragoste faţă de o persoană profesând un anumit fel de dragoste faţă de întreaga lume.”*”

Ca rezultat al observării comportamentului lui Tolstoi pe parcursul mai multor ani (şi nu doar faţă de familie), Sonia se întreba dacă el a iubit vreodată cu adevărat vreo fiinţă umană şi nu omenirea ca idee. Amărâtul său frate Dimitri, de exemplu, era desigur subiect de compasiune: se scufundase în mocirlă, se însurase cu o prostituată şi murise tânăr, de tuberculoză, în 1856. Cu greu a reuşit Tolstoi să petreacă o oră la căpătâiul patului de moarte al lui Dimitri şi a refuzat să participe la înmormântare – voia în schimb să meargă la o petreceredeşi mai târziu a dat ambelor episoade, patul de moarte şi refuzul, o bună utilizare literară.40 Fratele său, Nikolai, şi el mort de tuberculoză, a fost un alt obiect al milei. Tolstoi a refuzat însă să-1 viziteze şi, în cele din urmă, Nikolai a fost acela care a trebuit să vină la el, murind în braţele lui Tolstoi. A făcut prea puţin pentru a-şi ajuta cel de-al treilea frate, Serghei, atunci când acesta şi-a pierdut întreaga avere la jocurile de noroc. Desigur, toţi erau creaturi slabe. Şi totuşi printre principiile lui Tolstoi se număra şi acela care-i cerea celui puternic să-i vină în ajutor celui slab.

Amintirea prieteniilor sale este revelatoare. S-a arătat supus şi lipsit de egoism într-un singur caz, acela al colegului său de la Universitatea din Kazan, Mitia Diakov, un om mai în vârstă. Însă acest mod de a fi s-a stins curând. De regulă, Tolstoi lua, iar prietenii săi dădeau. Copiindu-i primele jurnale, Sonia scria: „Adorarea de sine [a lui Tolstoi] iese la iveală în fiecare [dintre ele]. Este uluitor cum oamenii existau pentru el [doar] în măsura în care îl afectau personal.”41 încă mai izbitoare este dorinţa acelora care-1 cunoşteau – nu doar profitori, întreţinuţi sau linguşitori, ci şi oameni foarte critici, cu o personalitate independentă – de a se plia în faţa egotismului lui şi de a-1 respecta în ciuda acestuia. Ei lăsau ochii în jos în faţa acelei priviri neîndurătoare, se plecau în faţa copleşitoarei puteri a voinţei lui şi, desigur, aduceau ofrande pe altarul geniului lui. Anton Cehov, un om subtil şi sensibil, perfect conştient de multele greşeli ale lui Tolstoi, a scris: „Mi-e groază de moartea lui Tolstoi. Dacă ar fi să moară, în viaţa mea ar apărea un mare gol. Nu am iubit niciodată pe cineva aşa cum l-am iubit pe el. Atâta timp cât în literatură există un Tolstoi, este uşor şi plăcut să fii scriitor; chiar şi a realiza faptul că un om nu a făcut nimic şi nici nu va face ceva nu este atât de groaznic, din moment ce Tolstoi va face destul pentru toţi.”

Turgheniev avea şi mai multe motive să fie conştient de egoismul şi cruzimea lui Tolstoi, întrucât le-a resimţit în egală măsură pe amândouă. Fusese generos şi atent ajutându-1 pe tânărul scriitor. În schimb nu a avut parte decât de răceală, nerecunoştinţa şi de brutalul obicei al lui Tolstoi de a ataca, uneori în mod strălucit, ideile despre care ştia că îi sunt dragi prietenului său. Turgheniev era un uriaş, inimos şi moale, incapabil de a-i răspunde lui Tolstoi cu aceeaşi monedă. A mărturisit totuşi că era exasperat de comportamentul lui Tolstoi. Nu „cunoscuse până atunci ceva atât de dezagrabil precum acea privire străpungătoare, care, cuplată cu două-trei remarci veninoase, era suficientă pentru a aduce un om la exasperare”.42 Când i-a dat lui Tolstoi spre lectură propriul roman, Părinţi şi copii, romanul la care lucrase fără a-şi precupeţi vreun efort, Tolstoi a adormit instantaneu cu capul pe carte şi, revenind, Turgheniev 1-a găsit sforăind. Când, după cearta care a avut-o drept subiect pe fiica lui Turgheniev şi după ameninţarea cu duelul, Turgheniev şi-a cerut demn scuze, Tolstoi (conform relatării Soniei) a mârâit: „Ţi-e teamă de mine. Te dispreţuiesc şi nu mai vreau să am de-a face cu tine.” Poetului Fet, care a încercat să-i împace pe cei doi, i-a spus: „Turgheniev este un ticălos care merită o bătaie bună. Te rog transmite-i asta tot atât de fidel pe cât îmi transmiţi încântătoarele sale comentarii.”43 Tolstoi a scris în jurnalele sale multe lucruri neplăcute, deseori destul de departe de adevăr, la adresa lui Turgheniev, iar corespondenţa dintre cei doi reflectă lipsa de simetrie a prieteniei lor. Ştiindu-se pe moarte, Turgheniev i-a scris în 1883 o ultimă scrisoare lui Tolstoi: „Prietene, mare scriitor al pământului rusesc, ascultă-mi chemarea. Dă-mi de ştire dacă primeşti această misivă şi dă-mi voie să te mai îmbrăţişez o dată tare, foarte tare, pe tine, pe soţia ta, şi întreaga ta familie. Nu mai pot continua. Sunt obosit.” Tolstoi nu a răspuns niciodată acestei cereri patetice, deşi Turgheniev a mai zăcut încă două luni. Aşa se face că reacţia lui Tolstoi la aflarea morţii lui Turgheniev nu impresionează pe nimeni: „Mă gândesc neîncetat la Turgheniev. II iubesc enorm, îmi este milă de el, îl citesc, trăiesc alături de el.” Aminteşte de un actor, jucând rolul pe care publicul se aşteaptă să-1 joace. După cum remarca Sonia, Tolstoi era incapabil de intimitatea necesară unei iubiri sincere având ca obiect o altă persoană decât el însuşi sau unei prietenii adevărate. A îmbrăţişat însă omenirea, deoarece-o putea face în public cu mare vâlvă, în mod dramatic, senzaţional.

Dar dacă era actor, atunci era unul care-şi schimba rolul neîncetat. Sau, mai curând, unul care făcea variaţiuni pe tema centrală a serviciului adus omenirii. Vocaţia sa didactică era mai importantă decât oricare alta. In clipa în care îl atrăgea un subiect, dorea să scrie o carte despre acesta sau să se angajeze într-o reformă revoluţionară, în general fără a se mai obosi să stăpânească personal domeniul sau să consulte experţi adevăraţi. La câteva luni după ce se apucase de agricultură, Tolstoi concepea şi meşterea deja maşini agricole pentru ferme. A învăţat să cânte la pian şi imediat a început să scrie Fundamentele muzicii şi regulile studiului acesteia. Curând după ce a deschis o şcoală, întorcea cu susul în jos teoria educaţiei. A crezut pe tot parcursul vieţii că putea stăpâni orice disciplină, că putea descoperi ce nu merge cum trebuie în acel domeniu, pentru a-i rescrie apoi regulile pornind de la principiile fundamentale. A avut cel puţin trei asemenea tentative în ceea ce priveşte reforma educaţiei, ca şi în cazul reformei funciare, cu ultima ocazie scriindu-şi propriile manuale, pe care Sonia – dezgustată şi cinică – trebuia să le copieze pentru a le da o formă lizibilă, plângându-se: „Dispreţuiesc această Citire, această Aritmetică, această Gramatică, şi nu pot pretinde că mă interesează.”44

Tolstoi a fost întotdeauna tot atât de dornic să înfăptuiască precum era să predea. Ca în cazul majorităţii intelectualilor, în viaţa lui a sosit o vreme când a simţit nevoia de a se identifica cu „lucrătorii”. Nevoia aceasta a apărut în mod intermitent în anii 1860 şi 1870, pentru a se impune în mod serios în ianuarie 1884. A renunţat la titlul său (însă nu şi la comportamentul autoritar) şi a insistat să i se spună „doar Leo Nikolaevici”. Această dispoziţie a coincis cu unul dintre acele gesturi sartoriale pe care intelectualii le iubesc atât: să se deghizeze în ţăran. Travestiul de clasă se potrivea de minune atracţiei pe care o simţea Tolstoi faţă de dramă şi costum. I se potrivea şi din punct de vedere fizic, căci avea statura şi trăsăturile unui ţăran. Cizmele sale, salopeta, barba, şapca au devenit uniforma noului Tolstoi, vizionarul lumii întregi. Reprezenta o latură importantă a acelui talent instinctiv pentru relaţiile publice pe care păreau să-1 aibă majoritatea marilor intelectuali laici. Reporterii ziarelor au venit de la mii de mile distanţă să-1 vadă. Fotografia se răspândise deja pretutindeni, reportajul abia apărea în epoca lui Tolstoi. Costumaţia lui de ţăran se potrivea de minune epifaniei sale de prim profet mediatic.

Tolstoi mai putea fi fotografiat şi filmat îndeplinind muncă manuală, pe care, începând cu anii 1880, o proclama drept „o necesitate absolută”. Sonia nota (1 noiembrie 1885): „Se scoală la ora şapte, când este încă întuneric. Pompează apa pentru întreaga casă şi o transportă cu ajutorul unei sănii pentru a o vărsa într-o cadă enormă. Taie buşteni lungi, îi sparge apoi făcându-i surcele bune de foc, după care stivu-ieşte lemnele. Nu mănâncă pâine albă şi nu iese niciodată nicăieri.”45 Propriul jurnal îl prezintă curăţând camera alături de copiii săi: „îmi era ruşine să fac ceea ce trebuia făcut, să golesc oala de noapte” – apoi, câteva zile mai târziu, şi-a învins dezgustul şi a făcut-o. A luat lecţii de la un cizmar, în coliba acestuia, scriind despre el: „Cât este de asemănător cu o lumină, de o moralitate splendidă, în colţul său murdar, întunecos.” După acest curs rapid într-o meserie dificilă, Tolstoi a început să facă pantofi pentru familie şi cizme pentru el însuşi. A făcut o pereche şi pentru Fet, însă nu se menţionează dacă poetul a fost mulţumit de ele. Fiii lui Tolstoi au refuzat să poarte pantofii pe care acesta îi făcuse pentru ei. Ciocănind, Tolstoi şi-a manifestat bucuria: „Te face să te simţi că ai deveni muncitor, pentru florile sufletului.” Curând însă, nevoia de a cârpaci s-a stins şi Tolstoi a trecut la munca câmpului: căra bălegar cu căruţa, transporta cherestea, ara şi ajuta la construirea colibelor. Cocheta cu tâmplăria şi a fost fotografiat cu o daltă înfiptă în centura sa lată de piele şi un ferăstrău atârnându-i la brâu. După care şi această etapă a luat sfârşit, la fel de repede precum începuse.

Cu excepţia scrisului, adevărata sa vocaţie, Tolstoi nu era un om de cursă lungă. Ducea lipsă de răbdare, de perseverenţă şi de rezistenţă în faţa dificultăţilor. Chiar şi creşterea cailor, despre care chiar ştia câte ceva, a fost lăsată în plata Domnului din clipa în care şi-a pierdut interesul pentru armăsari. Pe 18 iunie 1884, Sonia a avut o ceartă aprinsă cu el pe această temă. Ea a susţinut că starea cailor era-deplorabilă: cumpărase iepe de rasă din Samaria, pentru a le lăsa apoi să moară de neîngrijire şi epuizare. Aşa stăteau lucrurile, spunea ea, cu tot ceea ce întreprindea Tolstoi; faptele sale de caritate nu făceau nici ele excepţie: nu a existat nici un plan bine gândit, lipsea consecvenţa, nu se găsea nici un om calificat pentru o anumită muncă, întreaga filosofie schim-bându-se de la un minut la altul. Tolstoi a ieşit vijelios din cameră, urlând că va emigra în America.

Balamucul pe care îl crea Tolstoi pe proprietatea sa îi făcea să sufere doar pe cei apropiaţi lui. Faptele sale publice şi, mai mult încă, predicile sale publice erau însă mult mai periculoase. Dar nu toate erau greşit direcţionate. Începând din 1865, Tolstoi a depus eforturi apreciabile, şi în parte încununate de succes, pentru a atrage atenţia asupra foametei regionale care se abătea periodic asupra Rusiei. Schemele de salvare pe care le propunea au fost de un oarecare ajutor, mai ales în timpul marii foamete din 1890, care a avut o amploare pe care guvernul a încercat să o ascundă. Întâmplător a ajuns să salveze una dintre multele minorităţi persecutate din Rusia. A făcut publice nedreptăţile la care au fost supuşi duhoborii – pacifiştii vegetarieni pe care guvernul dorea să-i prindă şi să-i elimine. A obţinut în cele din urmă permisiunea ca aceştia să emigreze în Canada. Pe de altă parte, Tolstoi a fost dur cu un alt grup persecutat, evreii, şi părerile sale s-au adăugat problemelor lor şi aşa îngrozitoare.

Insă şi mai serioasă a fost pretenţia autoritară a lui Tolstoi de a deţine soluţia pentru suferinţele lumii şi refuzul de a lua parte la orice efort de salvare nepus la cale de el şi necontrolat personal de el. Egoismul său se manifesta până şi în caritatea de care dădea dovadă. In diferite momente ale vieţii, concepţiile sale privind majoritatea problemelor politice, reforma funciară, colonizarea, războiul, monarhia, statul, proprietatea etc. S-au schimbat în mod radical. Lista contradicţiilor sale este nesfârşită. Şi totuşi într-o privinţă a fost constant. A refuzat să participe personal la orice plan sistematic de a implementa reforma în Rusia – de a aborda problemele chiar la originea lor – şi a denunţat, cu o vehemenţă crescândă, doctrina liberală a „ameliorării” ca pe o inducere în eroare, un rău pozitiv. Ura democraţia. Dispreţuia parlamentele. Deputaţii din Dumă erau „copii jucându-se de-a adulţii”46. Lipsită de parlamente, Rusia – susţinea el – era o ţară mult mai liberă decât Anglia cu această instituţie. Lucrurile cele mai importante din viaţă nu răspundeau la reformele parlamentare. Tolstoi nutrea o ură specială faţă de tradiţia liberală rusă şi în Război şi pace a înfierat pe primul dintre reforma-torii-aspiranţi, contele Speranski. Pune în gura prinţului Andrei următorul comentariu la adresa noului Consiliu de Stat al lui Speranski: „Ce importanţă are pentru mine. Pot toate acestea să mă facă mai fericit sau mai bun?” Faptul că vreme de o jumătate de secol cel mai mare scriitor al Rusiei s-a ridicat ca o stâncă împotriva oricărei reforme sistematice a sistemului ţarist şi a făcut tot posibilul pentru a împiedica şi de a-i acoperi de ridicol pe aceia care au încercat să-1 civilizeze are o semnificaţie sumbră în istoria Rusiei.

Care era însă alternativa lui Tolstoi? Dacă ar fi susţinut, cum au făcut-o Dickens, Conrad şi alţi mari romancieri, că ameliorările structurale nu aveau decât o valoare limitată şi ceea ce se cerea erau schimbări care să aibă loc în inimile oamenilor, tot ar fi fost ceva. Dar Tolstoi, accentuând nevoia ameliorării morale a individului, nu avea să lase lucrurile acolo: a vizat neîncetat necesitatea şi iminenţa unei gigantice convulsii morale care, la rândul ei, să răstoarne lumea şi să instaureze un regat paradisiac. Eforturile sale utopice erau menite să anticipeze acest eveniment milenar. In spatele acestei viziuni nu se ascundea însă nimic serios. Avea ceva din caracterul pur teatral al cataclismului care, aşa cum am văzut, reprezenta originea poetică a teoriei marxiste a revoluţiei.

În plus, tot precum Marx, Tolstoi avea o înţelegere eronată a istoriei. Cunoştea foarte puţină istorie şi habar nu avea cum ajungeau să se producă marile evenimente. Aşa cum s-a plâns Turgheniev, jenantele lecturi istorice pe care le-a introdus Tolstoi în Război şi pace purtau marca autodidactului; erau „groteşti”, „înşelătorii” transparente. Scriindu-i lui Turgheniev, Flaubert remarca la rândul său cu spaimă „ii philosophisel”i7.

Citim acest mare roman în ciuda – şi nu datorită – teoriei sale despre istorie. Tolstoi a fost un determinist şi un antiin-dividualist. Ideea că evenimentele se datorau deciziei deliberate a oamenilor puternici era pentru el o imensă iluzie. Cei care par a purta răspunderea nu ştiu nici măcar ce se întâmplă, ca să nu mai vorbim de capacitatea de a face lucrurile să se întâmple. Importantă este doar activitatea inconştientă. Istoria este rezultatul a milioane de decizii aparţinând unor oameni necunoscuţi, care fac orbeşte ceea ce fac. Într-un fel, ideea este similară celei a lui Marx, deşi s-a ajuns la ea pe o altă cale. Nu este clar ce 1-a împins pe Tolstoi pe această linie de gândire. Probabil concepţia sa romantică despre ţăranul rus ca forţă şi arbitru ultim. Credea că vieţile noastre sunt guvernate de fapt de legi ascunse. Acestea sunt necunoscute şi probabil incognoscibile şi, decât să înfruntăm acest fapt dezagreabil, pretindem că istoria este făcută de oameni mari şi de eroi care îşi exercită liberul arbitru. In esenţă, la fel ca şi Marx, Tolstoi era un gnostic, respingând explicaţiile aparente despre cum se întâmplă lucrurile, căutând cunoaşterea mecanismului secret care se ascunde dincolo de suprafaţă. Această cunoaştere era percepută intuitiv şi colectiv de grupuri corporatiste – proletariatul, în cazul lui Marx, ţăranii, în cazul lui Tolstoi. Desigur, aceştia aveau nevoie de interpreţi (precum Marx) sau de profeţi (ca Tolstoi), însă în principal forţa lor colectivă, „dreptatea” lor, era aceea care punea în mişcare roata istoriei. Pentru a-şi demonstra teoria despre cum lucrează istoria, Tolstoi a denaturat în Război şi pace dovezile, la fel cum Marx a jonglat cu documentele oficiale din aşa-numitele Cărţi Albastre* sau cum a prelucrat citatele din Capitalul.48 Tolstoi a remodelat şi folosit războaiele lui Napoleon, tot aşa cum Marx denaturase Revoluţia Industrială pentru a o adapta patului său procustian al determinismului istoric.

Nu este de aceea surprinzător să-1 găsim pe Tolstoi îndrep-tându-se către o soluţie colectivistă a problemei sociale din

*Cărţile albastre (Blue Books) este denumirea generică a publicaţiilor care conţin materiale ale parlamentului englez şi documente diplomatice ale Ministerului de Externe. Denumirea vine de la coperta albastră a acestor publicaţii editate în Anglia încă din secolul al XVII-lea.

Rusia. Meditând pe marginea foametei, el a notat în jurnalul său, pe 13 august 1865: „Sarcina naţională universală a Rusiei este de a înzestra lumea cu ideea unei structuri sociale lipsite de proprietatea asupra pământului. Atâta vreme cât va exista familia umană, la propriete est le voi va rămâne un adevăr mai mare decât constituţia engleză. Revoluţia rusă nu se poate baza decât pe acest fapt.”49 Patruzeci şi trei de ani mai târziu a dat peste această însemnare şi s-a minunat de intuiţia sa. In acel moment Tolstoi avea deja legături cu marxişti şi proto-leninişti cum era S. I. Muntianov. Acesta coresponda cu Tolstoi din exilul siberian, refuzând chemarea scriitorului de a renunţa la violenţă: „Este greu, Leo Niko-laevici, să mă refac. Socialismul acesta reprezintă credinţa şi Dumnezeul meu. Desigur, şi tu susţii aproape acelaşi lucru, însă tu foloseşti tactica „dragostei”, iar noi o folosim pe aceea a „violenţei”, aşa cum îi spui tu.” Atunci disputa era referitoare la tactică, nu la strategie; la mijloace, nu la scopuri. Faptul că Tolstoi vorbea despre „Dumnezeu” şi se autointitula creştin era mult mai puţin important decât s-ar putea crede. Biserica ortodoxă 1-a excomunicat în februarie 1901, fapt deloc surprinzător dacă ţinem seama de faptul că Tolstoi nu numai că nega divinitatea lui Isus Cristos, dar mai şi afirma că a-1 numi Dumnezeu sau a i te ruga însemna „cea mai mare blasfemie”. Adevărul este că el selecta din Vechiul şi Noul Testament, din învăţăturile lui Cristos şi ale Bisericii, doar acele fragmente cu care era de acord şi respingea restul. Nu era un creştin în sensul obişnuit al cuvântului. Dacă Tolstoi credea sau nu în Dumnezeu este mai greu de stabilit din moment ce, în diferite momente, el îl definea pe „Dumnezeu” în diferite feluri. În esenţă, se pare că „Dumnezeu” era ceea ce Tolstoi dorea să se întâmple, reforma totală. Or, acesta este un concept laic, nu unul religios. Cât despre Dumnezeu-Tatăl tradiţional, acesta era în cel mai bun caz un egal, care să fie observat cu invidie şi criticat, celălalt urs din bârlog.50

La vârsta senectuţii, Tolstoi s-a ridicat împotriva patriotismului, a imperialismului, a războiului şi a violenţei, sub orice formă s-ar fi prezentat ele, şi acesta este singurul fapt care a împiedicat o alianţă cu marxiştii. El a intuit şi faptul că puterea marxistă nu va renunţa, în practică, la stat, aşa cum susţinea că va face. Dacă escatologia marxistă ar avea loc în realitate, scria el în 1898, „singurul lucru care se va întâmpla va fi un transfer al despotismului. Acum conduc capitaliştii. Atunci vor conduce şefii muncitorilor.”51 Faptul nu îl îngrijora însă prea tare. Presupusese întotdeauna că transferul proprietăţii către mase va avea loc sub auspiciile unui anumit sistem autoritar – ţarul ar fi la fel de bun ca oricare altul. În orice caz, nu-i privea pe marxişti ca reprezentând duşmanul. Adevăratul duşman erau democraţii de stil occidental, liberalii parlamentari. Aceştia corupeau întreaga lume cu ideile pe care le răspândeau. In scrierile sale târzii, O scrisoare către chinezi şi Semnificaţia Revoluţiei Ruse (ambele din 1906), Tolstoi se identifică, atât pe el, cât şi Rusia, cu Estul. „Tot ce fac popoarele occidentale”, scria el, „poate şi trebuie să fie un exemplu pentru popoarele din Est, [un exemplu] nu a ceea ce ar trebui făcut, ci a ceea ce nu ar trebui făcut în nici un caz. A urma calea naţiunilor occidentale înseamnă a urma calea directă spre distrugere.” Pentru el, cel mai mare pericol care ameninţa lumea era „sistemul democratic” al Marii Britanii şi al Statelor Unite. Era legat în mod inextricabil de cultul statului şi de violenţa instituţionalizată pe care o practica statul. Rusia trebuia să întoarcă spatele Occidentului, să renunţe la industrie, să abolească statul şi să adopte nonrezistenţa. În lumina evenimentelor ulterioare, aceste idei ne şochează ca fiind cel puţin bizare şi iremediabil incompatibile – chiar şi la acea vreme – cu ceea ce se jntâmpla de fapt în Rusia. În 1906, Rusia se industrializa mai rapid decât orice altă naţiune de pe faţa pământului, folosind o formă de capitalism de stat care avea să fie o piatră de hotar pentru statul totalitar al lui Stalin. Însă în acel stadiu al vieţii sale, Tolstoi nu mai era la curent şi nici măcar nu mai era interesat de lumea reală. Crease, la Iasnaia Poliana, o lume a lui, pe care o locuia şi pe care o conducea într-o anumită măsură. Recunoştea că puterea statului corupea şi acesta era motivul pentru care se întorsese împotriva statului. Ceea ce nu reuşise să vadă, deşi era suficient de evident – era, de pildă, evident pentru Sonia – era faptul că puterea corupe în mai multe feluri. Un anumit tip de putere este exercitată de un mare om, un vizionar, un profet, asupra discipolilor săi, iar acesta este corupt prin adulaţia, servilitatea şi, nu în ultimă instanţă, linguşeala acestora.