Paul Johnson

Chiar de pe la jumătatea anilor 1880, Iasnaia Poliana devenise un fel de altar, la care tot felul de oameni veneau pentru îndrumare, ajutor, îmbărbătare şi miraculoase sfaturi înţelepte sau pentru a-şi împărtăşi propriile mesaje ciudate – vegetarieni, swedenborgieni, susţinători ai alăptatului la sân şi ai lui Henry George, călugări, oameni sfinţi, lama şi bonzi, pacifişti şi dezertori, maniaci, nebuni şi bolnavi cronic. Pe lângă aceştia mai exista şi cercul obişnuit – deşi în veşnică schimbare – de acoliţi şi discipoli ai lui Tolstoi. Într-un fel sau altul, toţi îl priveau pe scriitor ca pe liderul lor spiritual, în parte papă, în parte patriarh, în parte Mesia. Aidoma pelerinilor la mormântul lui Rousseau în anii 1780, vizitatorii lăsau inscripţii scrijelite pe casa de vară din parcul de la Iasnaia Poliana: „Jos cu pedeapsa capitală!” „Proletari din toate ţările uniţi-vă şi aduceţi omagiu unui geniu!” „Fie ca viaţa lui Lev Nikolaevici să fie prelungită cu încă pe atâţia ani!” „Salutări contelui Tolstoi din partea realiştilor din Tuia!” ş.a.m.d. La vârsta celebrată a senectuţii, Tolstoi a instituit un model care (aşa cum vom vedea) avea să revină printre liderii intelectuali care se bucură de faimă mondială: a alcătuit un fel de pseudoguvern, culegând „probleme” din diverse colţuri ale lumii, furnizând soluţii, corespondând cu regi şi preşedinţi, expediind proteste, publicând declaraţii şi, mai presus de toate, semnând tot felul de hârtii, împrumu-tându-şi numele unor cauze, sacre sau profane, bune sau rele.

Din anii 1890, Tolstoi – ca şef al unui regim haotic – a ajuns să aibă chiar şi un prim-ministru sub forma unui bogat fost ofiţer de gărzi, Vladimir Grigorievici Certkov (1854-1936), care s-a insinuat încetul cu încetul într-o poziţie dominantă la curte. Poate fi văzut în fotografiile Patriarhului: o gură subţire, ochi ca nişte lame, buhăit, barbă scurtă, un aer de devoţiune asiduă şi de apostolat. Curând, Certkov a început să exercite o influenţă tot mai mare asupra acţiunilor lui Tolstoi, reamintindu-i bătrânului de promisiunile şi de profeţiile sale, ţinându-1 în permanenţă la înălţimea idealurilor sale, împingându-1 mereu în direcţii tot mai extreme. Şi astfel a devenit dirijorul corului de linguşitori, voci pe care Tolstoi le asculta cu mulţumire.

Vizitatorii sau membrii cercului de intimi îşi notau obiter dicta ale lui Tolstoi. Nu sunt impresionante. Amintesc de Aforismele lui Napoleon în exil sau de Conversaţiile lui Hitler – generalizări excentrice, truisme, vechi prejudecăţi depăşite, banalităţi. „Cu cât trăiesc mai mult, cu atât sunt mai convins că dragostea este cel mai important lucru.” „Ignoraţi literatura scrisă pe parcursul ultimilor şaizeci de ani. Nu este decât confuzie. Citiţi orice a fost scris înainte de această perioadă.” „Acel Unu care este înăuntrul nostru, al fiecăruia, ne aduce mai aproape unii de alţii. Aşa cum liniile converg către centru, aşa ne contopim noi cu toţii în Unul.” „Primul lucru care te frapează la introducerea acestor avioane şi proiectile zburătoare este faptul că li se percep oamenilor noi taxe. Aceasta ilustrează faptul că într-un anumit stadiu moral al societăţii nici o ameliorare materială nu poate fi benefică, ci doar dăunătoare.” Referitor la vaccinarea contra variolei: „Nu are nici un sens să încerci să scapi de moarte. Vei muri oricum.” „Dacă ţăranii ar fi avut pământ, nu am fi avut acele stupide straturi de flori.” „Lumea ar fi mult mai bună dacă femeile ar fi mai puţin vorbăreţe. Este un fel de egoism naiv, o dorinţă de a se impune.” „In Shanghai, cartierul chinezesc se descurcă foarte bine fără poliţie.” „Copiii nu au nevoie de vreo educaţie. Convingerea mea este că cu cât un om este mai învăţat, cu atât este mai prost.” „Francezii sunt un popor cum nu se poate mai simpatic.” „In lipsa religiei, vor exista întotdeauna desfrâul, împopoţonarea lipsită de gust, şi votca.” „Aşa ar trebui să se trăiască, muncind pentru cauza comună. Este modul de viaţă al păsărilor şi al firelor de iarbă.” „Cu cât este mai rău, cu atât este mai bine.”52

Familia lui Tolstoi era prinsă ca într-o capcană în centrul acestei curţi profetice. Din moment ce tatăl lor optase pentru a-şi trăi viaţa în public, şi copiii erau expuşi ochiului public. Erau siliţi să ia parte la drama creată de el şi să-i suporte consecinţele. L-am citat deja pe fiul său, Ilia, în ceea ce priveşte pericolul de a fi oameni „deosebiţi”. Un alt fiu al său, Andrei, a suferit depresii nervoase, şi-a părăsit soţia şi familia şi s-a alăturat Sutei Negre antisemite. Fetele au avut de suferit de pe urma dezgustului crescând al tatălui lor faţă de viaţa sexuală. Ca şi Marx, Tolstoi nu a fost de acord ca fetele să aibă curtezani şi i-au displăcut bărbaţii pe care ele i-au ales. In 1897, Tania, deja în vârstă de treizeci şi trei de ani, s-a îndrăgostit de un văduv cu şase copii; era, se pare, un om cumsecade, potrivit, dar era liberal, iar Tolstoi a fost furios. Ta ţinut Taniei o predică ce îţi făcea părul măciucă despre neajunsurile căsătoriei. Masa, care s-a îndrăgostit şi ea şi a vrut să se căsătorească, a avut parte de acelaşi tratament. Mezina, Alexandra, era mai înclinată spre a se număra printre discipolii lui, întrucât nu se înţelegea deloc cu mama ei. Sonia a fost aceea care a trebuit să suporte greul cataclismelor morale care îl încercau pe Tolstoi. Vreme de un sfert de secol, el i-a impus o viaţă sexuală corespunzătoare nevoilor lui, expunând-o la sarcini repetate. Apoi, subit, a insistat ca amândoi să renunţe la viaţa sexuală şi să trăiască „ca frate şi soră”. Sonia a obiectat la ceea ce vedea ca o insultă adusă statutului ei de soţie, mai ales că el avea să vorbească şi să scrie despre asta, nefiind capabil de a ţine lucrurile pentru sine. Nu dorea ca lumea să îşi vâre nasul în dormitorul ei. El a pretins să doarmă în camere separate. Ea a insistat pentru un pat dublu, ca simbol al continuităţii căsătoriei lor. In aceeaşi perioadă Tolstoi s-a arătat gelos, fără motiv. A scris o poveste sinistră, Sonata Kreutzer, despre uciderea soţiei de către un soţ bolnav de gelozie căruia îi repugna relaţia acesteia cu un violonist. Sonia a copiat-o (aşa cum îi copia toate manuscrisele) cu un dezgust şi o nelinişte crescânde, dându-şi seama că oamenii s-ar putea gândi că povestea se referea la ea. Publicarea a fost oprită de cenzori, însă lucrarea a circulat în manuscris, iar zvonurile s-au răspândit. Atunci Sonia s-a simţit obligată să ceară publicarea, considerând că atitudinea ei îi va convinge pe oameni că nu ea era eroina povestirii. Ca o contrapondere la această dispută aproape publică, au existat certuri oribile în spatele scenelor născute din imposibilitatea lui Tolstoi de a se conforma jurămintelor sale de castitate şi datorită periodicelor sale asalturi sexuale asupra soţiei. La sfârşitul anului 1888, jurnalul său menţionează: „Diavolul a pogorât asupra mea. În ziua următoare, dimineaţa de 30, am dormit prost. Era la fel de dezgustător ca după o crimă.” Câteva zile mai târziu: „Posedat încă şi mai cu forţă, am cedat.” în 1898 îi spunea lui Aylmer Maude: „Am fost soţ noaptea trecută, însă acesta nu este un motiv pentru a abandona lupta. Dumnezeu m-ar putea ajuta să nu mai fiu astfel altă dată.”53

Faptul că Tolstoi îşi putea discuta în felul acesta viaţa conjugală cu un străin este un indiciu al măsurii în care Sonia simţea cât de expuse ochiului public sunt cele mai intime secrete ale ei. În acei ani de tensiune crescândă, nebunia politicii de glasnost a lui Tolstoi a devenit evidentă. La început, Soniei nu-i plăcea să citească jurnalele soţului ei – nu i-ar fi plăcut nici unei persoane normale, raţionale – dar cu timpul s-a obişnuit. De fapt, cum el scria atât de urât, Sonia s-a obişnuit să-i copieze jurnalele fără omisiuni, cele vechi şi cele noi. Printre obiceiurile intelectualilor, care scriu totul având în vedere o publicare ulterioară, se numără şi acela de a-şi folosi jurnalele drept pieces justificatives, instrumente de propagandă, arme defensive sau ofensive împotriva criticilor potenţiali şi nu în cele din urmă împotriva celor dragi. Tolstoi era un exemplu ilustrativ al acestei tendinţe. Pe măsură ce relaţiile sale cu Sonia se deteriorau, jurnalele îi deveneau mai critice în privinţa ei, iar el tot mai puţin dornic ca ea să le vadă. Încă în 1890, Sonia nota: „începe să-1 îngijoreze faptul că i-am copiat jurnalele. Ar vrea să le distrugă pe cele vechi şi să apară în faţa copiilor şi a publicului doar în veşmintele sale patriarhale. Vanitatea lui e imensă!'/54ilurând, Tolstoi a început să-şi ascundă jurnalul curent. Aşa a eşuat politica de glasnost, fiind urmată de ascunzişuri de ambele părţi. El şi-a folosit jurnalul – devenit, aşa cum credea el, secret – pentru a înregistra pas cu pas, de exemplu, cearta cu Sonia cauzată de Sonata Kreutzer. „Liova a rupt orice relaţie cu mine. I-am citit jurnalele în secret şi am încercat să văd ce aş putea aduce în viaţa noastră care să ne poată uni din nou. Dar jurnalele lui nu au făcut decât să-mi sporească disperarea. A descoperit, desigur, că le citeam, deoarece le-a ascuns.” Şi iarăşi: „Pe vremuri, îmi trasa sarcina de-a transcrie ceea ce scria. Acum le dă fiicelor sale (Sonia nu scrie [ale] „noastre”) şi le ascunde cu grijă de mine. Mă înnebuneşte cu modul acesta de a mă exclude sistematic din viaţa sa personală, şi este insuportabil de dureros.” Ca o ultimă lovitură adusă politicii abandonate a „sincerităţii”, Tolstoi a început să ţină un jurnal „secret”, pe care îl ascundea într-una din cizmele sale de călărie. Negăsind nimic în jurnalul lui obişnuit, Sonia a început să bănuiască existenţa unui jurnal secret, 1-a căutat şi în cele din urmă 1-a găsit, purtându-1 în triumf pentru a-1 cerceta în secret. A lipit apoi peste el o foaie de hârtie pe care a scris: „Cu inima îndurerată am copiat acest jurnal lamentabil al soţului meu. Câte din cele spuse despre mine, şi chiar despre căsătoria sa, sunt nedrepte, crude şi-să mă ierte Dumnezeu şi Levocica – neadevărate, denaturate şi inventate.”

Fundalul acestei înfruntări coşmareşti de jurnale a fost convingerea crescândă a lui Tolstoi că soţia îi împiedica împlinirea spirituală prin insistenţa ei asupra unui mod „normal” de viaţă pe care el îl găsea acum detestabil. Sonia nu era, aşa cum a prezentat-o el, o materialistă din cap până-n picioare. Ea nu a negat adevărul moral al multor lucruri susţinute de el. Aşa cum i-a şi scris de altfel: „împreună cu toţi ceilalţi văd lumina farului. O recunosc ca fiind lumina, însă nu pot merge mai repede, sunt ţinută în urmă de mulţime şi de cele ce mă înconjoară şi de obiceiurile mele.” Pe măsură ce înainta în vârstă, Tolstoi devenea tot mai nerăbdător şi mai scârbit de luxul unei vieţi pe care o asocia cu Sonia. Astfel: „Stăm afară şi mâncăm zece feluri. Îngheţată, lachei, argintărie – iar cerşetorii trec.” I-a scris Soniei: „Modul în care trăieşti este chiar acela de care eu am fost salvat, ca de o oroare înfiorătoare, care aproape că m-a dus la sinucidere. Nu mă pot întoarce la modul în care am trăit, în care am găsit distrugerea. Între noi există o luptă pe viaţă şi pe moarte.”

Apogeul nefericit şi tragic al acestei lupte a început să se contureze în iunie 1910. A fost grăbit de întoarcerea din exil a lui Certkov, pe care Sonia ajunsese să-1 urască şi care o privea în mod evident pe aceasta ca pe o rivală la puterea pe care el o exercita asupra profetului. Dispunem de o menţiune intimă şi în mare măsură obiectivă asupra celor întâmplate, întrucât noul secretar al lui Tolstoi, Valentin Bulgakov, ţinea, la rândul său, un jurnal. Faptul că Certkov i-a cerut iniţial lui Bulgakov să-i trimită secretarului său o copie a însemnărilor zilnice din jurnalul pe care-1 ţinea este un indiciu al obsesiei jurnalelor în cercul lui Tolstoi. Totuşi, relatează Bulgakov, atunci când Certkov s-a întors din exil şi „a reintrat în scenă la Iasnaia Poliana, iar evenimentele care au avut loc în familia Tolstoi au căpătat un caracter dramatic, îmi dau seama cât am fost de restricţionat de această „cenzură” şi am încetat, sub diferite pretexte, să-i mai trimit [lui Certkov] copii după jurnalul meu, în ciuda cererilor sale.” El spune că a venit pornit împotriva contesei, fiind „prevenit” că aceasta era „complet lipsită de amabilitate, pentru a nu spune ostilă”. De fapt, Bulgakov a găsit-o „binevoitoare şi ospitalieră”; „Mi-a plăcut privirea directă a ochilor ei căprui strălucitori, mi-au plăcut simplitatea, amabilitatea şi inteligenţa ei.”55 însemnările din jurnalul lui indică faptul că a început cu timpul să vadă că Sonia era mai curând o victimă decât o păcătoasă; idolul său, Tolstoi, a început să se clatine pe piedestal.

Reîntoarcerea lui Certkov a fost marcată în primul rând prin preluarea jurnalelor lui Tolstoi. Fără ştirea acestuia, Certkov îi fotografia în secret jurnalele. Pe 1 iulie, Sonia a insistat ca „pasajele discutabile” să fie eliminate, pentru a nu fi publicate. A avut loc o scenă. Ulterior, ea a călătorit în trăsură cu Bulgakov, rugându-1 să-1 convingă pe Certkov să înapoieze jurnalele: „a plâns tot drumul şi era vrednică de milă. Nu puteam privi la această femeie înlăcrimată, nefericită fără să mă încerce o adâncă compasiune.” Atunci când a vorbit cu Certkov despre jurnale, acegta a devenit „extrem de agitat”, 1-a acuzat pe Bulgakov că i-ar fi spus contesei unde erau ascunse jurnalele şi „spre marea mea uimire. A făcut o grimasă respingătoare şi mi-a scos limba”. Cu siguranţă că i s-a plâns lui Tolstoi, care i-a scris Soniei o scrisoare (14 iulie) prin care insista că „în ultimii ani comportamentul tău a devenit tot mai irascibil, despotic şi necontrolat”; ajunseseră amândoi să dea dovadă de „o înţelegere diametral opusă a sensurilor şi scopurilor vieţii”. Pentru a soluţiona disputa, jurnalele au fost sigilate şi încuiate în seif la bancă.56

O săptămână mai târziu, pe 22 iulie, Tolstoi remarca: „Dragostea este unirea sufletelor despărţite de trup.” în aceeaşi zi însă, el s-a dus în secret într-un sat din împrejurimi, Gru-mont, pentru a semna un nou testament, lăsând toate drepturile de autor mezinei sale, sub administrarea lui Certkov. Acesta a pus la cale totul şi a redactat el însuşi documentul; Bulgakov a fost ţinut la distanţă de această afacere deoarece exista bănuiala că i-ar putea spune Soniei. S-a plâns că nu era sigur că Tolstoi ştia ce semnează. „Şi astfel a fost comis un act de care [Sonia] s-a temut mai mult decât orice: familia, ale cărei interese materiale ea le apărase cu atâta înverşunare, era lipsită de drepturile literare asupra operelor lui Tolstoi după moartea acestuia.” Bulgakov a mai adăugat că, instinctiv, Sonia simţea „că ceva îngrozitor şi ireparabil tocmai se întâmplase”. Pe 3 august au avut loc „scene de coşmar” în timpul cărora se pare că Sonia l-ar fi acuzat pe Certkov că ar fi întreţinut o relaţie homosexuală cu soţul ei. Tolstoi a „rămas mut de indignare”.57 Pe 14 septembrie a avut loc o altă scenă teribilă, Certkov spunându-i lui Tolstoi în prezenţa Soniei: „Dacă aş fi avut o soţie ca a ta, m-aş fi împuşcat.” Iar ei i-a spus: „Dacă aş fi vrut, ţi-aş fi putut târî familia în mocirlă, dar nu am făcut-o.” O săptămână mai târziu, Tolstoi a descoperit că Sonia i-a găsit jurnalul secret din cizmă şi că 1-a citit, în ziua următoare, în ciuda unei înţelegeri anterioare, el a atârnat din nou fotografia lui Certkov în birou. Când Tolstoi a plecat să călărească, Sonia a rupt-o şi a aruncat-o la toaletă. Apoi a tras cu un pistol de jucărie şi a fugit în parc. Aceste certuri o implicau adesea şi pe mezina Alexandra; ea îşi făcuse obiceiul de a adopta o postură de boxeur, făcând-o pe mama ei să spună: „E o fată bine crescută sau un birjar?” – referin-du-se, fără îndoială, la întunecatele secrete ale familiei.58

În noaptea de 27 spre 28 octombrie, Tolstoi a descoperit-o pe Sonia umblându-i prin hârtii la miezul nopţii, căutând după toate aparenţele testamentul secret. A trezit-o pe Alexandra şi a anunţat-o: „Plec imediat – pentru totdeauna.” în noaptea aceea a luat trenul. In dimineaţa următoare, un Certkov triumfător i-a comunicat vestea lui Bulgakov: „Chipul său exprima bucuria şi exaltarea.” Când a fost anunţată Sonia, ea s-a aruncat în lac; au mai urmat multe alte tentative – deşi neconvingătoare – de sinucidere. Pe 1 noiembrie Tolstoi, bolnav de bronşită şi pneumonie, a trebuit să se dea jos din tren şi să-şi găsească adăpost în Gara Astapovo, de pe ruta Ria-zan-Ural. Două zile mai târziu, Sonia s-a dus cu familia acolo, cu un tren special. Pe 7 a sosit vestea morţii profetului. Ceea ce face ca ultima sa lună de viaţă să pară atât de înduioşătoare – mai ales pentru aceia care îi admiră romanele – este faptul că acele zile au fost marcate nu de vreo dezbatere înălţătoare asupra marilor chestiuni din teoria elaborată de el, ci de gelozie, duşmănie, răzbunare, disimulare, trădare, proastă dispoziţie, isterie şi meschinărie. A fost o dispută familială dintre cele mai degradante, otrăvită de un intrus băgăcios care nu-şi vedea decât propriul interes, care s-a încheiat cu un dezastru total. Admiratorii lui Tolstoi au încercat ulterior să facă din patul de moarte din Gara Astapovo o scenă de tragedie biblică, însă adevărul este că lunga şi furtunoasa lui viaţă s-a încheiat nu printr-o pocnitură, ci printr-un scâncet. Cazul lui Tolstoi este un alt exemplu a ceea ce se întâmplă când un intelectual urmăreşte o idee abstractă pe seama oamenilor. Istoricul este tentat să-1 privească ca pe nişte preliminarii, la scară mică, personală, ale catastrofei naţionale, infinit mai mari, care avea să înghită în curând Rusia în ansamblul ei. Tolstoi şi-a distrus familia şi s-a distrus pe sine, încercând să aducă transformarea morală totală pe care o resimţea a fi imperativă. A istorisit şi a prezis – şi a încurajat în mare măsură prin scrierile sale – o transformare milenară a Rusiei însăşi, nu prin reforme graduale şi dureroase de genul celor pe care le dispreţuia, ci printr-o convulsie vulcanică. Aceasta a venit în cele din urmă în 1917, ca rezultat al unor evenimente pe care Tolstoi nu avea cum să le prevadă şi la care s-ar fi cutremurat să le fie martor. Tot ceea ce scrisese el despre regenerarea societăţii apărea acum ca lipsit de sens. Sfânta Rusie pe care o iubea era distrusă, aparent pentru totdeauna. Printr-o sinistră ironie, principalele victime ale Noului Ierusalim astfel instaurat au fost iubiţii săi ţărani, dintre care douăzeci de milioane au fost sacrificaţi pe altarul ideilor.

6 Apele adânci” ale lui Ernest Hemingway.

Deşi Statele Unite au cunoscut, pe tot parcursul secolului al XTX-lea, o evoluţie din punctul de vedere al dimensiunii şi puterii, pentru a deveni deja spre sfârşitul acestei perioade cea mai mare şi mai bogată putere industrială mondială, societatea americană a început cu mult mai devreme să producă intelectuali de tipul analizat aici. Şi aceasta din mai multe motive. America independentă nu a cunoscut niciodată un ancien regime, o orânduire bazată mai curând pe proprietatea prescriptivă decât pe justiţia naturală. Nu a existat vreo ordine iraţională şi inechitabilă pe care noua rasă de intelectuali să caute să o înlocuiască cu modele milenare bazate pe raţiune şi moralitate. Dimpotrivă. Statele Unite erau ele însele produsul unei revoluţii împotriva nedreptăţii vechii ordini. Constituţia americană avea la bază principii raţionale şi etice şi fusese concepută, scrisă, promulgată şi amendată – în lumina experienţei timpurii – de oameni de cea mai mare inteligenţă, cu înclinaţii filosofice şi cu o moralitate solidă. Nu exista nici un clivaj între clasa conducătoare şi cea instruită: erau una şi aceeaşi. In plus, aşa cum scria Tocqueville, în Statele Unite nu exista un cler instituţionalizat şi, în consecinţă, nici anticlericalism – sursa atâtor frământări intelectuale din Europa. In America, religia era universală, dar sub control laic. Se preocupa de comportament, nu de dogmă. Era voluntară şi pluriconfesională şi prin aceasta exprima libertatea în loc s-o reprime. În fine, America era o ţară a abundenţei şi a tuturor posibilităţilor, unde pământul se găsea din belşug şi era ieftin şi nimeni nu avea de ce să fie sărac. Nu exista nici o dovadă evidentă a acelor nedreptăţi flagrante care, în Europa, îi îmboldeau pe oamenii inteligenţi şi bine educaţi să îmbrăţişeze idei radicale. Nu existau încă păcate care să ceară răzbunarea cerească. Majoritatea oamenilor erau prea ocupaţi să acumuleze şi să cheltuiască, să exploreze şi să consolideze, pentru a mai pune sub semnul întrebării perceptele fundamentale ale societăţii lor.

În ceea ce priveşte tonul şi comportamentul, stilul şi conţinutul, primii intelectuali americani – ca Washington Irving – şi-au găsit sursa de inspiraţie în Europa, unde şi-au petrecut o bună parte din viaţă. Ei întruchipau moştenirea vie a colonialismului cultural. Emergenţa unui spirit intelectual american autohton şi independent a fost, de fapt, o reacţie la ploconirea lui Irving şi a celor asemenea lui. Primul şi cel mai reprezentativ exponent al acestui spirit – arhetipul intelectualului american al secolului al XlX-lea – a fost Ralph Waldo Emerson (1803-1882), care a susţinut că scopul său era acela de a extrage „tenia europeană” din trupul şi creierul Americii, de a „înlocui pasiunea pentru Europa cu pasiunea pentru America”1. S-a dus şi el în Europa, dar cu o intenţie critică şi de respingere; iar modul în care a insistat asupra americanismului – aşa cum 1-a conceput el – a dus la o identificare largă cu premisele propriei sale societăţi, identificare ce s-a adâncit odată cu înaintarea în vârstă şi care reprezenta antiteza perfectă a punctelor de vedere promovate de intelectualitatea europeană. Emerson se născuse la Boston, în 1803, ca fiu al unui pastor unitarian. A devenit la rândul său pastor, dar a părăsit haina preoţească deoarece nu putea administra cu conştiinciozitate Sfintele Taine. A călătorit în Europa, 1-a descoperit pe Kant, după care a revenit în America şi s-a stabilit la Concord, în Massachu-setts, unde a pus bazele primului curent filosofic american original, cunoscut sub numele de transcendentalism, pe care 1-a expus de altfel în prima sa carte, Nature (Natura), publicată în 1836. Este de natură neoplatonică, oarecum iraţională, puţin mistică, uşor romantică şi, înainte de toate, vagă. Emerson nota într-unui dintre numeroasele sale carnete şi jurnale:

Pentru aceasta am fost predestinat şi am venit pe lume, pentru a elibera şinele din mine Universului din Univers, pentru a aduce un anume folos, folos pe care natura nu-1 putea dezvălui, dar nici eu nu puteam fi absolvit de a-1 aduce, pentru ca apoi să trec din nou în tăcerea sfântă şi în eternitatea din care m-am întrupat ca om. Dumnezeu este bogat şi îi mai adăposteşte încă pe mulţi alţii la sânul său, cumpănind vremea şi nevoile şi frumuseţea tuturor. Or, atunci când doresc, îmi este permis să spun, aceste mâini, acest trup, această poveste a lui Waldo Emerson sunt profane şi obositoare, dar eu, eu nu mă întrupez pentru a mă contopi cu unul sau altul dintre oameni. Deasupra vieţii lor, deasupra tuturor făpturilor fac să pogoare un noian de avantaje peste rasele de indivizi. Or, şuvoiul nu poate să o pornească vreodată îndărăt şi nici păcatul sau moartea omului să afecteze energia imuabilă care se răspândeşte în oameni precum soarele în raze sau marea în stropi.2

Declaraţia nu prea are sens, sau, în măsura în care are, constituie un truism. Insă într-o epocă care a admirat hegelianismul şi pe Carlyle în perioada sa timpurie, mulţi americani erau mândri că tânăra lor ţară a produs un intelectual fără doar şi poate original. Mai târziu s-a atras atenţia asupra faptului că apelul lui Emerson se baza „nu pe faptul că oamenii îl înţeleg, ci pe acela că ei consideră că oamenii aidoma lui trebuie încurajaţi”3. Da un an după ce a publicat Natura, el a ţinut o cuvântare la Harvard, intitulată învăţatul american, cuvântare pe care Oliver Wendell Holmes avea să o numească „declaraţia noastră intelectuală de independenţă”4. Punctele atinse de el au fost preluate de presa americană în curs de afirmare. New York Tribune (condus de Horace Gre-eley), ziarul care a publicat depeşele lui Marx din Europa, de departe cel mai influent ziar din ţară, promova transcen-dentalismul lui Emerson într-un stil senzaţional, ca pe un fel de proprietate naţională, cum ar fi cascada Niagara.

Merită să analizăm cazul lui Emerson deoarece cariera sa ilustrează dificultăţile cu care s-au confruntat intelectualii americani în încercarea de a se desprinde de consensul lor originar. Din multe puncte de vedere, Emerson a rămas usul trecutului său din New England, în special prin mo-ău naiv, puritan şi desuet de a aborda relaţiile sexuale. In august 1833, când a poposit în Craigenputtock, la familia Carlyle, Jane Carlyle 1-a găsit puţin eteric, ca şi cum ar fi „căzut din nori”. Carlyle însuşi nota că a plecat „ca un înger, cu sufletul său frumos, transparent”5. Cu ocazia unei vizite ulterioare, în 1848, Emerson relata în jurnalul său cum a fost obligat să apere standardele etice americane la un dineu dat la reşedinţa lui John Foster, dineu la care erau prezenţi Dickens, Carlyle şi alţii: