Paul Johnson

Lenchen era singura membră a clasei muncitoare pe care Marx a cunoscut-o vreodată cât de cât, singurul lui contact real cu proletariatul. Freddy ar fi putut fi un altul, din moment ce a fost crescut ca un băiat din mediul muncitoresc şi în 1888, pe când avea treizeci şi şase de ani, şi-a luat certificatul mult dorit de inginer-mecanic calificat. Şi-a petrecut practic toată viaţa în King's Cross şi Hackney şi a fost membru activ al sindicatului inginerilor. Marx însă nu 1-a cunoscut niciodată. Nu s-au întâlnit decât ojdată, probabil atunci când Freddy urca scările exterioare ale bucătăriei şi habar nu avea că filosoful revoluţionar îi era tată. A murit în iunie 1929, moment în care viziunea lui Marx despre dictatura proletariatului luase o formă concretă şi înspăimântătoare, iar Stalin – conducătorul care a instaurat puterea absolută după care tânjise Marx – abia îşi începea atacul catastrofic asupra ţărănimii din Rusia.

4 Henrik Ibsen: „Dimpotrivă!

A scrie orice este dificil. A scrie opere de ficţiune este o corvoadă intelectuală dintre cele mai grele. Inovaţia creatoare, cu precădere la o scară fundamentală, cere un şi mai înalt grad de concentrare şi energie. A-ţi petrece întreaga viaţă activă împingând întruna înainte frontierele creatoare ale artei tale implică un nivel de autodisciplină şi strădanie intelectuală pe care puţini scriitori l-au avut vreodată. Şi totuşi acestea au fost în mod constant caracteristicile activităţii lui Henrik Ibsen. Este greu să găsim alt scriitor, oricare ar fi domeniul sau perioada, care să se dedice cu mai mult succes unei asemenea întreprinderi de anvergură. Ibsen nu numai că a inventat drama modernă, dar a şi scris o serie de piese care mai alcătuiesc încă o parte importantă a repertoriului modern. A găsit teatrul occidental lipsit de substanţă şi de forţă şi 1-a preschimbat într-o formă artistică bogată şi extrem de puternică, nu numai în propria ţară, ci în întreaga lume. Mai mult încă, nu numai că şi-a revoluţionat arta, dar a schimbat gândirea socială a generaţiei sale şi a celei care a urmat. Ceea ce făcuse Rousseau pentru sfârşitul secolului al XVIII-lea, a făcut el pentru sfârşitul celui de-al XlX-lea. În timp ce Rousseau a convins bărbaţii şi femeile să se reîntoarcă la natură şi, făcând acest lucru, a grăbit o revoluţie colectivă, Ibsen a propovăduit revolta individului împotriva acelui ancien regime al inhibiţiilor şi prejudecăţilor care predominau pretutindeni, în fiecare orăşel, ba chiar în fiecare familie. I-a învăţat pe bărbaţi şi mai ales pe femei că: ideile lor proprii despre libertate şi conştiinţa lor individuală au întâietate morală în faţa cerinţelor societăţii. Făcând asta, Ibsen a grăbit o revoluţie în ţinută şi comportament care a început chiar în timpul vieţii sale şi care continuă de atunci încoace, în salturi şi zvârcoliri bruşte. Cu mult înaintea lui Freud, el a pus bazele societăţii permisive. Poate nici chiar Rousseau, şi cu siguranţă nu Marx, nu a avut o influenţă mai mare asupra modului în care se comportă de fapt oamenii, spre deosebire de guverne. Ibsen şi opera sa formează una dintre pietrele de hotar ale arcului modernităţii.

Ceea ce a realizat Ibsen este cu atât mai remarcabil dacă luăm în considerare dubla obscuritate a originii sale. Dublă, deoarece nu numai că era el personal sărac, dar mai şi provenea dintr-o ţară mică, săracă, lipsită de orice tradiţie culturală. Norvegia fusese puternică şi întreprinzătoare la începutul Evului Mediu, în perioada anilor 900-1100; după care a început să cunoască declinul, mai ales după moartea ultimului rege cu adevărat norvegian, Olaf al IV-lea, în 1387. In 1536, Norvegia devenise o provincie a Danemarcei şi a rămas astfel vreme de aproape trei secole. Numele capitalei, Oslo, a fost schimbat în Christiania, pentru a comemora un conducător danez, şi întreaga cultură a claselor superioare era daneză – poezia, romanele, piesele. In urma Congresului de la Viena din 1814-1815, Norvegia s-a ales cu ceea ce s-a numit Constituţia Eidsvoll1, care garanta autoguvernarea sub coroana suedeză; însă abia în 1905 ţara a ajuns să-şi aibă propria monarhie. Până în secolul al XlX-lea, norvegiana era mai mult un dialect rustic, provincial, decât o limbă naţională scrisă. Prima universitate data abia din 1813, iar primul teatru norvegian a fost construit în Bergen abia în 1850.2 In tinereţea şi prima perioadă a maturităţii lui Ibsen, cultura era încă predominant daneză. A scrie în norvegiană însemna a te izola de restul Scandinaviei, şi cu atât mai mult de lumea întreagă. Daneza rămăsese limba literară.

Ţara însăşi era săracă şi deprimată. In raport cu standardele europene, capitala era un mic oraş provincial cu numai 20000 de locuitori, un loc plin de noroi şi lipsit de farmec. Skien, oraşul unde, pe 20 martie 1828, s-a născut Ibsen, se afla pe coastă, la o sută de mile în sudul capitalei, o zonă sălbatică unde lupii şi lepra erau încă ceva obişnuit. Cu câţiva ani mai înainte, ţinutul fusese ars din neglijenţa unei servitoare care, de altfel, a şi fost executată pentru acest fapt. Aşa cum 1-a descris Ibsen într-un fragment autobiografic, ţinutul era scăldat în superstiţii, ciudat şi brutal, răsunând de mugetul stăvilarelor şi de strigătul şi geamătul ferăstraielor: „Mai târziu, atunci când am citit despre ghilotină, m-am gândit întotdeauna la lamele acelea de ferăstrău.” Lângă primărie se afla stâlpul infamiei, „un stâlp maro-roşcat cam cât un stat de om. In vârf avea o sferă mare şi rotundă, care fusese iniţial vopsită în negru. În faţa stâlpului atârna un lanţ de fier, şi de acesta cătuşele deschise, care mă priveau ca două braţe mici gata şi dornice de a se întinde şi de a mă apuca de gât. Dedesubt [sub primărie] erau celule cu ferestre zăbrelite care dădeau spre piaţă. Printre acele bare am văzut multe feţe palide şi descurajate.”3

Ibsen era cel mai mare dintre cei cinci copii (patru fii şi o fiică) ai unui negustor, Knud Ibsen, ai cărui strămoşi fuseseră căpitani de vas. Mama lui provenea dintr-o familie de navigatori. Însă atunci când Ibsen avea şase ani, tatăl său a dat faliment, fiind după aceea un om lefter, care trăia din mila altora, agresiv şi certăreţ – Bătrânul Ekdal din Raţa sălbatică. Mama sa, cândva frumoasă, o actriţă frustrată, s-a închis în sine, se ascundea şi se juca cu păpuşile. Familia avea întotdeauna datorii şi mânca în principal cartofi. Ibsen însuşi era mic şi urât şi, în plus, a crescut şi sub umbra bănuielii de neligitimitate, spunându-se despre el că ar fi fost fiul unui seducător local. Ibsen a crezut uneori acest lucru şi a ajuns, atunci când era beat, să li-1 arunce chiar el altora în faţă. Nu există însă nici o dovadă ca faptul să fi fost adevărat. După o copilărie umilitoare, a fost trimis în întunecatul oraş-port la mare Grimstad, ca asistent al unui farmacist, dar şi acolo nu i-a prea surâs norocul. Afacerea stăpânului său, multă vreme înscrisă pe o pantă descendentă, a sfârşit prin a ajunge la faliment.4

Lenta ascensiune a lui Ibsen din acest abis s-a datorat unei autoinstruiri singuratice. Din 1850 şi-a croit prin forţe proprii drumul la universitate. Privaţiunile resimţite, atunci şi mulţi ani după aceea, au fost extreme. A scris poezie, piese în vers alb, comentariu politic, critică dramatică. Prima lui piesă, satira Norma, nu a fost pusă în scenă. Prima piesă care a ajuns să vadă luminile rampei, Catilina, şi ea în versuri, a fost un eşec. Nu a avut noroc nici cu a doua piesă pusă în scenă, Noaptea Sfântului Ion. Cea de-a treia, Mormântul războinicului, a cunoscut la rândul ei căderea la Bergen. Cea de-a patra, Doamna Ingar din Ostraat, în proză, a fost montată păstrân-du-şi anonimatul, dar şi aceasta a fost un eşec. Prima sa lucrare care a atras aprecieri favorabile, Sărbătoare la Solhaug, era din punctul lui de vedere ceva trivial, convenţional. Dacă îşi urma înclinaţiile naturale, ca în drama în versuri Comedia dragostei, era clasificat drept „imoral” şi nu i se punea piesa în scenă. Şi totuşi, încetul cu încetul, a acumulat o imensă experienţă scenică. Muzicianul Ole Bull, fondatorul primului teatru de limbă norvegiană la Bergen, 1-a luat ca dramaturg al teatrului, cu cinci lire sterline pe lună. Aşa se face că vreme de şase ani Ibsen a fost un adevărat salahor al teatrului, lucrând la decoruri, costume, casă, regizând chiar (deşi nu a jucat niciodată; faptul s-a datorat unei slăbiciuni personale, căci îi lipsea încrederea în lucrul cu actorii). Condiţiile erau primitive: iluminatul cu gaz, disponibil la Londra şi Paris cam din 1810, nu a fost introdus decât în anul plecării sale, în 1856. Au urmat apoi alţi cinci ani la noul teatru din Christiania. Neprecupeţindu-şi nici un efort, Ibsen a făcut minuni; şi-a croit drumul către o foarte bună stăpânire a meseriei. Apoi a început să experimenteze. Dar în 1862 noul teatru a dat faliment, iar Ibsen a fost concediat. Era deja însurat, înglodat în datorii, hărţuit de creditori, deprimat, bând din plin. A fost văzut de către studenţi zăcând în nesimţire în şanţ; aceasta a dus la instituirea unui fond destinat trimiterii „poetului beţiv Henrik Ibsen” în străinătate.5 El personal scria întruna petiţii, care astăzi apar patetice la lectură, adresate coroanei şi Parlamentului pentru a obţine o bursă în vederea unei călătorii în sud. In cele din urmă a primit o asemenea bursă şi, pentru următorul sfert de secol, 1864-1892, a dus o viaţă de exilat, la Roma, Dresda şi Munchen.

Primul semn de succes a venit în 1864, când drama sa în versuri, Pretendenţii, a intrat în repertoriul teatrului renăscut din Christiania. Era obiceiul lui Ibsen de a-şi publica toate piesele mai întâi sub formă de carte, cum făceau de altfel majoritatea poeţilor din secolul al XlX-lea, începând cu Byron şi Shelley. De regulă, montările propriu-zise nu aveau loc decât după ani de zile, uneori după mulţi ani. Dar încetul cu încetul, numărul de exemplare din fiecare piesă publicată şi vândută a crescut: la 5000, 8000, apoi 10000, şi chiar 15000. Au urmat punerile în scenă. Celebritatea lui Ibsen a venit în trei mari valuri. Întâi au fost marile drame în versuri, Brand şi Peer Gynt, în 1866-1867 – în aceeaşi perioadă Marx publica Capitalul. Brand era un atac la adresa materialismului convenţional şi o pledoarie pentru ca omul să-şi urmeze propria conştiinţă în detrimentul regulilor societăţii, aceasta fiind, poate, tema centrală a operei sale de-o viaţă. Când a fost publicată (1866), piesa a dat naştere unor imense controverse iar Ibsen a fost privit pentru prima dată ca un lider al revoltei împotriva convenţionalismului, nu numai în Norvegia, ci în întreaga Scandinavie; sfărâmase strâmta enclavă norvegiană.

Al doilea val a venit în anii 1870. Cu Brand, el se dedicase piesei de idei revoluţionare, dar a ajuns la concluzia sistematică conform căreia asemenea piese ar avea un impact infinit mai mare dacă ar fi prezentate pe scenă şi nu citite în bibliotecă. Faptul 1-a făcut să renunţe la poezie şi să îmbrăţişeze proza, şi odată cu ea un nou tip de realism teatral. Aşa cum a spus-o chiar el, „versul este pentru viziuni, proza pentru idei”6. Tranziţia, aidoma tuturor inovaţiilor iniţiate de Ibsen, a necesitat ani de zile pentru a se împlini, şi uneori Ibsen părea inactiv, mai curând meditând decât lucrând. Spre deosebire de romancier, dramaturgul nu petrece de fapt prea mult timp scriind. Numărul cuvintelor este surprinzător de mic, chiar şi într-o piesă lungă. O piesă este concepută nu atât logic sau tematic, cât în zbucium, cu incidente teatrale individuale, care devin sursa intrigii, mai curând decât evenimente care să decurgă din aceasta. In cazul lui Ibsen, faza anterioară scrierii propriu-zise era plină de o ardoare specială, întrucât făcea ceva nou. Ca toţi marii artişti, el nu putea suporta să se repete şi fiecare lucrare este fundamental diferită, de obicei un pas nou în necunoscut. Insă, odată ce decidea ce dorea să se întâmple pe scenă, scria repede şi bine. Primele fructe importante ale noii sale strategii, Stâlpii societăţii (1877), Casa cu păpuşi (1879) şi Strigoii (1881), au coincis cu sfârşitul lungii perioade de prosperitate din plină epocă victoriană şi cu o nouă stare de anxietate şi nelinişte care a cuprins societatea. Ibsen punea întrebări supărătoare referitoare la puterea banului, la oprimarea femeii, chiar şi la subiectul tabu al bolilor venerice. A plasat importante chestiuni politice şi sociale de-a dreptul în centrul scenei, recurgând la un limbaj simplu, de zi cu zi, şi într-un decor pe care oricine îl putea recunoaşte. Pasiunea, furia, dezgustul, dar mai presus de toate interesul pe care le-a trezit în rândul publicului au fost imense şi piesele sale s-au răspândit în cercuri tot mai largi din Scandinavia. Stâlpii societăţii i-a marcat contactul cu publicul central-european; Casa cu păpuşi pe cel cu lumea anglo-saxonă. Au fost primele piese moderne şi au iniţiat procesul transformării lui Ibsen într-o personalitate de renume mondial.

Fiind însă Ibsen, lui i-a fost greu să se complacă în rolul de dramaturg cu impact social, fie el şi unul de anvergură internaţională. A treia mare fază a progresului său, care a avut şi ea loc cu o viteză ce a sporit gradual, după ani de gestaţie lentă, 1-a văzut întorcând spatele chestiunilor politice ca atare şi trecând la problema eliberării personale, care 1-a preocupat probabil mai mult decât orice alt aspect al existenţei umane. „Eliberarea”, scria el în caietul său de însemnări, „constă în a asigura indivizilor dreptul de a se elibera, fiecare conform propriilor nevoi.” A argumentat cu consecvenţă că libertăţile politice formale erau lipsite de semnificaţie dacă acest drept personal nu era garantat de comportamentul efectiv al oamenilor în societate. Aşa se face că în această a treia fază Ibsen a produs, printre altele, Raţa sălbatică (1884), Rosmersholm (1886), Hedda Gabler (1890), Constructorul Solness (1892) şi John Gabriel Borkman (1896), piese pe care mulţi le-au găsit stranii, chiar ininteligibile la acea vreme, dar care au devenit cele mai preţuite din creaţia sa: piese care explorează psihicul uman şi lupta acestuia pentru a-şi câştiga libertatea, inconştientul şi groaza despre cum capătă o fiinţă umană controlul asupra alteia. Meritul lui Ibsen nu a fost numai acela de-a face mereu ceva proaspăt şi original în arta sa, ci de a fi sensibil la idei doar pe jumătate formulate sau încă neanalizate. Aşa cum a afirmat criticul danez Georg Brandes, cândva prietenul său, Ibsen se afla „într-un fel de corespondenţă misterioasă cu ideile în plină agitaţie, germinative, ale zilei. Avea instinctul uruitului care dă indicaţii despre ideile care mocnesc dincolo de suprafaţă”7.

Mai mult încă, aceste idei aveau o rezonanţă internaţională. Spectatorii din întreaga lume erau capabili să se identifice, pe ei sau pe vecinii lor, cu victimele aflate în suferinţă sau cu exploatatorii chinuiţi din piesele sale. Atacul întreprins de Ibsen la adresa valorilor convenţionale, programul său de eliberare personală, pledoaria sa că toate fiinţele umane ar trebui să aibă şansa de a se realiza erau pretutindeni binevenite. De la începutul anilor 1890, când s-a întors în triumf acasă, la Christiania, piesele sale au fost tot mai mult jucate în întreaga lume. În ultimul deceniu de viaţă (a murit în 1906) fostul asistent de farmacie ajunsese cel mai vestit om din Scandinavia.

Într-adevăr, alături de Tolstoi în Rusia, Ibsen era privit peste tot drept cel mai mare vizionar şi scriitor în viaţă din lume. Faima sa a fost răspândită de scriitori precum Willi-am Archer şi George Bernard Shaw. Ziariştii veneau de la mii de mile distanţă pentru a-i lua un interviu în apartamentul său întunecat din Viktoria Terrace. Apariţiile sale zilnice la cafeneaua de la Grand Hotel, unde stătea singur în faţa unei oglinzi în aşa fel încât să poată vedea restul încăperii, citindu-şi ziarul şi bând o bere, urmată de un coniac, erau una dintre priveliştile capitalei. Când intra zilnic în cafenea, mai punctual decât un ceasornic, întreaga asistenţă se ridica în picioare şi-şi scotea pălăria. Nimeni nu îndrăznea să ia din nou loc înainte ca marele om să se fi aşezat. Scriitorul englez Richard le Gallienne – care venise, ca mulţi alţii, în Norvegia tocmai pentru a fi martor la acest spectacol, tot aşa cum alţii mergeau la Iasnaia Poliana să-1 vadă pe Tolstoi – i-a descris intrarea: „O prezenţă respingătoare, nemulţumit, cu buzele strânse, de o băţoşenie impunătoare, drept ca o vergea de armă. Nici o urmă de bunăvoinţă umană pe pielea sa ca pergamentul sau în ochii fioroşi de bursuc. Ar fi putut fi un străbun scoţian intrând în biserică.”8

Aşa cum a intuit Le Gallienne, ceva nu era tocmai în regulă cu acest mare scriitor umanist, copleşit deja din timpul vieţii de stima populară şi de onoruri publice. Era Marele Eliberator, omul care studiase şi pătrunsese străfundurile omenirii, plânsese pentru ea, şi ale cărui lucrări arătau cum să te eliberezi de încătuşările convenţiei şi de prejudecăţile înăbuşitoare. Însă dacă era atât de sensibil la tot ce ţinea de omenire, de ce părea că-i repugnă indivizii umani? De ce le respingea avansurile şi prefera să citească despre ei doar în coloanele ziarelor? De ce întotdeauna singur? De unde izolarea sa acerbă, autoimpusă?

Cu cât acest mare om era privit mai îndeaproape, cu atât apărea mai ciudat. Pentru un om care se ridicase deasupra convenţiilor şi care susţinuse libertăţile vieţii boeme, el personal se înfăţişa ca o figură extrem de ortodoxă; ortodoxă, poate, până la caricatură. Nepoata reginei Victoria, prinţesa Marie-Louise, a remarcat că Ibsen avea o oglinjoară lipită în interiorul calotei pălăriei, pe care o folosea pentru a-şi pieptăna părul. Primul lucru pe care mulţi îl remarcau la Ibsen era extraordinara lui vanitate, bine scoasă în evidenţă de cunoscuta caricatură a lui Max Beerbhom. Nu a fost întotdeauna astfel. Magdalene Thoresen, mama vitregă a soţiei lui, a scris că atunci când 1-a văzut pentru prima dată pe tânărul Ibsen, în Bergen, „el semăna cu o marmotă mică şi timidă. Nu învăţase încă să-şi dispreţuiască semenii şi de aceea îi lipsea siguranţa de sine”9. Întâi Ibsen a ajuns, după succesul cu Solhaug din 1856, să fie un ahtiat după modă, plin de ifose. A adoptat o poză de poet, cu manşete volănate, mănuşi galbene şi un baston sofisticat. La jumătatea anilor 1870, atenţia pe care o acorda îmbrăcămintei sporise, tinzând însă spre un stil mai sobru, care se potrivea bine cu chipul tot mai închistat pe care îl prezenta lumii. Tânărul scriitor John Paulsen 1-a descris astfel pe Ibsen, în Alpii austrieci, în 1876: „Sacou negru cu panglici de decoraţii, lenjerie de un alb sclipitor, cravată elegantă, pălărie neagră de mătase lucioasă, ochelari de aur. O gură subţire, strânsă ca o lamă de cuţit. Am stat în faţa unui perete muntos închis, o ghicitoare de nepătruns.”10 Purta un baston mare de nuc cu o imensă măciulie de aur. In anul următor a primit primul titlu onorific de doctor al Universităţii din Uppsala; de atunci nu numai că-şi specifica dorinţa de-a fi numit „Doktor”, dar purta şi o redingotă neagră lungă, atât de formală încât, în timpul preumblărilor sale, ţărăncuţele din Alpi îl luau drept preot şi îngenuncheau să-i sărute mâna.11

Atenţia pe care o acorda modului în care se îmbrăca era neobişnit de minuţioasă. Scrisorile sale conţin instrucţiuni elaborate asupra modului în care să-i fie atârnate hainele în dulapuri şi cum să-i fie puse şosetele şi lenjeria intimă în cufere. Îşi lustruia întotdeauna singur cizmele şi îşi cosea chiar şi nasturii, deşi permitea unei servitoare să-i pună aţa în ac. În 1887, când 1-a vizitat viitorul său biograf, Henrik Jaeger, Ibsen îşi petrecea în fiecare dimineaţă câte o oră cu îmbrăcatul.12 însă silinţa pe care şi-o dădea spre a fi elegant a dat greş. Pentru majoritatea oamenilor avea aerul unui şef de echipaj sau căpitan de vas. Avea tenul roşu, ars de soare al străbunilor săi, şi asta mai ales după ce bea. Ziaristul Gottfried Weisstein credea că obiceiul de a pronunţa truisme cu o siguranţă deosebită îl făcea să semene cu „un profesoraş german” care „dorea să înscrie pe plăcuţele memoriei noastre informaţia „Mâine voi lua trenul spre Miinchen”„13.

Exista un aspect al vanităţii lui Ibsen care friza adesea ridicolul. Până şi admiratorilor săi cei mai indulgenţi le era greu să-i ia apărarea. Avea o pasiune de-o viaţă pentru medalii şi distincţii. De fapt, străbătea distanţe jenant de mari pentru a le obţine. Ibsen avea o anumită îndemânare la desen şi schiţa adesea aceste mici splendori tentante. Prima sa schiţă care s-a păstrat reprezintă distincţia Ordinul Stelei. Se spune că ar fi desenat „Ordinul Casei Ibsen”, prezentându-i-1 soţiei.14 Ceea ce-şi dorea însă cu adevărat erau decoraţiile pentru propria persoană. A primit-o pe prima în vara anului 1869, cu ocazia unei conferinţe a intelectualilor – o inovaţie nouă şi, unii ar spune, sinistră, a scenei internaţionale

— Care s-a desfăşurat la Stockholm, având ca obiect limbajul. Era prima dată când Ibsen era adulat într-o asemenea măsură

— Şi-a petrecut toată seara la palatul regal, bând şampanie cu regele Cari al XV-lea, care i-a decernat Ordinul Vasa. Ulterior, Georg Brandes, când 1-a întâlnit pentru prima dată pe Ibsen (corespondau deja de multă vreme), a fost uluit să-1 găsească purtându-şi ordinul chiar şi acasă.

Ar fi fost însă şi mai uimit să descopere că, în anul următor, Ibsen cerea deja mai multe asemenea medalii. În septembrie 1870 el i-a scris unui avocat danez care se ocupa cu asemenea chestiuni, cerându-i ajutorul pentru a obţine Ordinul Danneborg: „Nu-ţi poli imagina efectul pe care îl au asemenea lucruri în Norvegia. O decoraţie daneză mi-ar întări mult prestigiul acolo. Chestiunea este importantă pentru mine.” Două luni mai târziu îi scria unui intermediar de onoruri armean care acţiona de la Stockholm, dar avea legături cu curtea egipteană, cerând o medalie egipteană care „ar fi de cel mai mare ajutor pentru prestigiul meu literar în Norvegia”.15 în cele din urmă a primit una turcească, Ordinul Medjidi, pe care 1-a descris cu încântare ca pe „un obiect arătos”. Anul 1873 a fost propice medaliilor: a dobândit o medalie austriacă şi Ordinul norvegian al Sfântului Olaf. Cu toate acestea, eforturile sale de-a aduna tot mai multe astfel de medalii nu au contenit. Faţă de un prieten, a negat că ar avea „vreo atracţie personală” pentru ele, dar „atunci când aceste ordine îmi apar în cale, nu le refuz”. Nu era însă decât o minciună, după cum o atestă şi scrisorile sale. S-a spus chiar că în anii 1870, în goana sa după medalii îşi scotea pălăria cu o plecăciune la trecerea unei trăsuri cu blazon regal sau nobiliar, chiar dacă în ea nu se afla nimeni.16

S-ar putea ca această anecdotă să nu fie decât o născocire plină de maliţie. Există însă nenumărate dovezi ale acestei pasiuni a lui Ibsen din moment ce insista^de fiecare dată când avea ocazia, să-şi expună colecţia crescândă de stele. Încă din 1878 s-a afirmat că la un dineu la club el le-ar fi purtat pe toate, inclusiv, în jurul gâtului, una semănând cu o zgardă de câine. Pictorul suedez Georg Pauli a dat peste Ibsen exhibându-şi medaliile (nu doar panglicile, ci chiar stelele) pe o stradă din Roma. In anumite perioade se pare că le punea practic în fiecare seară. Şi-a justificat acest obicei spunând că, în prezenţa „prietenilor mai tineri”, îmi „aminteşte că trebuie să mă păstrez între anumite limite”.17 Şi totuşi oamenii care îl invitau la cină erau întotdeauna uşuraţi când sosea fără medaliile şi decoraţiile sale, căci acestea atrăgeau zâmbete şi chiar hohote nestăvilite de râs pe măsură ce vinul servit îşi făcea efectul. Uneori le purta chiar şi în plină zi. Revenind în Norvegia cu vaporul, el şi-a pus ţinuta de ocazie şi decoraţiile înainte de a ieşi pe punte atunci când au acostat la Bergen. A fost oripilat să-şi vadă patru dintre vechii tovarăşi de băutură, doi dulgheri, un clopotar şi un misit, aşteptând să-1 întâmpine cu strigăte de „Bine ai venit, bătrâne Henrik!”. S-a reîntors în cabină şi a stat ascuns acolo până au plecat cei patru.18 Chiar şi la bătrâneţe mai vâna încă onoruri. În 1898, înfrigurarea cu care îşi dorea să obţină Marea Cruce Danneborg a mers până într-acolo încât a cumpărat una de la un bijutier înainte ca aceasta să-i fie decernată în mod formal; regele Danemarcei i-a trimis o mostră de preţ pe lângă cea decernată în mod normal, astfel încât Ibsen a sfârşit prin a avea trei, dintre care două au trebuit returnate bijutierului curţii.19 Şi totuşi această celebritate internaţională, strălucind de pe urma trofeelor sale, lăsa o impresie finală nu atât de vanitate – ca să nu mai vorbim de nota de ridicol – cât de putere duşmănoasă şi de furie abia reţinută. Cu capul său mare şi gâtul gros, părea să iradieze putere, şi asta în ciuda staturii mici. Brandes spunea că „arăta ca şi cum ai fi avut nevoie de o măciucă pentru a-1 supune”. Şi mai erau ochii aceia înspăimântători. Perioada victoriană târzie pare să fi fost epoca privirii fioroase. Gladstone ajunsese până la performanţa de a putea, dintr-o privire, să facă un membru al Parlamentului să uite ce voia să spună. Şi Tolstoi şi-a folosit privirea princiară pentru a-i amuţi pe critici. Privirea lui Ibsen le amintea oamenilor de un judecător rostind sentinţe de condamnare la spânzurătoare. Inspira teamă, spunea Brandes: „se adunaseră în el douăzeci şi patru de ani de amărăciune şi ură”. Oricine îl cunoştea cât de cât devenea, spre neliniştea lui, conştient de o furie vulcanică care fremăta imediat dincolo de suprafaţă.