Paul Johnson

Ce aveau în comun toate acestea cu politica şi economia lumii reale? Absolut nimic. Aşa cum la originea filosofiei lui Marx stătea o viziune poetică, elaborarea sa a fost un exerciţiu de transpunere în jargon academic. Ceea ce mai lipsea pentru a pune în mişcare maşinăria intelectuală a lui Marx era un impuls moral. L-a găsit în ura pe care o nutfea faţă de cămătărie şi cămătari, un sentiment înflăcărat, direct legat (după cum vom vedea) de propriile sale dificultăţi financiare. Faptul şi-a găsit expresia în primele scrieri serioase ale lui Marx, două eseuri „Despre chestiunea evreiască” publicate în 1844 în Deutsch-Franzosische Jahrbiicher. Într-o măsură mai mare sau mai mică, discipolii lui Hegel erau cu toţii antisemiţi şi, în 1843, Bruno Bauer, liderul antisemit al stângii hegeliene, a publicat un eseu prin care cerea ca evreii să abandoneze complet iudaismul. Eseurile lui Marx se constituiau într-un răspuns la eseul lui Bauer. Nu obiecta în faţa antisemitismului lui Bauer; de fapt, îl împărtăşea, îl promova şi îl cita cu aprobare. Nu era însă de acord cu soluţia lui Bauer. Marx respingea convingerea lui Bauer cum că natura antisocială a evreilor ar fi de origine religioasă şi ar putea fi remediată despărţindu-i pe evrei de credinţa lor. După părerea lui Marx, răul era de natură socială şi economică. A scris: „Să-1 luăm în considerare pe adevăratul evreu. Nu pe evreul de sabat. ci pe evreul de zi cu zi.” Care este, întreba el, „baza profană a iudaismului? Nevoia practică, interesul propriu. Care este cultul lumesc al evreului? Afacerismul. Care este dumnezeul său terestru? Banul.” încetul cu încetul, evreii au răspândit această religie „practică în întreaga societate”:

Banii sunt divinitatea geloasă a Israelului, pe lângă care nici o altă divinitate nu poate exista. Banul coboară toate divinităţile omenirii şi le transformă în bunuri. Banul este valoarea autosuficientă a tuturor lucrurilor. De aceea a privat întreaga lume, atât cea umană, cât şi Natura, de valoarea ei proprie. Banul este esenţa alienată a muncii şi existenţei omului: această esenţă îl domină, iar el o venerează. Dumnezeul evreilor a fost secularizat şi a devenit dumnezeul lumii.

Evreul l-a corupt pe creştin şi l-a convins că „nu are alt destin aici, jos, decât acela de a deveni mai bogat decât vecinii săi” şi că „lumea este o bursă de valori”. Puterea politică a devenit „vasalul” puterii banului. Soluţia deci era economică. „Evreul-ban” devenise „elementul antisocial universal al timpului prezent” şi, în vederea abolirii „condiţiilor preliminare”, a „înseşi posibilităţii” tipului de activităţi băneşti care l-au produs, era necesar a-1 „face pe evreu imposibil”. Abolind atitudinea evreiască faţă de bani, atât evreul şi religia sa, cât şi versiunea coruptă de creştinism pe care a impus-o el lumii ar dispărea: „Emancipându-se de afacerism şi bani, şi deci de iudaismul real şi pragmatic, epoca noastră se va emancipa ea însăşi.”9

Până aici, explicaţia pe care Marx o dădea răului din lume era o combinaţie de antisemitism studenţesc de cafenea şi Rousseau. A dezvoltat-o în filosofia sa de maturitate, pe parcursul celor trei ani care au urmat, 1846-1848, ani în care a decis că elementul negativ din societate, agenţii puterii financiare cămătăreşti care îi repugna, nu erau doar evreii, ci clasa burgheză în ansamblul ei.10 în acest scop, Marx a utilizat în mod elaborat dialectica lui Hegel. De o parte se situa puterea banilor, bogăţia, capitalul, instrumentul clasei burgheze, de cealaltă, noua forţă mântuitoare-proletariatul. Argumentul este explicat în termeni strict hegelieni, făcând uz de totalitatea resurselor considerabile ale jargonului filosofic german în versiunea sa academică extremă, deşi impulsul subiacent este evident moral, iar viziunea ultimă (criza apocaliptică) este încă poetică. Deci: revoluţia se apropie, iar în Germania ea va fi de natură filosofică: „O sferă care nu se poate emancipa fără a se emancipa de toate celelalte sfere, ceea ce înseamnă, pe scurt, o pierdere totală a capacităţii umane de a se mântui doar prin mântuirea totală a umanităţii. Această disoluţie a societăţii, privită ca o clasă particulară, este proletariatul.” Ceea ce pare să spună Marx este că proletariatul, clasa care nu este o clasă, solventul clasei şi al claselor, este o forţă mântuitoare care nu are istorie, nu este supusă legilor istoriei şi, în ultimă instanţă, încheie istoria; fapt destul de curios în sine, conceptul este foarte evreiesc, proletariatul fiind Mesia sau mântuitorul. Revoluţia constă din două elemente: „capul emancipării este filosofia, centrul său este proletariatul”. Intelectualii vor forma deci elita, generalii, iar muncitorii, soldaţii de trupă.

Definind avuţia ca fiind puterea financiară evreiască răspândită în rândurile clasei burgheze în ansamblul ei, şi proletariatul conform noii sale accepţiuni filosofice, Marx trece – folosind dialectica hegeliană – la miezul filosofiei sale, evenimentele care duc la marea criză. Pasajul cheie se încheie astfel:

Proletariatul execută sentinţa pe care proprietatea privată şi-a dat-o singură dând naştere proletariatului, tot aşa cum duce la îndeplinire sentinţa pe care şi-a dat-o munca salariată aducând bogăţie pentru alţii şi mizerie pentru sine. Dacă proletariatul este victorios nu înseamnă deloc că devine latura absolută a societăţii, căci este victorios doar prin abolirea sa şi a opusului său. După care, proletariatul şi opusul său determinant, proprietatea privată, dispar.

Marx a reuşit astfel să definească evenimentul cataclis-mic pe care 1-a întrezărit întâi sub forma unei viziuni poetice. Definiţia era dată însă în termeni academici germani. În termenii lumii reale, de dincolo de sala de conferinţe a universităţii, nu însemna de fapt nimic.

Chiar şi atunci când Marx trece la politizarea evenimentelor, el continuă să folosească jargonul filosofic: „Socialismul nu poate fi pus în practică fără revoluţie. Atunci când începe activitatea organizatorică, când apare suflatul, lucrul în sine, atunci socialismul poate da la o parte toate vălurile politice.” Marx era un adevărat victorian; sublinia cuvintele la fel de des ca şi regina Victoria în scrisorile ei. Sublinierile lui însă nu ajută prea mult la transmiterea sensului dorit, care rămâne ascuns în obscuritatea conceptelor filosofiei academice germane. Pentru a-şi puncta concluzia, Marx recurge din nou la gigantismul care îl caracterizează, accentuând natura globală a procesului pe care îl descrie, dar abuzând şi de această dată de jargon. Astfel: „proletariatul poate exista doar în contextul istoriei mondiale, tot aşa cum comunismul, acţiunile sale, nu pot avea decât o existenţă istorică mondială”. Sau: „Comunismul este posibil în mod empiric doar ca act al poporului conducător, toţi deodată şi simultan pretutindeni, ceea ce presupune dezvoltarea universală a forţelor productive şi a comerţului mondial care depinde de acestea.” Şi totuşi, chiar şi atunci când sensul intenţionat de Marx este clar, frazele sale nu au în mod necesar vreo validitate; nu sunt nimic mai mult decât acele obiter dicta ale unui filosof moralist.11 O parte dintre frazele pe care le-am citat mai sus ar părea la fel de plauzibile sau de neplauzibile dacă ar fi transformate pentru a afirma exact opusul. Unde erau atunci faptele, dovada extrasă din lumea reală, care să transforme aceste enunţuri profetice ale unui filosof moral, aceste revelaţii, într-o ştiinţă?

Marx a dat dovadă de o atitudine ambivalenţă faţă de fapte, ca de altfel şi faţă de filosofia lui Hegel. Pe de-o parte a petrecut decenii de viaţă recoltând fapte, care s-au concretizat într-o sută de caiete uriaşe. Acestea erau însă faptele care se găseau în biblioteci, fapte din documente oficiale. Genul de fapte care nu-1 interesau pe Marx erau faptele care se cereau descoperite prin studierea, cu ajutorul propriilor ochi şi urechi, a lumii şi a oamenilor care trăiau în ea. Era un şoarece de bibliotecă desăvârşit şi incorigibil. Nimic din lume nu l-ar fi scos afară din bibliotecă şi din birou. Interesul lui pentru problema sărăciei şi a exploatării data din toamna anului 1842 când, la douăzeci şi patru de ani, a scris o serie de articole despre legile care guvernau dreptul ţăranilor localnici de a aduna lemne. Conform celor afirmate de Engels, Marx i-a spus că „studiul său asupra legilor privind furtul lemnelor şi investigaţiile sale asupra ţărănimii din Moselle i-au mutat atenţia de la simpla politică la condiţiile economice şi deci la socialism”12. Nu există însă nici o dovadă că Marx ar fi vorbit efectiv cu ţăranii şi cu proprietarii de pământ şi că ar fi studiat condiţiile la faţa locului. A scris din nou, în 1844, pentru săptămânalul financiar Vonoârts (înainte) un articol dedicat situaţiei ţesătorilor din Silezia. Nu a fost însă niciodată în Silezia, nici nu a vorbit vreodată, după câte ştim, cu vreun ţesător: ar fi fost un lucru foarte neobişnuit pentru el dacă ar fi făcut-o. Marx a scris toată viaţa despre finanţe şi industrie, dar nu a cunoscut decât două persoane care să aibă vreo legătură cu procesele financiare şi industriale. Unul era unchiul său din Olanda, Lion Philips, un om de afaceri prosper care a creat ceea ce avea să devină într-o bună zi vasta companie electrică Philips. Concepţiile unchiului Philips asupra întregului proces capitalist ar fi fost foartet>ine documentate şi interesante dacă Marx s-ar fi ostenit să le analizeze. Insă el nu 1-a consultat decât o singură dată, în privinţa unei chestiuni tehnice legate de marea finanţa, şi, deşi 1-a vizitat de patru ori pe Philips, vizitele nu aveau ca obiect decât afaceri strict personale legate de averea familiei. Cealaltă persoană în temă era chiar Engels. Marx a refuzat însă invitaţia lui Engels de a-1 însoţi într-o vizită la o filatură de bumbac şi, după câte ştim, toată viaţa Marx nu a pus niciodată piciorul în vreo filatură, fabrică, mină sau orice alt loc de muncă din industrie.

Dar ceea ce este încă mai izbitor este ostilitatea lui Marx faţă de tovarăşii săi revoluţionari care aveau o experienţă de acest gen – adică muncitorii care căpătaseră conştiinţă politică. A întâlnit pentru prima dată asemenea oameni în 1845, când a întreprins o scurtă vizită la Londra şi a participat la o întrunire a Societăţii de Educare a Muncitorilor Germani. Nu i-a plăcut ceea ce a văzut. Acei oameni erau în cea mai mare parte muncitori calificaţi, ceasornicari, tipografi, cizmari; liderul lor era un pădurar. Erau autodidacţi, disciplinaţi, solemni, bine-crescuţi, foarte antiboemi, nerăbdători să transforme societatea, dar moderaţi în privinţa paşilor practici de urmat pentru a-şi atinge scopul. Nu împărtăşeau viziunea apocaliptică a lui Marx şi, mai, presus de toate, nu foloseau în vorbire jargonul lui academic. El i-a privit cu dispreţ: carnea de tun a revoluţiei, nimic mai mult. Marx a preferat întotdeauna să se asocieze cu intelectuali din clasa de mijloc, asemeni lui. Când Engels a creat Liga Comunistă ca şi atunci când au pus amândoi bazele Internaţionalei, Marx s-a asigurat ca socialiştii din rândurile clasei muncitoare să fie eliminaţi din toate posturile cu oarecare influenţă şi să facă parte din comitete doar ca simpli proletari statutari. Motivele sale ţineau în parte de snobismul intelectual, în parte de faptul că oamenii cu o reală experienţă a condiţiilor din fabrici tindeau să fie ostili violenţei şi favorabili îmbunătăţirilor modeste, progresive: aceştia erau pe drept cuvânt sceptici în privinţa revoluţiei apocaliptice pe care Marx o susţinea ca fiind nu doar necesară, ci şi inevitabilă. Unele dintre cele mai veninoase atacuri ale lui Marx erau îndreptate împotriva unor astfel de oameni. Astfel, în martie 1846, la Bruxelles, în faţa participanţilor la o întrunire a Ligii Comuniste, el 1-a supus pe Willliam Weitling la un fel de proces. Weitling era fiul sărac şi nelegitim al unei spălătorese, nu a cunoscut niciodată numele tatălui său, a fost ucenicul unui croitor şi, autodidact, prin muncă cinstită şi grea, ajunsese să îşi câştige numeroşi adepţi în rândurile muncitorimii germane. Obiectul „procesului” era acela de a insista asupra „corectitudinii” doctrinei şi de a elimina orice exponent înfumurat al clasei muncitoare care era lipsit de formaţia filosofică pe care Marx o considera ca fiind esenţială. Atacul lui la adresa lui Weitling a fost extrem de agresiv. Acesta era vinovat, susţinea Marx, de a fi condus o rebeliune în absenţa unei doctrine. Lucrul ar fi fost foarte bun în barbara Rusie, unde „poţi construi sindicate victorioase cu tineri proşti şi cu apostoli. Însă într-o ţară civilizată ca Germania, ar trebui să fie clar că nimic nu se poate obţine fără doctrina noastră.” Şi apoi: „Dacă încerci să-i influenţezi pe muncitori, în special pe muncitorii germani, fără a dispune de corpusul unei doctrine şi de idei ştiinţifice clare, atunci ajungi doar să faci jocul găunos şi lipsit de scrupule al propagandei, ducând în mod inevitabil pe de o parte la instaurarea unui apostol inspirat şi, pe de alta, la a unor măgari care să-1 asculte cu gura căscată.” Weitling a răspuns că nu devenise socialist pentru a învăţa despre doctrine întocmite într-un birou; el vorbea pentru muncitorii adevăraţi şi nu avea să se supună punctului de vedere al simplilor teoreticieni care erau departe de lumea dureroasă a muncii adevărate. Faptul, a spus un martor ocular, „1-a înfuriat într-atât pe Marx, încât a lovit atât de violent cu pumnul în masă că lampa s-a cutremurat. Sărind în picioare a strigat: „Ignoranţa nu a ajutat încă pe nimeni.”„ întrunirea a luat sfârşit cu Marx străbătând „camera în sus şi în jos pradă unei furii violente”13. Acesta a fost modelul unor atacuri ulterioare, îndreptate atât împotriva liderilor de origine muncitorească, cât şi a oricărui alt tip de lideri care se bucurau de numeroşi adepţi în rândurile muncitorilor şi care propovăduiau nu revoluţia doctrinară, ci soluţii practice pentru probleme reale privind munca şi salarizarea. Astfel, Marx i-a atacat pe fostul compozitor Pierre-Joseph Proudhon, pe reformatorul agricol Her-mann Kriege şi pe primul social-democrat ^german cu adevărat important şi organizator al muncitorimii, Ferdinand Lassalle. În Manifesto Against Kriege (Manifest împotriva lui Kriege), Marx, care nu ştia nimic despre agricultură, şi mai ales despre agricultura din Statele Unite, unde se stabilise Kriege, s-a ridicat împotriva propunerii acestuia de a da fiecărui ţăran 160 de acri de pământ din domeniul public; a spus că ţăranii ar trebui ademeniţi cu promisiuni de împroprietărire, dar, odată cu instituirea unei societăţi comuniste, pământul ar trebui deţinut în mod colectiv. Proudhon era un antidogmatic: „Pentru numele lui Dumnezeu, „ scria el, „după ce am înlăturat a priori tot dogmatismul [religios] să nu încercăm să-i inoculăm cu orice preţ poporului un alt tip de dogmă. Să nu facem din noi liderii unei noi intoleranţe.” Marx ura această frază. In diatriba sa violentă îndreptată împotriva lui Proudhon, Misere de la Philosophie (Mizeria filosofiei), scrisă în iunie 1846, el 1-a acuzat pe acesta de „infantilism”, „ignorarea” crasă a economiei şi a filosofiei şi, mai presus de toate, de întrebuinţarea greşită a ideilor şi metodelor lui Hegel – „Domnul Proudhon nu cunoaşte nimic din dialectica hegeliană în afara idiomului.” Cât despre Lassalle, acesta a devenit victima celor mai brutale zeflemele antisemite şi rasiste, venite din partea lui Marx: era „Baronul Iţic”, „Negrotei evreu”, „un evreu unsuros deghizat sub brilianti-nă şi bijuterii ieftine”. „îmi este acum cum nu se poate mai clar”, îi scria Marx lui Engels pe 30 iulie 1862, „că, aşa cum o indică forma capului său şi linia părului, descinde din negrii care i s-au alăturat lui Moise” fugind din Egipt (asta în cazul în care mama sau bunica din partea tatălui nu s-au împerecheat cu un negru). Această uniune a unui german şi a unui evreu pe un fond de negru era menită să producă un hibrid extraordinar.”14

Deci, Marx nu dorea nici să investigheze personal condiţiile de lucru din industrie, nici să se informeze de la muncitorii inteligenţi care le cunoşteau din proprie experienţă. De ce ar fi făcut-o? În esenţă, folosind dialectica hegeliană, el ajunsese spre sfârşitul anilor 1840 să-şi tragă propriile concluzii referitoare la soarta umanităţii. Tot ceea ce-i mai rămânea de făcut era să găsească fapte care să le dea consistenţă; or, acestea puteau fi adunate din reportaje din ziare, din documente oficiale ale guvernului şi din fapte adunate de scriitorii care l-au precedat; iar tot acest material putea fi găsit în biblioteci. De ce să mai cauţi dincolo de acestea? Problema, aşa cum i se înfăţişa ea lui Marx, era aceea de-a găsi tipul cuvenit de fapte: faptele potrivite. Metoda i-a fost foarte bine rezumată de filosoful Karl Jaspers:

Stilul scrierilor lui Marx nu este acela al unui cercetător. Nu citează exemple şi nu citează fapte care i-ar infirma teoria, ci doar pe acelea care susţin sau confirmă fără dubiu ceea ce el consideră a fi adevărul ultim, întreaga abordare este de natură revendicativă, nu investigativă, este revendicarea a ceva proclamat ca fiind adevărul perfect, nu cu convingerea unui om de ştiinţă, ci cu aceea a unui credincios.15 în această accepţiune, „faptele” nu sunt de o importanţă centrală pentru opera lui Marx; sunt auxiliare, susţinând concluzii la care s-a ajuns deja în mod independent de ele. In aceste condiţii, Capitalul, monumentul în jurul căruia s-a învârtit viaţa de cercetător a lui Marx, ar trebui privit nu ca o cercetare ştiinţifică a naturii procesului economic pe care intenţionează să-1 descrie, ci ca un exerciţiu de filosofie morală, un pamflet comparabil cu cele ale lui Carlyle sau Ruskin. Este o predică imensă şi adesea incoerentă, un atac la adresa procesului industrial şi a principiului proprietăţii, atac întreprins de un om care a nutrit o ură puternică, dar profund iraţională faţă de acestea. Fapt destul de curios, nu există aici un argument central care să funcţioneze ca principiu organizator. Iniţial, în 1857, Marx a conceput lucrarea ca alcătuită din şase volume: capitalul, pământul, salariile şi munca, statul, comerţul şi un volum final despre piaţa mondială şi criză.16 Dar autodisciplina metodică de care avea nevoie pentru a duce la bun sfârşit un asemenea plan s-a dovedit însă a fi peste puterile lui. Singurul volum pe care 1-a încheiat (care, fapt confuz de altfel, se concretizează în două volume) nu are practic nici un plan logic; conţine o serie de expuneri individuale puse într-o ordine arbitrară. Filosoful marxist francez Louis Althusser a găsit structura Capitalului atât de confuză, încât a considerat „imperativ” ca cititorii să ignore Partea întâi şi să înceapă cu Partea a doua, Capitolul patru.17 Alţi exegeţi marxişti au respins însă cu vehemenţă această interpretare. De fapt, abordarea lui Althusser nu este de prea mare ajutor. Chiar şi sinopsisul lui Engels asupra Capitalului, volumul I, nu serveşte decât la a-i sublinia slăbiciunea sau mai curând absenţa structurii.18 După moartea lui Marx, Engels a publicat volumul al II-lea pe baza a cinci sute de pagini folio din însemnările lui Marx, dintre care a rescris un sfert. Au rezultat şase sute de pagini plicticoase, confuze despre circulaţia capitalului, în principal pe baza teoriilor economice ale anilor 1860. Volumul al III-lea, la care Engels a lucrat între 1885 şi 1893, trece în revistă toate aspectele capitalului care nu fuseseră încă atinse, însă nu reprezintă nimic mai mult decât o serie de însemnări, incluzând o mie de pagini despre camătă, majoritatea notiţe ale lui Marx. Aproape tot materialul datează de la începutul anilor 1860, adunat în perioada în care Marx lucra la primul volum. De fapt, nu a existat nimic care l-ar fi putut împiedica pe Marx să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea singur, cu excepţia lipsei de energie şi a conştiinţei faptului că îi lipsea pur şi simplu coerenţa. Al doilea şi al treilea volum nu fac obiectul atenţiei noastre, deoarece este foarte puţin probabil ca Marx să le fi dat forma pe care o au – aceasta în cazul în care le-ar fi dat o formă finală!

— Din moment ce el încetase de fapt lucrul la ele cu un deceniu şi jumătate în urmă. Din volumul I, care este opera sa, doar două capitole sunt cu adevărat demne de luat în consideraţie, Capitolul opt, „Ziua de muncă”, şi Capitolul douăzeci şi patru, spre sfârşitul celui de-al doilea volum, „Acumularea primară”, care include binecunoscutul subcapitol 7, „Tendinţa acumulării capitaliste”. Nu este vorba, în nici un caz, de o analiză ştiinţifică, ci de o simplă profeţie. Va avea loc, spune Marx, (1) „o scădere progresivă a numărului magnaţilor capitalişti”; (2) „o creştere corespunzătoare a masei sărace, oprimate, înrobite, degenerate şi exploatate”; (3) „o intensificare a furiei clasei muncitoare”. Aceste trei forţe, conjugate, produc criza hegeliană, sau versiunea politico-economică a catastrofei poetice pe care Marx o imaginase ca adolescent: „Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ating un punct în care devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta explodează. Sună momentul îngenuncherii proprietăţii private capitaliste. Expropriatorii sunt expropriaţi.”19 Este o prezentare foarte incitantă, care a încântat generaţii de socialişti fanatici. Nu poate ridica însă mai multe pretenţii de ştiinţificitate decât un almanah astrologie.

Prin contrast, Capitolul opt, „Ziua de muncă”, se prezintă ca o analiză factuală a impactului capitalismului asupra vieţii proletariatului britanic. Este, într-adevăr, singura parte a lucrării lui Marx care se referă efectiv la muncitori, subiecţii evidenţi ai întregii sale filosofii. Merită de aceea să examinăm acest capitol pentru valoarea sa „ştiinţifică”.20 Cum, aşa cum am menţionat deja, Marx nu a căutat decât faptele care corespundeau prejudecăţilor sale, şi cum faptul este contrar tuturor principiilor unei metode ştiinţifice, capitolul porneşte din start cu o deficienţă fundamentală. Oare, pe lângă selectarea tendenţioasă a faptelor, Marx le-a mai şi falsificat sau denaturat? Iată ceea ce trebuie să luăm în discuţie în cele ce urmează. Ceea ce caută să argumenteze Capitolul opt, iar aceasta reprezintă de fapt miezul cazului moral al lui Marx, este faptul că, prin însăşi natura sa, capitalismul implică exploatarea progresivă şi crescândă a muncitorilor. Cu cât se folosea mai mult capital, cu atât mai exploataţi urmau să fie muncitorii, iar acest mare rău moral este cel care produce criza finală. Pentru a-şi susţine ştiinţific teza, lui Marx îi rămânea să demonstreze că: (1) oricât de rele au fost condiţiile din atelierele precapitaliste, în perioada capitalismului industrial ele s-au înrăutăţit mult, (2) dată fiind natura impersonală, implacabilă a capitalului, exploatarea muncitorilor se accentuează continuu în industriile cele mai capitalizate. Or, Marx nici măcar nu încearcă să arate punctul (1). El scrie: „Cât priveşte perioada de început a industriei pe scară largă din Anglia, până în anul 1845, nu mă voi referi la ea decât ici-colo, pentru mai multe detalii îl voi trimite pe cititor la lucrarea lui Friedrich Engels Die Lage des arbeitenden Klasse în England (Situaţia clasei muncitoare în Anglia), Leipzig, 1845.” Marx mai adaugă că publicaţii guvernamentale ulterioare, cu precădere raporturi ale inspectorilor din fabrici, au confirmat „intuiţia lui Engels privind natura metodei capitaliste” şi au arătat „cu ce fidelitate admirabilă faţă de detaliu a descris el circumstanţele”21.

Pe scurt, prima parte a analizei marxiste a condiţiilor de muncă din capitalism la jumătatea anilor 1860 se bazează integral pe o singură lucrare, Situaţia clasei muncitoare din Anglia, de Engels, publicată cu douăzeci de ani înainte. Ce valoare ştiinţifică poate fi atribuită în acest caz acestei unice surse? Engels se născuse în 1820, ca fiu al unui prosper manufacturier de bumbac din Barmen, în Rhineland, şi a intrat în afacerile familiei în 1837. In 1842 a fost trimis la biroul firmei din Manchester, petrecând douăzeci de ani în Anglia. In această perioadă a vizitat Londra, Oldham, Rochdale, Ashton, Leeds, Bradford şi Huddersfield, ca, de altfel, şi Manchester. Aşa se face că a avut experienţa directă a comerţului cu textile dar în rest nu avea cunoştinţe directe despre condiţiile de muncă britanice. De exemplu, nu ştia nimic despre minerit şi nu a coborât niciodată într-o mină; nu ştia nimic despre districte sau despre munca de la ţară. Şi totuşi, dedică două capitole întregi unor subiecte precum „Minerii” şi „Proletariatul pe ogor”. În 1958, doi cercetători exigenţi, W. O. Henderson şi W. H. Challoner, au tradus din nou în engleză şi au editat cartea lui Engels; i-au studiat sursele si.au consultat textele originale ale tuturor citatelor date de acesta.22 Rezultatul studiului lor a fost acela de a distruge aproape integral valoarea istorică obiectivă a cărţii, reducând-o la ceea ce, fără îndoială, şi era: o lucrare de polemică politică, un pamflet, o tiradă. Pe când lucra la carte, Engels i-a scris lui Marx: „în faţa lumii întregi, acuz burghezia britanică de asasinate în masă, jafuri şi de toate celelalte delicte de pe listă.”23