Paul Johnson

Aceasta aproape că rezumă cartea: era dosarul acuzării. O mare parte a cărţii, inclusiv toate analizele asupra erei pre-capitaliste şi ale stadiilor timpurii ale industrializării, se bazau nu pe surse directe, ci pe câteva surse secundare de o valoare dubioasă, în special lucrarea lui Peter Gaskell The Manufacturing Population of England (Populaţia manufacturieră din Anglia), 1833, o lucrare de domeniul mitologiei romantice, care încerca să arate că secolul al XVHI-lea fusese o epocă de aur pentru micii proprietari funciari şi pentru meşteşugarii englezi. De fapt, aşa cum a demonstrat în mod convingător Comisia Regală pentru cercetarea muncii copiilor, în 1842, condiţiile de muncă în micile ateliere şi în colibele precapi-taliste erau mult mai grele decât cele din marile filaturi de bumbac din Lancashire. Sursele directe deja publicate care au fost folosite de Engels erau vechi de cinci, zece, douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, deşi el le prezenta de obicei ca fiind contemporane. Dând numărul naşterilor de copii nelegitimi atribuiţi schimburilor de noapte, el a uitat să afirme că acestea datau din 1801. A citat un articol despre salubritatea publică în Edinburgh fără a-şi informa cititorii că acesta fusese scris în 1818. Cu diferite ocazii, Engels a omis fapte şi dovezi care îi invalidau integral dovezile depăşite.

Nu este întotdeauna clar dacă denaturările la care a recurs Engels ţin de înşelarea deliberată a cititorului sau de autode-zamăgire. Uneori însă inducerea în eroare este evident intenţionată. Engels a folosit dovezi scoase la iveală de Comisia de Anchetă a Fabricilor din 1833, privitoare la condiţiile proaste de lucru, fără a spune cititorilor că Regulamentul Fabricilor (Factory Act) iniţiat de lordul Althorp din 1833 fusese promulgat şi era deja de mult timp operaţional, tocmai pentru a elimina condiţiile descrise în raportul citat. A recurs la aceeaşi inducere în eroare în manipularea uneia dintre principalele sale surse, Physical and Moral Conditions of the Working Classes Employed în the Cotton Manufacture în Manchester (Condiţiile fizice şi morale ale clasei muncitoare angajate în manufacturile de bumbac din Manchester), 1832, de dr J. P. Kay, care ajutase la instituirea unor reforme fundamentale în politica de salubritate a guvernului local; dar Engels nu menţionează sursele citate. A denaturat statisticile criminale sau le-a ignorat atunci când nu-i susţineau teza. Într-adevăr, Engels trecea cu consecvenţă şi în mod conştient peste fapte care îi contraziceau argumentaţia sau clarificau o anumită „nedreptate” pe care el căuta să o prezinte. Analiza atentă a extraselor lui Engels din sursele sale secundare arată că acestea sunt adesea trunchiate, condensate, cosmetizate sau răsturnate, însă puse în mod invariabil între ghilimele ca şi când ar fi fost redate cuvânt cu cuvânt. Pe parcursul ediţiei îngrijite de Henderson şi Challoner î lucrării lui Engels, notele de subsol cataloghează denaturările şi incorectitudinile acestuia. Numai într-o secţiune, Capitolul şapte: „Proletariatul”, falsurile, inclusiv erorile de redare a faptelor şi erorile de transcriere, apar la paginile 152,155,157,159, 160) 163,165,167,168,170,172,174,178,179,182,185,186, 188,189,190,191,194 şi 203.24

Este imposibil ca Marx să nu fi fost conştient de deficienţele cărţii lui Engels, adevărate incorectitudini, din moment ce multe dintre acestea fuseseră prezentate în detaliu încă din 1848 de către economistul german Bruno Hildebrand, într-o publicaţie cu care Marx era familiarizat.25 Mai mult decât atât, Marx însuşi preia conştient denaturările lui Engels omiţând să menţioneze cititorului enormele îmbunătăţiri aduse de punerea în aplicare a Regulamentului Fabricilor şi a altor măsuri legislative pozitive introduse după apariţia cărţii şi care priveau exact tipul de condiţii pe care le subliniase Engels. Cert este că Marx a demonstrat în utilizarea surselor scrise principale şi secundare acelaşi spirit de neglijenţă flagrantă, de denaturare tendenţioasă şi de totală lipsă de onestitate care marca şi lucrarea lui Engels.26 într-adevăr, cei doi colaborau adesea la mistificări, deşi Marx era falsificatorul cel mai îndrăzneţ. Într-un caz extrem de flagrant, el s-a depăşit pe sine. Era vorba despre aşa-numita „Adresă inaugurală” către Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, fondată în septembrie 1864. Intenţionând să trezească din apatie clasa muncitoare britanică, şi nerăbdător de aceea să dovedească faptul că standardul de viaţă era în scădere, Marx a falsificat în mod deliberat o frază din discursul din 1863 al lui W. E. Gladstone. Cele spuse de Gladstone, comentând creşterea bogăţiei naţionale, erau: „Ar trebui să privesc aproape cu teamă şi cu durere la această creştere intoxicantă a bogăţiei şi puterii dacă aş avea convingerea că este limitată la clasa care se află în circumstanţe favorabile.” Dar, a adăugat el, „avem fericirea de a şti că, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, condiţia medie a muncitorului britanic s-a îmbunătăţit într-o măsură pe care o găsim extraordinară şi pe care o putem considera practic fără precedent în istoria oricărei alte ţări şi a oricăror vremi”27, în adresa sa, Marx 1-a făcut pe Gladstone să afirme: „Această creştere ameţitoare a bogăţiei şi puterii se limitează în întregime la clasele deţinătoare de proprietate.” Cum cele spuse de Gladstone erau adevărate şi confirmate de o cantitate impresionantă de date statistice, şi cum în orice caz, el era cunoscut ca fiind obsedat de nevoia de a asigura o distribuire a bogăţiei la o scară cât mai largă posibil, ar fi greu de conceput o răstălmăcire mai monstruoasă a spuselor sale. Marx a indicat ca sursă ziarul Morning Star; însă Star – alături de celelalte ziare şi de Hansard – citează în mod corect spusele lui Gladstone. Eroarea de citat a lui Marx a fost semnalată. Şi totuşi el a reluat-o în Capitalul, laolaltă cu alte discrepanţe, iar atunci când falsificarea a fost din nou remarcată şi dată în vileag, a lăsat să curgă un fluviu ameţitor de cerneală. Engels şi, ulterior, fiica lui Marx, Eleanor, s-au implicat pe rând, căutând timp de douăzeci de ani să susţină ceea ce era de nesusţinut. Niciunul dintre ei nu ar fi admis vreodată falsificarea iniţială, evidentă, iar rezultatul dezbaterii a fost acela că unii cititori au rămas cu impresia că, aşa cum a intenţionat Marx, există două feţe ale controversei. Or, nu existau. Marx ştia că Gladstone nu a spus niciodată aşa ceva şi că înşelătoria era deliberată.28 Nu era însă unică. În mod asemănător, Marx a falsificat citate din Adam Smith.29

Sistematica utilizare frauduloasă a surselor de către Marx a atras în anii 1880 atenţia a doi cercetători de la Cambridge. Folosind ediţia franceză revăzută a Capitalului (1872-1875), ei au scris un articol pentru Clubul Economic de la Cambridge, „Comentarii asupra folosirii documentelor oficiale de către Karl Marx în Capitolul al XV-lea din Capitalul” (1885).30 Ei afirmă că au verificat întâi referinţele lui Marx „pentru a obţine informaţii mai complete asupra anumitor aspecte”, dar, izbiţi fiind de „discrepanţele ce se acumulau” au decis să cerceteze „ scopul şi importanţa erorilor ce existau atât de evident”. Au descoperit că diferenţele dintre textele documentelor oficiale şi citatele lui Marx din aceste texte nu se datorau cu totul inacurateţei, ci „prezentau semnele unei influenţe”. Într-o anumită categorie de cazuri au găsit că citatele fuseseră deseori „scurtate în mod convenabil prin omiterea unor pasaje care ar fi putut cântări împotriva concluziilor la care încerca să ajungă Marx”. O altă categorie „constă în punerea laolaltă a unor citate fictive din fraze izolate conţinute în diferite părţi ale unui Raport. Acestea îi sunt apoi oferite cititorului între ghilimele cu întreaga autoritate a unor citate directe din chiar documentele oficiale”. În privinţa unui subiect, maşina de cusut, „Marx foloseşte documentele oficiale cu o neglijenţă jignitoare. Pentru a demonstra exact contrariul a ceea ce acestea stabilesc în realitate”. Cei doi au ajuns la concluzia că dovezile lor s-ar putea să nu fie „suficiente pentru a susţine acuzaţia de falsificare deliberată”, dar că ele indicau fără doar şi poate „o neglijenţă aproape criminală în folosirea citatelor” şi justificau tratarea „cu suspiciune a altor părţi ale operei lui Marx”.31

Adevărul este că, până şi cea mai superficială analiză a modului de folosire a dovezilor de către Marx conduce la tratarea cu scepticism a tuturor scrierilor sale care pretind a se baza pe date reale. Nu se poate avea niciodată încredere în el. Întregul Capitol opt, din Capitalul (capitol cheie!) este o falsificare deliberată şi sistematică pentru a demonstra o teză pe care o analiză obiectivă a faptelor a indicat-o ca fiind de nesusţinut. Greşelile lui Marx îndreptate împotriva adevărului se circumscriu în jurul a „patru capete de acuzare”, în primul rând, el foloseşte material depăşit, căci materialul la zi nu-i susţine punctul de vedere. În al doilea rând, selectează ca fiind tipice pentru capitalism anumite ramuri industriale în care condiţiile particulare erau deosebit de grele. Această înşelătorie era de o mare importanţă pentru Marx; fără ea, nu ar mai fi ajuns să aibă Capitolul opt. Teza lui era aceea conform căreia capitalismul produce condiţii de muncă din ce în ce mai grele; cu cât capitalul utilizat este mai mare, cu atât mai rău trebuie trataţi muncitorii pentru a asigura venituri adecvate. Dovezile pe care Marx le citează pe larg în sprijinul tezei sale provin aproape integral din domeniul firmelor mici, ineficiente, subcapitalizate, din ramuri industriale arhaice care, în majoritatea cazurilor, erau precapitaliste – cum ar fi cele legate de olărit, croitorie, fierărie, brutărie, fabricarea de chibrituri, tapete, dantelă. În multe dintre cazurile specifice citate de el (de exemplu, brutăria), condiţiile erau grele tocmai pentru că firma nu fusese capabilă să introducă mecanizarea, din lipsă de capital. De fapt, Marx se referă la condiţiile precapitaliste ignorând adevărul care îl privea drept în faţă: cu cât mai mult capital, cu atât mai puţină suferinţă. Acolo unde ia în considerare o industrie modernă, foarte capitalizată, el duce lipsă de dovezi; astfel, referindu-se la oţel, trebuie să recurgă la comentarii inserate în text („Ce francheţe cinică!” „Ce frazeologie conciliantă!”), iar în cazul căilor ferate, este silit să folosească decupaje îngălbenite din ziare referitoare la accidente vechi („catastrofe recente pe căile ferate”): pentru teza sa, era necesar ca rata accidentelor pe pasager-milă parcursă să fie în creştere, când, de fapt, aceasta înregistrase o scădere dramatică, iar în perioada publicării Capitalului căile ferate deveniseră deja cel mai sigur mijloc de transport pentru mase din istoria omenirii.

În al treilea rând, folosind rapoarte ale inspectoratului fabricilor, Marx citează exemple ilustrând condiţiile grele şi răul tratament al muncitorilor ca şi cum acestea ar fi reprezentat norma inevitabilă a sistemului; de fapt, răspunzători pentru acestea erau cei pe care inspectorii înşişi îi numeau „proprietarii frauduloşi ai filaturilor”, pe care erau desemnaţi să-i depisteze şi să-i inculpe şi care erau deci pe cale de a fi eliminaţi, în al patrulea rând, faptul că principala dovadă a lui Marx provenea din această sursă – inspectoratul – îi dă în vileag cea mai mare înşelătorie dintre toate. Teza lui susţinea că, prin natura sa, capitalismul este incorigibil şi, mai mult decât atât, că prin mizeria în care îi ţine pe lucrători, Statul burghez îi era asociat din moment ce Statul, scria Marx, „este un comitet executiv de gerare a problemelor clasei guvernante în ansamblul ei”. Dar dacă aşa ar fi stat lucrurile, Parlamentul nu ar fi aprobat niciodată Regulamentele fabricilor şi nici Statul, la rândul său, nu le-ar fi avizat. Practic, toate faptele invocate de Marx, aşa selectiv prezentate (şi uneori falsificate) cum erau, proveneau din eforturile Statului (inspectori, tribunale, judecători de pace) de a îmbunătăţi condiţiile de lucru, ceea ce implica în mod necesar demascarea şi pedepsirea celor care se făceau răspunzători de un climat necorespunzător de muncă. Dacă sistemul nu s-ar fi aflat în procesul de autoreformare, fapt care era imposibil în perspectiva raţionamentului lui Marx, Capitalul nu ar fi putut fi scris. Cum Marx nu avea nici urmă de intenţie pentru a întreprinde personal cea mai mică investigaţie la faţa locului, a fost silit să se bazeze tocmai pe dovezile acelora pe care îi desemna cu numele de „clasa guvernantă”, care încercau să remedieze lucrurile şi care într-o mare măsură chiar reuşeau. Aşa se face că Marx trebuia fie să denatureze principala sa sursă de dovezi, fie să-şi abandoneze teza. Structural vorbind, cartea a fost şi este lipsită de onestitate. Ceea ce Marx nu putea sau nu avea cum să surprindă, întrucât nu a făcut nici un efort pentru a înţelege modul de funcţionare a industriei, a fost faptul că, mcă din zorii Revoluţiei Industriale (1760-1790), manufacturierii cei mai eficienţi, care aveau un acces larg la capital, favorizau de obicei condiţii mai bune pentru forţa de muncă pe care o foloseau; în consecinţă, tindeau să susţină legislaţia fabricilor şi, ceea ce era la fel de important, întărirea efectivă a acesteia, întrucât elimina ceea ce ei priveau drept competiţie neloială. Deci condiţiile s-au îmbunătăţit şi, îmbunătăţindu-se, muncitorii nu s-au mai răsculat, aşa cum prezisese Marx. Profetul se vedea astfel încurcat. Ceea ce reiese la o lectură atentă a Capitalului este eşecul fundamental al lui Marx de a înţelege capitalismul. A dat greş tocmai pentru că îi lipsea spiritul ştiinţific; nu investiga personal faptele, nici nu le folosea în mod obiectiv pe cele analizate de alţii. De la început şi până la sfârşit, nu numai Capitalul, ci toate lucrările sale reflectă o lipsă de consideraţie faţă de adevăr, care atinge uneori dispreţul. Acesta este principalul motiv pentru care marxismul nu poate produce, ca sistem, rezultatele pe care le-a pretins; şi a-1 numi „ştiinţific” este absurd.

Şi atunci, dacă Marx, aparent un cercetător, nu era motivat de o dragoste pentru adevăr, care era forţa dinamizatoare a vieţii lui? Pentru a afla acest lucru trebuie să-i privim mult mai îndeaproape caracterul. Este un fapt real, trist din anumite puncte de vedere, că nenumărate opere ale intelectului nu izvorăsc din eforturile abstracte ale creierului şi imaginaţiei; ele sunt adânc înrădăcinate în personalitate. Marx este un exemplu extrem de elocvent al acestui principiu. I-am prezentat filosofia ca fiind un amalgam al viziunii poetice, al abilităţii sale de ziarist şi al academismului său. Se poate însă arăta şi că adevăratul ei conţinut poate fi pus în legătură cu patru aspecte ale caracterului autorului său: gustul pentru violenţă, apetitul pentru putere, inabilitatea de a mânui banii şi, mai presus de toate, tendinţa de a-i exploata pe cei din jur.

Nuanţa de violenţă omniprezentă în marxism şi exhibată în mod constant de comportamentul concret al regimurilor marxiste era o proiecţie a omului Marx. Acesta şi-a trăit viaţa într-o atmosferă de extremă violenţă verbală, explodând periodic în scandaluri violente şi uneori în atacuri fizice. Scandalurile familiale ale lui Marx au fost aproape primul lucra pe care 1-a remarcat despre el viitoarea lui soţie, Jenny von Westphalen. La Universitatea din Bonn, poliţia 1-a arestat pentru faptul că purta pistol şi a fost pe punctul de a fi exmatriculat. Arhivele universităţii arată că s-a implicat în conflicte studenţeşti, s-a luptat în duel şi s-a ales cu o cicatrice la ochiul stâng. Certurile din sânul familiei au întunecat ultimii ani de viaţă ai tatălui său şi au dus în cele din urmă la o ruptură totală cu mama sa. Una dintre primele scrisori ale lui Jenny care s-au păstrat menţionează: „Te rog, nu scrie cu atâta ranchiună şi iritare” şi este clar că multe dintre interminabilele lui scandaluri s-au născut din expresiile violente pe care era înclinat să le folosească în scris şi, mai mult încă, în vorbire, această ultimă situaţie fiind adesea agravată de alcool. Marx nu era alcoolic, dar bea în mod regulat, de obicei mult, şi uneori se implica în încăierări serioase între beţivi. Problema cu Marx era, în parte, aceea că, după vârsta de douăzeci de ani, a dus în permanenţă o existenţă de exilat, trăind aproape numai în comunităţi de emigranţi – cu precădere comunităţi germane – din oraşe străine. Rareori a căutat să-şi facă cunoştinţe în afara acestor comunităţi şi nu a încercat niciodată să se integreze în sânul lor. Mai mult încă, expatriaţii cu care se asocia mereu erau, ei înşişi, un grup foarte restrâns, interesat în totalitate de politica revoluţionară. Luat în sine, faptul ajută la explicarea viziunii înguste asupra vieţii de care a dat dovadă Marx, şi ar fi greu de imaginat un fundal social mai prielnic încurajării naturii sale certăreţe, căci asemenea grupuri sunt notorii în ceea ce priveşte disputele lor feroce. Conform spuselor lui Jenny, scandalurile erau necontenite – excepţie făcând perioada de la Bruxelles. La Paris, întâlnirile sale editoriale din rue des Moulins trebuiau să se ţină în spatele ferestrelor închise, pentru ca oamenii aflaţi afară să nu audă ţipetele care nu mai conteneau.

Şi totuşi aceste scandaluri nu erau lipsite de scop. Marx se certa cu toţi aceia cu care se asocia (începând cu Bruno Bauer) dacă nu izbutea să-i domine întru totul. Aceasta face să dispunem de multe descrieri, cu precădere ostile, care ni-1 prezintă pe furiosul Marx în acţiune. Fratele lui Bauer a scris chiar o poezie despre el: „Tovarăş întunecat din Trier spumegând de furie, /Pumnul său diabolic este-ncleştat, rage neîncetat, /Ca şi când zece mii de diavoli l-ar fi apucat de păr.”32 Marx era scund, masiv, brunet şi bărbos, cu o piele gălbejie (copiii săi îi spuneau „maurul”) şi monoclu de stil prusac. Pavel Annenkov, care 1-a văzut la „procesul” lui Weitling, i-a descris „coama neagră de păr, mâinile păroase şi redingota încheiată strâmb”; era lipsit de maniere, „mândru şi uşor dispreţuitor”; „vocea ascuţită, metalică se potrivea bine aprecierilor radicale pe care le emitea neîncetat cu privire la oameni şi lucruri”; tot ce spunea avea un „ton certăreţ”.33 Dintre scrierile lui Shakespeare prefera Troilus şi Cresida, pe care o aprecia pentru violentele jigniri la adresa lui Aiax şi Tersit. Îi plăcea să citeze din ea, şi victima unui pasaj („Tu, domnule necopt la minte: nu ai mai multă minte decât am eu în cot”) a fost camaradul său revoluţionar Karl Heinzen, care a răspuns printr-un portret memorabil al omuleţului furios. Îl găsea pe Marx „inadmisibil de murdar”, o „corcitură între o pisică şi o maimuţă”, cu „păr zbârlit, negru ca pana corbului şi un ten galben murdar”. Era imposibil, zicea el, să spui dacă hainele şi pielea lui aveau în mod natural acea culoare pământie sau erau pur şi simplu murdare. Avea ochi mici, fioroşi, maliţioşi, „aruncând săgeţi de foc răutăcioase”; avea obiceiul de a spune: „Te voi anihila.”34

De fapt, Marx şi-a petrecut o mare parte a timpului adunând dosare elaborate despre rivalii şi duşmanii săi politici, pe care nu se sfia să le pună la dispoziţia politiei dacă ajungea la concluzia că era în avantajul său. Marile scandaluri publice, cum ar fi cel de la întrunirea Internaţionalei de la Haga din 1872, prevesteau acel reglement des comptes al Rusiei sovietice: nu există nimic din epoca stalinistă care să nu fi fost cât de cât prefigurat de comportamentul lui Marx. Uneori se ajungea chiar şi la vărsare de sânge. Marx s-a manifestat într-atât de jignitor în timpul disputelor sale din 1850 cu August von Willich, încât acesta din urmă 1-a provocat la duel. Marx, deşi fost duelist, a spus că „nu se va implica în capriciile ofiţerilor prusaci”, dar nu a făcut nici o încercare de a-1 opri pe tânărul său asistent, Konrad Schramm, să-i ia locul, deşi Schramm nu folosise niciodată un pistol, iar Willich era un trăgător excelent. Schramm a fost rănit. Secundul lui Willich în acest incident a fost un asociat mai mult decât sinistru al lui Marx, Gustav Techow, detestat pe drept de Jenny, şi care a ucis cel puţin un camarad revoluţionar, ajungând în cele din urmă să fie spânzurat pentru uciderea unui ofiţer de poliţie. Marx nu respingea nici el violenţa şi chiar terorismul atunci când îi serveau tactica. În 1849, adresându-se, guvernului prusac, el a ameninţat: „Suntem neîndurători şi nu cerem nici o cruţare din partea voastră. Când ne va veni rândul, nu ne vom deghiza terorismul.”35 In anul care a urmat, Planul de acţiune pe care 1-a distribuit în Germania încuraja în mod special violenţa gloatei: „Departe de a ne opune aşa-numitelor excese, acelor acţiuni de răzbunare populară îndreptată împotriva indivizilor detestaţi sau a clădirilor publice care au căpătat o amintire odioasă, trebuie nu numai să trecem cu vederea aceste exemple, ci chiar să le întindem o mână de ajutor.”36 în anumite situaţii, Marx s-a arătat deschis să susţină asasinatul, cu condiţia ca acesta să fie eficient. Un camarad revoluţionar, Maxim Kovalewsky, prezent atunci când Marx a primit vestea unui atentat ratat la viaţa împăratului Wilhelm I în 1878, la Unter den Linden, îşi aminteşte furia acestuia, „proferând înjurături la adresa acelui terorist care a dat greş în îndeplinirea actului său de teroare”37. Pare mai mult ca sigur că, odată instalat la putere, Marx ar fi fost capabil de o mare violenţă şi cruzime. Desigur însă, el nu s-a găsit niciodată în poziţia de-a se angaja într-o revoluţie de mari proporţii, violentă sau nu, şi furia sa reprimată s-a revărsat atunci în paginile cărţilor sale, care fac întotdeauna dovada unui ton de intransigenţă şi extremism. Multe pasaje lasă impresia că au fost scrise de fapt la furie. La vremea potrivită, Lenin, Stalin şi Mao Tze-tung au pus în practică, la o scară enormă, violenţa pe care o resimţise Marx în inima sa şi care transpare din operele sale.

Este imposibil de spus cum vedea de fapt Marx moralitatea acţiunilor sale, fie că era vorba de distorsionarea adevărului, fie de încurajarea violenţei. Dintr-un anumit punct de vedere, era o fiinţă foarte morală. Era plin de o dorinţă arzătoare de a crea o lume mai bună. Şi totuşi a ridiculizat moralitatea în Ideologia germană; a argumentat că era „neştiinţifică” şi că putea reprezenta un obstacol în calea revoluţiei. Pare să fi considerat că se putea renunţa la ea, ca rezultat al schimbării cvasi-metafizice pe care instaurarea comunismului avea să o producă în comportamentul uman.38 Aidoma multor indivizi egocentrici, Marx era înclinat să creadă că legile morale nu i se aplicau sau, mai curând, era înclinat să-şi identifice interesele cu moralitatea ca atare. Desigur, el a ajuns să vadă interesele proletariatului şi împlinirea propriilor vederi ca fiind interdependente. Anarhistul Mihail Bakunin scria că Marx dădea dovadă de „un sincer devotament faţă de cauza proletariatului, deşi aici exista mereu şi un adaos de vanitate personală”39. Era obsedat întotdeauna de propria persoană; ne-a parvenit o imensă scrisoare din tinereţe, adresată evident tatălui său, dar adresată de fapt sie însuşi şi avându-se în centru pe sine.40 Sentimentele şi părerile celorlalţi nu l-au interesat niciodată prea mult. Trebuia să conducă, de unul singur, orice acţiune în care se angaja. Engels remarca, la adresa editorului lui Marx de la Neue Rheinische Zeitung: „Organizarea personalului editorial era o simplă dictatură a lui Marx.”41 Nu avea nici timp, nici interes pentru democraţie, excepţie făcând sensul special şi pervers pe care îl atribuia cuvântului; alegerile de orice tip îi repugnau – în ziaristica sa a calificat alegerile generale britanice drept simple orgii de beţivi.42

În mărturiile privitoare la comportamentul politic şi scopurile lui Marx, mărturii provenind din diverse surse, este demn de remarcat cât de des apare cuvântul „dictator”. An-nenkov 1-a numit „personificarea dictatorului democratic” (1846). Un agent de poliţie prusac, deosebit de inteligent, care 1-a avut sub observaţie la Londra a notat: „Trăsătura dominantă a caracterului său este ambiţia şi dragostea nelimitată pentru putere. El este un conducător absolut al partidului său. Face totul pe cont propriu şi dă ordine pe propria răspundere şi nu suportă nici o contrazicere.” Techow (sinistrul secund al lui Willich), care a reuşit odată să-1 îmbete pe Marx şi să-1 facă să-şi deschidă inima, ne schiţează un strălucit portret al acestuia. Era „un om cu o personalitate ieşită din comun”, cu „o rară superioritate intelectuală” şi „dacă sufletul i-ar fi fost pe măsura intelectului şi ar fi purtat în el tot atâta dragoste pe câtă ură, m-aş fi aruncat şi-n foc pentru el”. Insă „este lipsit de nobleţe sufletească. Sunt convins că o ambiţie personală extrem de periculoasă a devorat tot binele din el. Obţinerea puterii personale [este] ţelul tuturor strădaniilor sale.” Aprecierea finală pe care Bakunin i-o face lui Marx este în acelaşi spirit: „Marx nu crede în Dumnezeu, dar crede mult în el însuşi şi-i face pe toţi să-1 slujească. Inima lui nu este plină de dragoste, ci de acreală şi are foarte puţină condescendenţă pentru rasa umană.”43