Paulo coelho unsprezece minute

E sătul de sex? Şi eu — şi, cu toate acestea, nici el, nici eu nu ştim ce e asta. Lăsăm să moară unul din lu­crurile cele mai importante din viaţă — aveam nevoie să fiu salvată de el, avea nevoie să-l salvez, dar el nu mi-a lăsat nici o alegere.

Era speriată. Începea să-şi dea seama că, după atîta autocontrol, presiunea, cutremurul, vulcanul sufletului ei dădeau semne că vor să explodeze, or, din clipa cînd s-ar întîmpla una ca asta, n-ar mai avea cum să-şi controleze sentimentele. Cine era otrava aceea de artist, care putea prea bine să fi minţit în le­gătură cu viaţa lui, cu care nu petrecuse mai mult de cîteva ceasuri, care nu o atinsese, nu încercase să o seducă — putea fi oare ceva mai rău decît asta?

De ce îi dădea semnale de alarmă inima? Deoa­rece credea că şi el simţea acelaşi lucru — dar, evi­dent, se înşela total. Ralf Hart voia să se întîlnească cu femeia capabilă să-i reaprindă focul care aproape i se stinsese; voia să o transforme în marea lui zeiţă a sexului, cu o „lumină specială” (şi aici fusese sin­cer), gata să-l ia de mînă şi să-i arate drumul de în­toarcere la viaţă. Nu-şi putea imagina că Maria sim­ţea acelaşi dezinteres, că îşi avea şi ea problemele ei (nici măcar după atîţia bărbaţi nu-şi obţinuse orgas­mul în timpul penetraţiei), îşi făcuse planuri în dimi­neaţa aceea şi-şi pusese la cale o întoarcere triumfă­toare în ţara ei.

De ce se gîndea la el? De ce se gîndea la cineva care chiar în clipa aceea picta poate altă femeie, spu­nîndu-i că avea o „lumină specială”, că putea fi zeiţa sexului?

„Mă gîndesc la el pentru că am putut sta de vorbă.”

Ce ridicol! Ce, se gîndea şi la bibliotecară? Nu. Se gîndea la Nyah, filipineza, singura dintre toate fe­meile de la Copacabana cu care putea să-şi împartă un pic sentimentele? Nu, nu se gîndea. Erau persoane cu care fusese de multe ori împreună şi cu care se simţea în largul ei.

Încercă să-şi abată atenţia asupra căldurii care se instalase ori asupra supermarketului pe care nu reu­şise să-l viziteze în ajun. Îi scrise o lungă scrisoare tată­lui ei cu privire la terenul pe care i-ar plăcea să-l cum­pere — asta avea să-i mulţumească familia. Nu preciză data întoarcerii, dar dădu de înţeles că avea să fie în scurt timp. Dormi, se trezi, dormi din nou, iarăşi se trezi. Descoperi că tratatul despre ferme era foarte bun pentru elveţieni, dar nu le era de nici un folos brazi­lienilor — lumile lor erau total diferite.

Pe parcursul după-amiezei văzu că cutremurul, vulcanul, presiunea se reduseseră. Se simţi mai re­laxată; acest tip de pasiune subită i se mai întîmplase şi alteori şi lua sfîrşit totdeauna a doua zi — ce bine, universul ei continua să rămînă acelaşi. Avea o fami­lie care o iubea, un bărbat care o aştepta şi care acum îi scria foarte des, povestindu-i că magazinul de tex­tile se extindea. Se hotărîse chiar să-şi plătească bile­tul de avion în seara aceea, avea bani suficienţi ca să-şi cumpere un loc. Depăşise cea mai dificilă parte, ba­riera limbii, singurătatea, prima zi la restaurant cu arabul, modul în care-şi convinsese sufletul să nu-i pese de ce făcea cu trupul său. Ştia foarte bine care îi era visul şi era dispusă la orice pentru el. Şi visul acesta nu includea bărbaţi, desigur. Cel puţin, nu in­cludea bărbaţi care să nu vorbească limba ei mater­nă şi care să nu trăiască în oraşul ei.

După ce se potoli cutremurul, Maria înţelese că parte din vină îi revenea. Fiindcă la clipa potrivită nu spusese: „Sînt singură, sînt la fel de nefericită ca şi dumneata, azi mi-ai văzut «lumina», şi a fost primul lucru frumos şi sincer pe care mi l-a spus un bărbat de cînd am sosit aici.”

La radio cînta un cîntec vechi: „Iubirea mea moare chiar înainte de a se naşte.” Da, acesta era cazul ei, destinul ei.

Pasaj din jurnalul Mariei, la două zile după reve­nirea la normal:
Pasiunea te face să nu mai mănînci, să nu mai dormi, să nu mai munceşti, să fii împăcat. Mulţi se sperie de ea, deoarece, cînd îşi face apariţia, doboară toate lucru­rile vechi pe care le întîlneşte.

Nimeni nu vrea să-şi dezorganizeze lumea. De aceea, mulţi oameni izbutesc să controleze ameninţarea asta şi sînt capabili să menţină în picioare o casă sau o con­strucţie care era deja putredă. Ei sînt inginerii lucruri­lor depăşite.

Alte persoane gîndesc exact pe dos: se abandonează fără să reflecteze, nădăjduind să găsească în pasiune soluţiile pentru toate problemele lor. Îşi pun în cealal­tă persoană toată răspunderea pentru posibila lor fe­ricire. Sînt mereu euforice fiindcă li s-a întîmplat ceva minunat sau deprimate pentru că ceva neaşteptat a sfîr­şit prin a distruge totul.