Pădurea spânzuraţilor

CARTEA A DOUA

1

O pată de lumină tulburie-ceţoasă zăcea pe pardoseala de lespezi albe a salonaşului

de rezervă, la picioarele celor două paturi de fier.

Pe fereastra unică se uitau in odaie ramurile negre ale unui păr bătran, dardaind in

gerul sfarşitului de februarie.

Pereţii, imbibaţi de gemete şi dureri, işi amestecau respiraţia cu mirosul apăsător de

spital şi cu căldura sobei de teracotă din dosul uşii.

In paturile curate cei doi ofiţeri, in halaturi cenuşii, stăteau lungiţi, cu ochii in

tavanul inalt. La căpătai, in perete, pe tăbliţe negre, albeau numele lor: Locotenent

Bologa, Locotenent Varga... Pe mescioarele de noapte foile de febră se pierdeau printre

sticluţele de medicamente, arătand că suferinţele cele grele au trecut peste danşii.

In aerul incărcat de amintirile durerilor plutea o tăcere năbuşitoare, pe care Varga o

sfăramă deodată cu glas speriat, ridicandu-se in pat, ca şi cand ar fi văzut o nălucă:

― De ce taci, camarade?... Spune ceva, orice, te rog din suflet, căci tăcerea e mai

dureroasă ca o rană de şrapnel!

Bologa intoarse faţa albă şi suptă de suferinţe spre dansul, dar nu deschise gura.

Varga aşteptă un minut, intrebător, apoi se lăsă iar pe spate, zicand mai mult pentru

sine:

― Se implinesc patru luni de cand bolim, mutandu-ne din spital in spital, tot mai

aproape de front... Mi s-a urat de moarte cu doctorii şi cu bandajele şi cu surorile de

caritate! Barem de-ar veni mai curand concediul...

Apostol tăcea. In trei luni de zile, cat fusese oprit de medici să vorbească, fiindcă

avea plămanul drept sfartecat de o schijă de obuz, indrăgise tăcerea. In acel răstimp

gandurile lui s-au obişnuit a se randui frumos, fără pripiri năvalnice şi mai ales fără

dureri. De altfel, la inceput mintea i-a fost senină, parcă o mană meşteră nevăzută i-ar fi

şters din creieri toate amintirile. Cand şi-a venit in fire intaia oară, la ambulanţa diviziei,

a văzut pe doctorul Meyer şi pe Petre. Nu i-a recunoscut, dar a avut o bucurie atat de

violentă, incat şi-a pierdut indată cunoştinţa. A doua oară s-a trezit intr-un tren sanitar,

cu aceeaşi bucurie in suflet şi tot numai cateva clipe. In sfarşit, a treia dată a deschis

ochii intr-un salon alb, in spital. Patul era inconjurat de doctori.

― Bravo, mortule! i-a zis zambind unul cu cotlete albe şi mustăţi hegre. Bine c-ai

inviat... Dacă de şase zile mocneşti aşa...

Apostol atunci a simţit fericirea de a trăi ca un fior nespus de dulce şi, cu buzele

crăpate de fierbinţeală, a şoptit abia perceptibil:

― Nu mă doare nimic... nimic...

Vreo şapte săptămani mai mult al morţii a fost decat al vieţii. In afară de rana din

piept, mai avea o sfăramătură de os la piciorul stang şi o scrijălare adancă in coapsă.

― Vindecarea ta e o minune, i-a spus doctorul cu cotlete albe şi cu mustăţi negre,

mai tarziu. Ai o vitalitate extraordinară, altfel de mult te-ai plimba in lumea drepţilor!

Cand i s-au vindecat piciorul şi coapsa, l-au trimis mai departe, spre regiunea

unităţii lui, in spitalul de aici, fiindcă acolo incepuseră să sosească transporturi mari de

răniţi din luptele noi. Aproape o lună a zăcut singur aici, in salonaşul de rezervă din

fundul coridorului, la etajul intai. Petre stătea toată ziua langă patul lui, căutand să-i

ghicească gandurile şi să-i implinească dorinţele. Dimineaţa şi după vizita medicală ii

citea Visul Maicii Domnului, cu glas obosit de evlavie, şi Bologa il asculta fără a

inţelege cuvintele, dar cu inima plină de o mulţumire caldă, moleşitoare... Apoi, intr-o

zi, ordonanţa i-a povestit, cum s-a priceput, ce s-a intamplat atunci, in noaptea ceea...

Din povestirea lui, Apostol n-a aflat mare lucru: că a fost ingropat la marginea unei

palnii de obuz, in dăramăturile postului de observaţie, şi că acolo l-a descoperit Petre,

pe la amiază, după ce, cu ajutorul diviziei de schimb, muscalii au fost respinşi in

poziţiile iniţiale... Povestirea soldatului insă i-a adus aminte nădejdile din noaptea aceea

şi i-a pus iarăşi in fierbere toate gandurile de atunci. A avut cateva clipe de nelinişte, ca

un faţa unei vedenii dojenitoare. Pe urmă, vreo trei zile, gandurile, dezlănţuite dintr-o

toropeală prelungă, l-au chinuit şi i-au sfaşiat sufletul. Işi zicea că toate sforţările lui de

a ocoli soarta s-au zdrobit şi că de azi incolo numai moartea l-ar mai putea mantui...

Moartea insă il ingrozea acuma mai mult chiar decat perspectiva de a trebui să meargă

pe frontul romanesc. Degeaba incerca să-şi biciuiască ambiţia, invinovăţindu-se de

laşitate; dragostea de viaţă, din ce in ce mai impetuoasă, ii tăia orice avant,

murmurandu-i neincetat in inimă: "Intai eu, şi pe urmă cealaltă lume!"

Intr-o noapte fără somn apoi a găsit impăcarea. La urma urmelor, soarta a făcut

bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat el la ruşi, cand tocmai i se oferea prilejul să treacă la

romani? Pentru muscali ar fi fost un simplu şi dispreţuit dezertor, in vreme ce romanii il

vor primi ca pe un frate. Dincolo dezertarea ar fi fost o crimă dezonorantă, urmată de o

captivitate ruşinoasă: aici va merge ca un adevărat erou, cu fruntea sus, şi va putea lupta

indată contra duşmanilor adevăraţi... Vasăzică, teama de frontul romanesc a fost fără

temei. Noroc că soarta l-a ocrotit... Datoria lui e să trăiască şi să triumfe. Nu viaţa, ci

moartea inseamnă laşitate pentru omul care are un ideal in lume.

De a doua zi gandurile au inceput să se mulcomească, punandu-se toate in slujba

liniştii lui, ca nişte servitori credincioşi. Impreună cu liniştea insă i s-a luminat in suflet

mai vie şi ura impotriva tuturor străinilor dimprejurul lui. Ura pe medicii care-l

ingrijeau, pe surorile de caritate, pe ofiţerii convalescenţi şi se bucura că, din pricina

ranei la plămani, era osandit să tacă. In ziua cand un general bătran, inconjurat de o

droaie de ofiţeraşi fercheşi, a venit să-i agaţe pe piept medalia de aur pentru distrugerea

reflectorului, Bologa s-a prefăcut că i-e rău, numai ca să nu fie silit a părea incantat.

Pe urmă, intr-o zi, acum vreo lună, a fost adus in salonaş Varga, care fusese greu

rănit in şoldul stang, tot atunci, in noaptea ceea, şi din spital in spital ajunsese aici. In

primul moment Apostol s-a bucurat şi, pentru că tocmai i se dăduse voie să vorbească

puţin, işi povestiră păţaniile. Varga ii explică amănunţit cum s-a desfăşurat atacul

ruşilor, cum au pătruns pană aproape de liniile artileriei şi cum au fost alungaţi inapoi

printr-un contraatac fulgerător. Totuşi, in lupta aceasta, două regimente de infanterie au

fost aproape complet nimicite, şi chiar huzarii lui au suferit mult, mai ales in cursul

contraatacului, cand a primit şi el schija care era cat pe-aici să-l lase şchiop, fiindcă un

doctor cam smintit a umblat in ruptul capului să-i taie piciorul. Locotenentul de huzari

clocotea de revoltă că bătălia, in care au pierdut peste două mii de oameni şi in care era

să-şi dea ortul popii, nici măcar n-a fost pomenită in comunicatele de război. Se

mangaia numai cu speranţa intr-un lung concediu de convalescenţă.

Pe măsură ce Varga vorbea şi se frămanta, Bologa se intuneca. Toate cuvintele lui,

chiar privirea lui i se păreau duşmane şi se mira, cum a putut omul acesta să-i fie

simpatic? Ca să nu mai trebuiască să stea de vorbă cu dansul, işi procură un vraf de cărţi

şi se puse să caute in ele explicaţii şi dovezi. Două săptămani a răscolit şi s-a trudit.

Nicăieri n-a găsit de ce binele nu e bine pretutindeni şi totdeauna. In toate cărţile omul ii

părea izolat de viaţa adevărată, singuratic şi abstract ca o formulă matematică. Cineva sa

aşezat la masă, plin de incredere in cunoştinţele şi experienţele sale de viaţă, şi a

decretat că oamenii trebuie să fie aşa şi aşa, că e bine cand faci cutare lucru şi e rău dacă

faci cutare. Şi, in schema lui, acel cineva vrea să vare cu sila sufletele vii, să le

incătuşeze, parcă viaţa s-ar modela după dorinţele sau concluziile cuiva. Dar viaţa

merge mereu inainte, nepăsătoare, sfaşiind nu numai sistemele savanţilor, ci chiar

minţile oamenilor, plăsmuind in fiece clipă situaţii noi, idei noi, pe care fantezia

liliputană omenească niciodată nu le va putea inţelege şi cu atat mai puţin prevedea. Un

capriciu al vieţii a pus faţă in faţă milioane de oameni, pe care i-a insemnat cu moartea

in frunte, silindu-i astfel să descopere in sufletele lor taine nebănuite şi să ia hotărari

neaşteptate. In vartejul vieţii cărţile sunt grămezi de vorbe fără inţeles. Omul trebuie săşi

ferească numai conştiinţa să nu-i sangereze.

In vremea aceasta primi o scrisoare de la Klapka, plină de prietenie, comunicandu-i

cate verzi şi uscate despre traiul pe noul front, lucruri mărunte, adăugand la urmă de tot,

in treacăt, că "pe-aici tot ruşi am găsit, numai ruşi..." Bologa işi zise indată, fără grijă şi

fără şovăire: "Nu face nimic... Voi mai aştepta..."

Varga incerca intruna să-i dezlege limba şi nu se putea dumeri: de ce s-a făcut aşa

de ursuz Bologa? Pe el tăcerea il apăsa şi-l amăra. De aceea a fost fericit cand doctorii iau

dat voie să iasă din odaie, s-a imprietenit cu alţi camarazi de prin celelalte saloane şi

mai mult stătea cu danşii decat cu Bologa.

Acuma, in aşteptarea vizitei medicale de după-amiază, huzarul se perpelea ca

peştele pe uscat, mai ales după ce toate sforţările lui de-a scoate o vorbă din Bologa au

rămas fără ecou.

― Ce ai, Bologa? izbucni in sfarşit Varga, jignit. M-ai exasperat cu muţenia!... Nu

mai vrei să vorbeşti cu mine, ori mă urăşti? Am fost prieteni şi...

― Nimic, nimic, murmură Apostol, fără să intoarcă ochii. Varga trebui să-şi

oprească noile intrebări. Veni doctorul,

Insoţit de o soră de caritate drăguţă şi zăcută de vărsat.

― Iată salonul minunilor cereşti! strigă doctorul, mic şi blond, frecandu-şi mainile,

radios şi jovial. Pe cat văd, am să vă dau paşaport, curand-curand, domnilor! in orice

caz, ar fi nimerit să incepeţi a face mai multă mişcare, barem prin seră, dacă nu prin

parc. Afară e incă iarnă, ce-i drept, dar ar trebui să vă mai dezmorţiţi oasele,

domnilor!... Ar fi foarte, foarte bine!

― Parcă n-o să ni le dezmorţim iar pe front, doctore? zise Varga inviorat. Sper că

ne dai un concediu de convalescenţă, doctore! E imposibil să ne trimiţi numaidecat in

luptă, cu rănile de-abia cicatrizate!

― Desigur... negreşit! răspunse medicul cu zambetul scăzut. Intrucat depinde de

mine, fireşte!... Eu insă cel mult pot să propun, decizia e in alte maini, şi, să vă spun

drept, doar sunteţi bărbaţi, toate comandamentele ne repetă intruna că se simte mare,

mare nevoie de ofiţeri, pretutindeni...

― Am inţeles, incheie Varga posomorat. Ne vei concedia direct pe front.

Doctorul mai ingăimă cateva cuvinte şi se grăbi să dispară impreună cu sora de

caritate, mereu senină şi surazătoare.

Pe urmă odaia se umplu, in cateva minute, de intuneric. Numai geamurile rămaseră

cenuşii, ca nişte ochi bolnavi, stinşi. Varga umbla de ici-colo, nervos, cu mainile la

spate, dar paşii lui nu făceau atata zgomot cat tictacul arămiu al unui deşteptător de pe

mescioara de noapte. Intr-un tarziu, Apostol, şezand pe pat, cu ochii la rămurelele

degerate de afară, care desenau arabescuri negre pe geamurile tulburi, incepu să

fredoneze un cantec vesel.

― Bologa! Ce dracu, de cantece iţi arde? se opri Varga cu imputare. Ori te bucuri

că ni s-au spulberat perspectivele de concediu?

― Mă bucur din inimă, amice! răspunse Apostol cantand şi gesticuland ca un actor

intr-o operă italiană. Război, război, război, inainte, la război!

Locotenentul de huzari inmărmuri şi, in cele din urmă, convins că Apostol işi bate

joc de dansul, ieşi din odaie trantind uşa. Bologa incetă cantecul brusc, parcă de-abia

atunci şi-ar fi dat seama ce face. Ii păru rău şi se lungi pe pat, cuprins de o tristeţe

ciudată. Peste cateva minute veni Petre, aprinse lumina şi-i intinse o scrisoare,

intreband:

― Oare nu-i de-acasă, don' locotenent?

Bologa se aruncă asupra plicului, dar văzand că-i de la Klapka, nu se mai grăbi să-l

deschidă. Presimţea ce cuprinde şi, intr-adevăr, citind, dădu peste trei randuri incurcate,

din care inţelese cu o claritate tăioasă că, de o săptămană, in locul ruşilor, au apărut

romanii. Se uită un răstimp la Petre, ganditor, şi apoi zise:

― Nu-i de-acasă... E de pe front, de la domnul căpitan... De-acolo, nu de-acasă...

Vorbind, gandurile i se strămutară departe, cuprinzand intr-o fulgerare toată Parva

şi, deosebit, fiecare fiinţă dragă, incepand cu maică-sa şi cu Marta, faţă de care se

simţea vinovat pentru că le-a scris numai de două ori de cand zace prin spitale şi mai cu

seamă fiindcă in noaptea ceea a vrut să se despatră de ele fără să-şi ia rămas bun.

"Mi s-a inmuiat inima indată ce am văzut că s-a apropiat ziua plecării!" işi zise

dansul, uitandu-se la Petre.

― Trebuie să vie şi de-acasă, don' locotenent, rosti soldatul cu incredere.

― Da... da... trebuie... acasă... ingană Bologa, intorcandu-se cu spatele, incet,

obosit.

Varga reveni mai tarziu, neimpăcat. Apostol tresări din mrejele gandurilor şi zise

bland: ― Varga... nu ştiu ce am... Iartă-mă!

Locotenentul se insenină imediat şi se apropie cu mana intinsă:

― Imi pare rău, prietene dragă... Dar te-ai schimbat ingrozitor... Odinioară mă

iubeai, ne inţelegeam...

― Odinioară! oftă Bologa cu ochii scăldaţi in lacrimi.

Şi mai stătură zece zile pană să plece...

2

Trenul gafaia şi asuda suind printre munţii cu piscurile cărunte incă de zăpadă.

Soarele inceputului de primăvară presăra pulbere de argint in văzduh. Pădurile şi

poienele tresăreau sub mangaierea razelor fierbinţi. Viaţa nouă, tanără, vijelioasă

inviora năvalnic infăţişarea pămantului. Numai trenul, incărcat de oameni şi materiale

de război, lung, scarţaind şi pufăind, părea un monstru din altă lume, pornit să infrunte

tinereţea firii. Locomotiva se tara incet, aşteptandu-se parcă să-i iasă in cale vreun

duşman, se strecura ca o şoparlă uriaşă pe sub coastele şi rapele nepăsătoare, ferindu-se

de ameninţări inchipuite la fiecare cotitură.

Intr-un vagon rezervat pentru ofiţeri, Apostol Bologa stătea pe coridor, la o

fereastră lăsată in jos, sorbind nesăturat priveliştea munţilor, care-i aminteau valea

Someşului şi-l făceau să uite unde merge acuma. Din clipa cand a pornit la gară, i s-a

trezit in suflet o indarjire neastampărată, care-i feconda iubirea şi i-o păstra mandră şi

curată.

Deodată uşa compartimentului de la spatele lui se deschise şi se inchise cu zgomot

şi in ureche ii răsună glasul lui Varga, foarte incantat:

― Ştii, Bologa, cine se află in trenul nostru?... N-ai să ghiceşti!... Generalul

Karg!... Uite acuma ne spuse Gross...

Apostol se intoarse. Prin geamurile uşii se vedeau in compartiment, in fumul de

ţigări, caţiva ofiţeri. Gross ranjea batjocoritor, explicand ceva cu gesturi violente.

― Zice c-a vorbit despre noi cu generalul, urmă Varga. Ba zice, pe onoarea lui, că

generalul ar dori să ne vadă, şi mai cu seamă pe tine, nu ştiu de ce... In definitiv, n-ar fi

decat natural, că doar am sangerat destul pentru patrie... De altfel, Gross a călătorit cu

generalul in interes de serviciu, aşa că...

Lui Bologa ii era scarbă de toţi, cu Gross in frunte. Din pricina aceasta nici nu s-a

amestecat printre ei, şi cu pionierul de-abia a schimbat două vorbe indiferente.

― Da?... Ei vezi?... Foarte bine! zise dansul, vrand să arate curiozitate, cu dispreţ

in privire.

― Să vezi insă ce m-am gandit eu, reluă locotenentul de huzari, cuprinzandu-i de

mijloc. Dacă izbutim să vorbim cu generalul, trebuie să căutăm să-l convingem că

merităm şi noi un concediu după aproape cinci luni de spital şi suferinţe, nu-i aşa?... Eu

am mare incredere in Karg, deşi e sever şi neinduplecat, căci noi, slava Domnului, am

luptat vitejeşte...

― Bine, fireşte, n-ar fi rău, răspunse Bologa, convins in sine că speranţele lui

Varga sunt copilăreşti şi dornic să rămană iar singur. Dar dacă zice Gross că s-a

interesat de noi generalul, de ce nu ne insoţeşte şi el?

Varga aruncă o privire in compartiment şi apoi intoarse spatele cu dezgust, zicand:

― M-a plictisit jidanul cu teoriile anarhice, dragă prietene!... Nu poţi vorbi trei

minute cu el fără să-şi bată joc de tot ce avem noi sfant, ţară, credinţă, trecut... A

inceput să-mi fie greaţă şi frică, zău, Bologa! adăugă peste o clipă, iarăşi inviorat. Dacă

aş fi nevoit să stau mult in tovărăşia lui, m-aş pomeni intr-o bună zi că mi-am pierdut şi

eu toate sentimentele patriotice!

― Sentimentele adevărate trebuie să reziste oricărei ispite! glăsui Apostol apăsat.

― Aşa se zice, dar in realitate nimic nu rezistă la infinit! zambi Varga. Aşa chiar tu

mi-ai spus-o odată, intr-o discuţie, la Budapesta, la unchiul meu, şi n-am uitat-o.

Picătura de apă găureşte stanca... Ş-apoi tu parcă nu te-ai schimbat? Poate că tu nu-ţi dai

seama, dar eu, care am stat cu tine, intr-o odaie, aproape două luni şi ţi-am inghsiţit

toate curiozităţile... ehe! prietene, intreabă-mă pe mine!... Unchiul, care te-a iubit ca pe

copilul lui, dacă te-ar intalni azi, nici nu te-ar mai recunoaşte. Bologa, crede-mă!...

Repet, poate că nu-ţi dai seama, poate că...

Apostol Bologa desluşi, parcă, in cuvintele huzarului o provocare ascunsă. Ii

răspunse cu ură, dar şi cu o gravitate in care străbătea trebuinţa de a-şi dezvălui sufletul,

de a-l pune in palmă şi de a-l purta, mandru şi increzător, ca pe un potir in văzul tuturor:

― Imi dau seama prea bine că m-am schimbat... Cum să nu-mi dau seama, cand

schimbarea s-a săvarşit in chinuri, ca o nouă naştere?... Dar eu de-abia prin schimbarea

aceasta am dobandit adevăratele sentimente fireşti, cum ziceai tu... De-abia, Varga!

Locotenentul de huzari se tulbură. Din tonul lui Bologa simţi lămurit că se află in

faţa unui duşman. Ii zise incet, sec, rezemandu-se cu spinarea de uşa compartimentului

şi privindu-l lung:

― Bologa, sentimentele tale mi se pare că sunt nefireşti... Ia seama!

― Mă ameninţi? intrebă Apostol ironic.

― Sentimentele tale te mană drept in braţele duşmanului...

― Care duşman? repetă Bologa mai batjocoritor.

― Duşmanul ţării, oricare ar fi! vorbi Varga, puţin mai aspru. In clipa aceasta tu,

prietene, eşti dezertor in gandul şi sufletul tău!

Apostol Bologa tresări scurt, apoi zise repede, cu glas mai cald, apucandu-l de

manecă şi implantandu-i in ochi privirea hotărată:

― Ascultă, Varga... Tu ai fost odinioară om şi te lăudai că, sub mundirul militar,

vei purta veşnic o inimă! De aceea iţi zic acuma: dă la o parte raţiunea cazonă şi spune

ce-ai face tu dacă, de pildă, fiind in armata rusească, te-ar trimite să te baţi cu ungurii,

care au pornit să te dezrobească?

― Stai, stai... nu-i aşa, prietene! balbai locotenentul roşind. Mai intai patria...

― Nu ocoli intrebarea, stărui Bologa, triumfător. Răspunde cinstit! In asemenea

cazuri nu pot fi două răspunsuri!

Varga tăcu. Intrebarea il incurca, şi mai ales curajul lui Bologa. In sfarşit, zise

şovăitor:

― Există o lege pentru toţi şi o singură datorie, care ne leagă prin jurămant. Cand

incepe cineva să le judece prin prisma egoismului sentimental, atunci...

― Lege, datorie, jurămant sunt valabile numai pană in clipa cand iţi impun o crimă

faţă de conştiinţa ta! intrerupse Apostol cu vioiciune. Nici o datorie din lume n-are

dreptul să calce in picioare sufletul omului, iar dacă totuşi incearcă...

Bologa sfarşi brusc, cu un gest vag, care spunea orice şi nimic. Varga, surprins,

ingăimă cu ochii mari:

― Atunci bănuielile mele... Atunci umbli cu ganduri de dezertare?

― Ganduri? murmură Apostol cu un suras straniu. Gandurile sunt schimbătoare,

Varga! Am insă o credinţă vie in suflet... asta, da! Şi dacă ea imi va porunci să trec...

să... dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face

datoria cea adevărată... De altfel, chiar voi, judecand cinstit şi fără pornire, imi veţi da

dreptate şi mă veţi aproba! Sunt sigur că şi tu, in sufletul tău...

― Nu, nu, Bologa, te inşeli amar! zise Varga iarăşi sec. Eu nu te voi aproba

niciodată! Eu dispreţuiesc crimele!

― Da? intrebă Apostol cu o mirare nepotrivită, adăugand indată cu ton jovial: Fii

sigur, Varga, că n-am să-ţi cer aprobarea!... Cel mult, de s-ar intampla să trec prin

sectorul tău şi dacă aş avea ghinionul să te intalnesc, cel mult atunci ar putea fi vorba...

Dar atunci, cine ştie, poate că am vorbi altfel...

― Să te ferească Dumnezeu, Bologa! izbucni locotenentul, grav şi ameninţător. Eu

te-aş aresta, ba te-aş impuşca dacă ai incerca să te impotriveşti, cu toate că mi-ai fost

prieten!

― Fii liniştit! zise Bologa iarăşi ironic. Am să mă feresc de sectorul tău ca de foc...

Acuma eşti mulţumit?

― Tu poate glumeşti, Bologa, dar eu...

― Nu glumesc deloc! declară Apostol, devenind dintr-o dată sfidător.

Locotenentul Varga era jignit personal de toate cate auzise. Seninătatea şi hotărarea

cu care Bologa, un ofiţer, ii declara că va dezerta il infuriau. O clipă se gandi să-l

denunţe şi, astfel, să-l pedepsească. Dar poliţismul ii repugna. Şi apoi prea au fost

prieteni odinioară ca să se despartă pentru nişte lucruri care, in realitate, il priveau

numai pe Bologa. Dacă ar putea citi cineva in sufletele tuturor ofiţerilor, s-ar ingrozi de

ceea ce ar descoperi. Cei mulţi işi ascund gandurile, pe cand el barem e sincer.

― Astea-s prostii, prietene! zise Varga, după o pauză, cu glas schimbat şi cu o

veselie poruncită pe faţă. Mai bine haidem la generalul Karg, să ne miluim de un

concediu!

― Aşa-i... prostii... surase Apostol imblanzit. Prostii sunt toate vorbele omului in

ceasurile cele grele ale vieţii...

Varga porni inainte pe coridorul murdar şi plin de soare tanăr. Trenul lăsase in

urmă o cotitură şi vagonul se clătina parc-ar fi fost să-şi piarză echilibrul. Locotenentul

de huzari se sprijinea cu mainile de pereţi, injurand furios, in vreme ce Bologa, la caţiva

paşi inapoi, mergea sigur, liniştit, ca pe o cărare.

3

Trecură printr-un vagon ticsit de militari şi civili, amestecaţi de-a valma. Pe

coridorul stramt se imbulzeau mai ales ţărani cu feţele speriate, păzindu-şi desagii sau

legăturile, vorbind puţin şi incet, parcă s-ar fi temut să nu-i audă cineva. In colţul

dinspre vagonul ofiţerilor, un preot roman, inalt, slab, cu o bărbuţă rară şi imbrăcat

sărăcăcios, se sfătuia domol cu trei ţărani care, după port, păreau unguri.

Apostol, făcandu-şi loc pe la spatele preotului, auzi vorbă romanească şi intoarse

capul o clipă, fără insă a se opri din mers. Zări o faţă cunoscută parcă... In inghesuială