Pe aripile vântului

— Mulţumesc, dar s ar putea să te spânzure când va fi prea târziu ca să mi plătesc impozitele, răspunse Scarlett cu o ironie egală cu a lui Rhett, exprimând, în fond, adevă­ratul ei gând.

Capitolul XXXV
Când Scarlett părăsi închisoarea, ploua şi cerul avea o culoare plumburie. Soldaţii din piaţă se refugiaseră în barăci. Străzile erau pustii. Nu se vedea nicăieri nici un vehicul, şi Scarlett înţelese că va trebui să facă pe jos tot drumul acela lung până acasă.

Pe măsură ce înainta, focul aprins în ea de coniac se stingea. Tremura sub muşcătura vântului rece. Picăturile de ploaie o izbeau pişcându i obrazul ca nişte înţepături de ac. Pelerina subţire a mătuşii Pitty se muie repede, atârnând acum în falduri umede. Scarlett ştia că rochia de catifea va fi complet stricată. Cât despre penele de cocoş de la pălărie, păreau la fel de puţin glorioase ca în zilele ploioase de la Tara când fostul lor posesor se plimba prin ogradă. Trotua­rul era desfundat şi, pe mari intervale, intrai în noroi până la glezne. Din când în când Scarlett îşi pierdea câte un pantof în noroi şi, de câte ori se apleca să l scoată, tivul rochiei se murdărea mai mult. Nici nu încercă măcar să ocolească băltoacele. Intra în ele, trăgând după ea fustele îngreunate. Juponul îi era ud, pantalonaşii de dantelă se udaseră şi ei şi îi îngheţau picioarele, dar puţin îi păsa de distrugerea toaletei pe care mizase atât. Leoarcă de apă, disperată, nu mai avea nici un curaj.

Cum se putea întoarce la Tara, când plecase atât de sigură pe ea? Cum le va putea spune tuturor celor de la Tara că trebuiau să plece? Şi cum va putea să părăsească ogoarele roşii, pinii uriaşi, bălţile, cimitirul familiei în care, sub umbra deasă a cedrilor, odihnea Ellen?

Ura împotriva lui Rhett Butler îi ardea inima. Ce nemernic! Nădăjduia că l vor spânzura şi că nu va mai avea niciodată de a face cu acest om, care o văzuse umilindu se şi degradându se. Fireşte, dacă ar fi vrut i ar fi putut face rost de bani. Oh, spânzurătoarea era încă o moarte prea dulce pentru el. Slavă Domnului că n o putea vedea acum, cu hainele leoarcă, cu părul atârnându i, cu dinţii care i clănţăneau. Ce hidoasă trebuie să fie, şi cum şi ar bate joc de ea!

Negrii pe care i întâlnea se întorceau rânjind obraznic şi o priveau cum se poticnea sau aluneca în noroi, cum iuţea pasul sau se oprea ca să şi recapete răsuflarea sau să şi pună pantofii. Cum îndrăzneau să râdă gorilele astea negre? Cum îndrăzneau să şi bată joc de ea, de Scarlett O'Hara de la Tara? I ar fi plăcut să dea ordin să fie biciuiţi până la sânge. Numai bestiile de yankei erau de vină că i au eliberat şi le îngăduiau să i insulte pe albi.

Ajunsă în strada Washington, priveliştea care i se oferi ochilor deveni tot atât de lugubră ca şi propriile ei gânduri. Nu văzu nimic din animaţia şi viaţa care o izbiseră pe Strada Piersicului. Pe vremuri, aici se ridicau numeroa­se case particulare, dar nu fuseseră reconstruite decât foar­te puţine din aceste frumoase locuinţe. Nu se vedeau decât temelii înnegrite de fum şi hornuri golaşe, pe care oamenii le botezaseră "santinelele lui Sherman". Alei năpădite de bălării duceau spre maidane unde înainte fuseseră case; grădinile erau părăginite; nu se vedeau nicăieri echipaje, iar stâlpii de care se legau odinioară frâiele cailor, păreau atât de inutili! Peste tot stăpâneau doar vântul rece şi ploaia, noroiul şi arborii golaşi, tăcerea şi dezolarea. Ce ude îi erau picioarele şi ce departe era casa mătuşii Pitty!

Scarlett auzi în urma ei tropăit de copite şi se feri cât putu pe trotuarul îngust, spre a apăra pelerina mătuşii Pitty de alţi stropi de noroi. O brişcă venea încet pe stradă. Hotărâtă să ceară ajutorul vizitiului dacă era un alb, Scar­lett se întoarse. Ploaia o împiedica să vadă cine era, dar când brişca ajunse în dreptul ei, deosebi un om care o privea. Scarlett avu impresia că mai văzuse chipul acesta undeva. Coborî de pe trotuar ca să vadă mai bine, şi atunci omul tuşi cu un mic aer jenat şi exclamă cu o mirare plină de bucurie:

— Dumnezeule, nu se poate să fie domnişoara Scarlett!

— O, domnule Kennedy! strigă ea apropiindu se şi sprijinindu se de roata plină de noroi, fără să i pese că şi murdăreşte rochia, n am fost niciodată atât de fericită să întâlnesc pe cineva!

Frank Kennedy se înroşi de plăcere auzind aceste cuvinte, a căror sinceritate nu putea fi pusă la îndoială, apoi, după ce se întoarse ca să arunce o scuipătură îngăl­benită de tutun, sări jos din brişcă. Scutură mâinile tinerei femei cu entuziasm, ridică prelata şi o ajută pe Scarlett să se urce.

— Ce faci, domnişoară Scarlett, singură în cartierul ăsta? Nu ştii că e primejdios? Şi eşti udă din cap până n picioare. Ţine, înveleşte ţi picioarele cu pătura asta!

În timp ce Frank se agita în jurul ei şi cârâia ca o găină, Scarlett se lăsa cu plăcere răsfăţată. Era aşa de bine să fii certată şi râzgâiată de un bărbat, chiar când nu era vorba decât de o fată bătrână în pantaloni, ca Frank Kennedy. Ce binefăcător contrast faţă de tratamentul brutal la care o supusese Rhett! Şi ce plăcere să vezi pe cineva din comita­tul tău, când eşti atât de departe de casă! Scarlett observă că Frank era bine îmbrăcat şi că brişca era nouă. Calul părea tânăr şi bine îngrijit, dar Frank arăta mult mai bătrân decât era. Cu figura obosită, cu ochii umezi şi băgaţi în fundul unui fel de buzunar de carne fleşcăită, slăbise şi îmbătrânise mult din acel ajun de Crăciun când venise la Tara cu oamenii lui. Barba de un blond roşiatic era rară şi parcă zdrenţuită, ca şi când n ar fi încetat să se tot tragă de ea. Totuşi, în comparaţie cu oamenii trişti şi preocupaţi pe care i întâlnea peste tot, Frank avea un aer de prosperitate şi de bună dispoziţie.

— Ce plăcere să te văd, zise el cu căldură. Nu ştiam că eşti în oraş. Am văzut o pe domnişoara Pittypat săptămâna trecută, dar nu mi a spus că o să vii. Te a... te a însoţit cineva de la Tara?

Se gândea la Suellen, dobitocul bătrân!

— Nu, răspunse Scarlett învelindu se cu pătura caldă. Am venit singură. Şi n o anunţasem pe mătuşa Pitty de sosirea mea.

Frank şuieră şi calul o porni din nou.

— Toată lumea e bine la Tara?

— Oh, da, mai mult sau mai puţin.

Trebuia neapărat să găsească un subiect de conversa­ţie, dar îi venea aşa de greu să spună ceva. Mintea îi era ca de plumb, acum după înfrângere, şi Scarlett nu dorea altceva decât să stea la căldură, sub pătură, şi să nu se gândească la nimic. Nu voia să se gândească la Tara acum. O s o facă mai târziu, când gândul pierderii Tarei n o s o mai chinuiască atâta. De ar putea să găsească un subiect de conversaţie, care să l ocupe pe Frank tot drumul, n ar avea decât să murmure din când în când: "Ce bine!" şi: "Eşti, desigur, foarte priceput."

— Domnule Kennedy, sunt atât de surprinsă că te văd. Ştiu că n a fost frumos din partea mea să întrerup legătu­rile cu vechii noştri prieteni, dar nu credeam că eşti la Atlanta. Îmi pare chiar că am auzit că eşti la Marietta.

— Fac afaceri la Marietta, o mulţime de afaceri. Dom­nişoara Suellen nu ţi a spus că m am stabilit la Atlanta? Nu ţi a vorbit de magazinul meu?

Scarlett îşi aminti vag că o auzise pe Suellen vorbind de Frank şi de un magazin, dar nu dădea niciodată prea mare atenţie la ce spunea Suellen. Îi ajungea să ştie că Frank era în viaţă şi că o va scăpa într o zi de soră sa.

— Nu, nu mi a spus nici un cuvânt. Ai un magazin? Înseamnă că eşti foarte capabil.

Frank păru puţin jignit aflând că Suellen nu trâmbiţase ştirea la toţi, dar complimentul lui Scarlett îi merse la inimă.

— Da, am un magazin, şi – pe Dumnezeul meu! – un magazin frumos. Lumea spune că am simţul afacerilor.

Încântat de el însuşi, râse cu râsul său înăbuşit pe care Scarlett îl găsea atât de enervant.

"Un bătrân nebun şi încrezut", îşi zise ea.

— O, domnule Kennedy, am impresia că reuşeşti în tot ce faci. Dar cum de ai izbutit să deschizi un magazin? Când te am văzut acum doi ani, de Crăciun, mi ai spus că n aveai nici o lescaie.

Frank îşi drese glasul, se trase de favoriţi şi surâse timid.

— E o poveste lungă, domnişoară Scarlett.

"Slavă Domnului", gândi tânăra femeie. "O să dureze până ajung acasă". Şi spuse tare:

— Te rog, spune mi o.

— Îţi aminteşti ultima oară când am venit la Atlanta ca să rechiziţionăm hrană? Ei bine, la scurt timp după aceea am intrat în serviciul activ. Vreau să spun că am făcut războiul cu adevărat. Adio, intendenţă! Ce vrei, nu mai era nevoie de intendenţă, fiindcă nu se mai găsea aproape nimic care să poată fi rechiziţionat, şi m am gândit că un om sănătos îşi avea firesc locul în linia întâi. Atunci am luptat un timp în rândurile cavaleriei, până ce am primit un glonte în umăr.

Frank părea foarte mândru, şi Scarlett exclamă:

— Groaznic!

— O, n a fost prea grav, urmă el pe un ton condescen­dent, doar o rană superficială. M au trimis într un spital în Sud şi tocmai când urma să ies, au sosit trupele yankee. Pe Dumnezeul meu, ce a fost! Totul a fost atât de neaştep­tat, şi oricine era în stare să umble a ajutat la mutatul antrepozitelor militare şi al spitalului. Am dus totul la gară. Încărcasem un tren, când yankeii au intrat printr o parte a oraşului. Nu ne a mai rămas altceva de făcut decât să fugim cât mai repede prin cealaltă parte. Doamne, ce groaznic a fost să stai pe acoperişul unui vagon şi să priveşti cum yankeii ardeau ceea ce fuseserăm siliţi să lăsăm în gară! Gândeşte te, domnişoară Scarlett, că au ars tot ce îngrămădisem acolo – pe mai bine de o jumătate de milă – iar noi, abia am scăpat!

— Groaznic!

— Da, groaznic! Ăsta i adevărul! După ce ai noştri au ocupat iar Atlanta, trenul în care eram a fost expediat aici. Înţelegi, domnişoară Scarlett, asta se petrecea cu puţină vreme înainte de sfârşitul războiului, şi...înţelegi, erau o mulţime de vase, paturi, saltele şi pături, pe care nimeni nu le cerea. De drept, cred că aparţineau yankeilor. În sensul acesta sunt termenii capitulării, nu i aşa?

— Hm... hm..., răspunse Scarlett absentă.

Se încălzise şi i se făcuse somn.

— Nu ştiu nici acum dacă am făcut bine ori nu, urmă Frank oarecum belicos, dar mi am zis că yankeii n or să aibă ce să facă cu toate mărfurile astea. Oricum, le ar fi dat foc. Or, noi le plătisem cu bani grei şi mi am zis că, în fond, reveneau de drept Confederaţiei sau confederaţilor. Înţe­legi ce vreau să spun?

— Da...

— Sunt fericit că eşti de părerea mea, domnişoară Scar­lett. Într un anumit sens, n am conştiinţa împăcată. O mulţime de lume mi a spus: "O, nu te mai gândi la asta, Frank", dar n am ce face. Crezi că am avut dreptate?

— Desigur, răspunse Scarlett, întrebându se ce oare îi spusese nebunul ăsta bătrân.

Se pare că era vorba de un conflict cu conştiinţa lui. Când un bărbat a ajuns la vârsta lui Frank, ar trebui să ştie că nu trebuie să şi bată capul cu lucruri fără importanţă. Dar aşa era el – nervos şi tipicar ca o fată bătrână.

— Sunt fericit că te aud spunând o. După capitulare, aveam circa zece dolari de argint. Era tot ce posedam pe lume. Ai aflat ce au făcut yankeii la Jonesboro cu casa şi cu prăvălia mea. Nu ştiam ce să fac. Atunci, cu cei zece dolari ai mei, am pus acoperiş la o prăvălie veche de lângă Five Points, am dus acolo materialele spitalului şi am început să le vând. Toată lumea avea nevoie de vase, de paturi şi de saltele. Vindeam ieftin, pentru că aveam impresia că toate mărfurile astea aparţineau aproape tot atât de mult celorlalţi ca şi mie. Totuşi, am reuşit să pun nişte bani deoparte. Am cumpărat alte mărfuri, şi am făcut treabă bună. Dacă se ndreaptă lucrurile, cred că voi câştiga bani mulţi.

Auzind cuvântul "bani", Scarlett ciuli urechile şi se scutură din toropeală.

— Spui că ai câştigat bani?

Frank era încântat de interesul pe care i l arăta Scar­lett. În afară de Suellen, prea puţine femei îi acordaseră altceva decât o atenţie de moment şi era foarte măgulit să vadă pe fosta frumuseţe a comitatului sorbindu i cuvinte­le. Lăsă hăţurile să atârne astfel încât calul să meargă mai încet şi să şi poată sfârşi povestea înainte de a ajunge la destinaţie.

— Nu sunt milionar, domnişoară Scarlett, şi în compa­raţie cu ce aveam altădată, ceea ce am acum e foarte puţin. Dar anul acesta am câştigat totuşi o mie de dolari. Fireşte, am întrebuinţat jumătate ca să repar magazinul, să mai cumpăr mărfuri şi să plătesc chiria. Totuşi, am realizat un beneficiu net de cinci sute de dolari şi, cum vremurile par să se îndrepte, la anul cred că o să am un beneficiu net de două mii de dolari. Şi ştiu ce am să fac cu ei, căci mai am încă un plan.

Întorsătura pe care o luă conversaţia deşteptă brusc curiozitatea lui Scarlett. Clipi din gene şi se apropie de Frank.

— Ce înţelegi prin asta, domnule Kennedy?

Omul râse şi scutură hăţurile.

— Pariez că te plictiseşti să mă auzi vorbind de afaceri, domnişoară Scarlett. O femeie frumoasă nu trebuie să se priceapă la afaceri.

"Ce bătrân prost!"

— O, ştiu că nu mă pricep, dar mă interesează atâta! Povesteşte mi, te rog, tot şi explică mi dacă nu înţeleg.

— Ei bine, e vorba de un gater.

— Un ce?

— Un fel de fabrică de cherestea în care se taie butucii şi se fac scânduri. Nu l am cumpărat încă, dar asta nu va întârzia. Proprietarul lui, unul Johnson, care stă mai sus de Strada Piersicului, vrea să l vândă. Are mare nevoie de bani lichizi. Dacă vom face afacerea, va conduce gaterul în locul meu şi l voi plăti cu săptămâna. E unul din singurele gatere care au mai rămas în picioare, domnişoară Scarlett. Yankeii le au distrus aproape pe toate. Un gater e o mină de aur. Poţi vinde scândurile la orice preţ. Yankeii au ars atâtea case, încât lumea n are unde să stea. Oamenii par a fi cuprinşi de nebunia reconstrucţiei. Nimeni n are destule scânduri şi toţi ard de nerăbdare să şi facă rost. Populaţia Atlantei creşte văzând cu ochii. Oamenii de la ţară nu se pot descurca singuri, acum când nu mai au negri şi când yankeii şi carpetbagger ii care mişună prin ţară încearcă să ne despoaie. Atunci, vin cu toţii aici. În scurtă vreme Atlanta va deveni un mare oraş. Şi va fi mare nevoie de lemn la construirea caselor. De aceea voi cumpăra gaterul îndată ce...îndată ce mi se vor achita câteva din poliţele care mi se datorează. La anul, pe vremea asta, voi fi mai în largul meu. Sper...nădăjduiesc că ştii de ce ţin atâta să câştig bani.

Roşi şi începu să se bâlbâie. "Iată l că se gândeşte la Suellen", îşi zise Scarlett cu dezgust.

O clipă îi trecu prin cap să i ceară s o împrumute cu trei sute de dolari, dar alungă repede gândul. Va fi jenat, se va bâlbâi, se va pierde în scuze, dar nu i va împrumuta. Muncise din greu ca să pună banii ăştia deoparte, în nă­dejdea că se va căsători cu Suellen la primăvară şi, dacă i împrumuta ei, înseamnă să amâne iar căsătoria. Chiar dacă i ar făgădui după ce ea i ar trezi compătimirea şi i ar arăta că e o datorie faţă de viitoarea lui familie, ştia că Suellen s ar împotrivi. Prea se temea să nu rămână fată bătrână, aşa că s ar lupta ca o leoaică dacă cineva ar încerca să întârzie nunta.

Ce găsea oare la morocănoasa şi plângăreaţa de Suel­len nebunul ăsta bătrân, încât nu se gândea decât cum să i ofere un cămin? Suellen nu merita nici să aibă un bărbat iubitor, nici să împartă cu el câştigurile unei prăvălii şi ale unui gater. Din clipa în care Suellen va avea ceva bani, va deveni de nesuferit şi în nici un caz nu va ajuta Tara. Dacă ar avea toalete şi i s ar spune "doamnă" – puţin i ar păsa dacă Tara ar fi vândută de fisc sau distrusă.

În timp ce se gândea la viaţa liniştită ce o aştepta pe Suellen, pe lângă existenţa precară pe care ar trebui s o ducă ea, Scarlett simţi cum se înfurie împotriva nedreptăţii destinului. Repede îşi întoarse capul, de teamă ca Frank să nu i surprindă expresia. Era pe cale să piardă tot ce avea, în timp ce Sue... şi deodată luă o hotărâre.

Suellen nu l va avea nici pe Frank, nici prăvălia, nici gaterul!

Suellen nu le merita. Le va avea ea! Se gândi la Tara şi l revăzu pe Jonas Wilkerson, veninos ca un şarpe, în josul scării, şi simţi că trebuie să se agaţe de ultima epavă a naufragiului vieţii ei. Rhett fusese o decepţie, dar Dum­nezeu i l trimisese pe Frank.

Dar cum să şi ajungă scopul? Absentă, privi cum cădea ploaia şi strânse pumnii. "Voi ajunge oare să l fac s o uite pe Sue şi să mă ia pe mine? Dacă era cât pe ce să reuşesc cu Rhett, nu văd de ce n aş reuşi cu Frank." Clipi din gene şi şi aminti privirea asupra însoţitorului ei. "Fără îndoială, nu i frumos", îşi zise ea, calm. "Are dinţii stricaţi, gura îi miroase urât şi e destul de bătrân ca să mi fie tată. În plus, e nehotărât, timid, şi bine intenţionat. Nu cunosc defecte mai mari la un bărbat. În orice caz, e un gentleman, şi cred c o să mă înţeleg mai bine cu el decât cu Rhett. Sigur că voi putea să l manevrez mai uşor decât pe Rhett. Şi apoi, cerşetorii n au de ales."

Gândul că Frank era logodnicul lui Suellen nu trezi nici o remuşcare. După totala prăbuşire morală care o adusese la Atlanta şi la Rhett, să fure bărbatul făgăduit surorii ei i se părea o chestiune minoră, de care n ar avea rost să se încurce.

Odată cu această nouă speranţă, încrederea îi reveni şi uită că i era frig la picioare. Se uită la Frank atât de stăruitor, încât acesta manifestă o oarecare emoţie. Dar deodată Scarlett îşi plecă repede ochii, amintindu şi de cuvintele lui Rhett: "Am văzut ochi ca ai tăi într un duel cu pistolul... Nu trezesc nici o ardoare în pieptul unui bărbat."

— Ce e, domnişoară Scarlett? Ţi e frig?

— Da, răspunse ea la întâmplare, şi adăugă: Te ar su­păra dacă aş pune mâna în buzunarul paltonului dumitale? E atât de frig, şi manşonul meu e ud pe dinăuntru.

— Vai de mine... Cum de nu! Şi n ai mănuşi. Ce dobitoc sunt! Vorbesc verzi şi uscate, când dumneata probabil că eşti îngheţată şi ai nevoie de un foc bun. Hii, Sally! De fapt, domnişoară Scarlett, aveam capul atât de plin de poveştile mele, că nici nu te am întrebat ce făceai în acest cartier la ora asta târzie?

— Am fost la postul de comandă al yankeilor, răspunse ea fără să se gândească.

Surprins, Frank îşi ridică sprâncenele de culoarea ni­sipului.

— Dar bine, domnişoară Scarlett! Soldaţii... De ce...?

"Sfântă Fecioară, fă să găsesc o minciună!" se rugă ea în grabă. Nu trebuia pentru nimic în lume ca Frank să bănuiască măcar că se dusese să l vadă pe Rhett. Frank îl considera un ticălos şi socotea primejdios pentru o femeie cinstită să i adreseze cuvântul.

— Am fost... am fost acolo ca să văd dacă... dacă nu cumva ofiţerii ar putea cumpăra nişte broderii ca să le trimită soţiilor lor. Brodez foarte bine.

Frank se lăsă pe spate, îngrozit. Era uluit. Perplexita­tea şi indignarea se luptau în el.

— Te ai dus la yankei... păi bine... domnişoară Scarlett, n ar fi trebuit. Tatăl dumitale desigur că habar n are. Dom­nişoara Pittypat...

— O, am să mor dacă o să spui mătuşii Pitty! strigă Scarlett care, cu adevărat îngrijorată, începu să plângă.

Lacrimile îi curgeau uşor, căci îi era frig şi se simţea nenorocită; totuşi, efectul fu surpinzător. Frank n ar fi fost nici mai jenat, nici mai încurcat dacă Scarlett s ar fi apucat deodată să şi scoată rochia. De mai multe ori plescăi din limbă şi şopti "Vai de mine, vai de mine!", făcând mari gesturi inutile. Un gând îndrăzneţ îi trecu prin minte: Ce ar fi să atragă capul lui Scarlett pe umărul lui şi să l mângâie? Dar cum nu făcuse asta niciodată cu nici o femeie, nu ştia cum să înceapă. Scarlett O'Hara, atât de frumoasă, atât de veselă, plângând în trăsura lui! Scarlett O'Hara, cea mai mândră dintre fetele cele mai mândre, încercând să vândă broderii yankeilor! I se rupea inima...

Scarlett plângea întruna. Din când în când lăsa să i scape câteva cuvinte, şi Frank începu să înţeleagă că totul nu mergea prea bine la Tara. Domnul O'Hara continua să nu mai fie deloc "el însuşi". Nu era destulă mâncare pentru atâtea guri. Trebuise să vină la Atlanta ca să încerce să câştige nişte bani, pentru ea şi fiul ei. Frank plescăi din nou din limbă, şi deodată îşi dădu seama că Scarlett îşi sprijinea capul pe umărul lui. Nu ştia prea bine cum se întâmplase. Ce ştia era că nu el o atrăsese pe Scarlett, dar capul era acolo şi tânăra femeie plângea cu hohote, lipită de pieptul lui, senzaţie nouă şi tulburătoare pentru el. Se mulţumi la început să atingă uşor umărul lui Scarlett, apoi deveni mai îndrăzneţ, şi o mângâie cu o mână sigură. Ce delicioasă era această biată femeiuşcă fără sprijin! Ce nebunie şi ce curaj să încerce să câştige nişte bani vânzând broderii. Dar să ai de a face cu yankei... asta depăşea orice limită.

— Nu voi spune nimic domnişoarei Pittypat, dar tre­buie să mi făgăduieşti, domnişoară Scarlett, că n ai să reîncepi. Gândul că fiica domnului Gerald...

Ochii verzi şi plini de lacrimi ai lui Scarlett erau aţintiţi cu disperare asupra ochilor lui.

— Dar, domnule Kennedy, trebuie totuşi să fac ceva. Trebuie să mi hrănesc băieţaşul. Nu mai e nimeni care să se ocupe de noi acum.

— Eşti o femeie curajoasă, dar nu vreau să faci astfel de lucruri. Familia dumitale ar muri de ruşine.

— Atunci, ce trebuie să fac?

Ochii verzi, plini de lacrimi, îl priveau ca şi cum Scarlett ar fi fost convinsă că el ar deţine remediul tuturor relelor.

— Ei bine, nu ştiu încă ce să ţi spun, dar voi încerca să găsesc ceva...

— O, ştiu că ai să găseşti! Eşti atât de priceput...Frank!

Niciodată mai înainte Scarlett nu i spusese pe nume, şi asta fu pentru el o surpriză agreabilă. Biata fetiţă era fără îndoială atât de tulburată, încât nici nu observase greşeala. Frank era plin de bunăvoinţă pentru ea şi simţea că misi­unea lui este s o protejeze. Va face tot ce i va sta în putinţă pentru sora lui Suellen O'Hara. Scoase din buzunar o batistă roşie şi i o întinse lui Scarlett, care şi şterse ochii cu ea şi surâse cu buze tremurătoare.

— Sunt o gâsculiţă proastă, zise ea ca să se scuze. Te rog, iartă mă.

— Nu eşti deloc o gâsculiţă proastă. Eşti o femeie foarte curajoasă, care încearcă să ducă o povară prea grea pentru umerii ei. Mi e teamă că domnişoara Pittypat nu ţi e de prea mare ajutor. Am auzit spunându se că a pierdut cea mai mare parte din avere. Cât despre domnul Henry Hamilton, nici el nu i într o situaţie prea fericită. Mi ar place atât de mult să am un cămin, ca să ţi pot oferi ospitalitatea. Dar, domnişoară Scarlett, să nu uiţi că după ce mă voi căsători cu domnişoara Suellen, în casa noastră va fi întot­deauna un loc pentru dumneata şi pentru Wade Hampton. Acum era momentul! Sfinţii şi îngerii din cer vegheau asupra ei dacă i dădeau un astfel de prilej. Simulă mirare şi jenă, deschise gura ca pentru a spune ceva, apoi o închise de îndată.

— Nu mi spune că nu ştiai că ţi voi deveni cumnat primăvara viitoare, zise Frank cu o voluptate care ascun­dea greu nervozitatea.

Zărind însă ochii lui Scarlett umplându se de lacrimi, întrebă cu o voce plină de îngrijorare:

— Ce s a întâmplat? Nu cumva domnişoara Sue e bolnavă?

— O, nu! O, nu!

— Dar atunci ce s a întâmplat? Trebuie să mi spui.

— O, nu pot! Nu ştiam! Eram convinsă că ţi a scris... o, cum a putut!

— Domnişoară Scarlett, despre ce i vorba?

— O, Frank, nu voiam să ţi spun, dar bineînţeles cre­deam că eşti la curent... Credeam că ţi a scris.

— Că mi a scris ce?

Frank tremura.

— O, să facă asta unui bărbat ca dumneata!

— Ce a făcut?

— Nu ţi a scris? Cred că i a fost prea ruşine. Merită să i fie ruşine. O, să ai o soră atât de nedemnă!

Frank o lăsă să vorbească, nemaiavând măcar puterea s o întrebe. Cu figura descompusă, privea ţintă la Scarlett. Hăţurile îi spânzurau moale în mână.

— Se mărită cu Tony Fontaine luna viitoare. O, îmi pare rău, Frank. Îmi pare atât de rău că ţi am spus. Ce vrei, se săturase de aşteptat şi s a temut să nu rămână fată bătrână.

Mammy era pe verandă când Frank o ajută pe Scarlett să coboare din brişcă. După toate aparenţele, stătea acolo de mai multă vreme, căci rochia îi era udă şi şalul de asemenea. Faţa zbârcită exprima supărarea şi îngrijorarea, iar buza de jos îi ieşea înainte cum n o văzuse niciodată Scarlett. Aruncă o privire fulgerătoare lui Frank, dar, când îl recunoscu, îşi schimbă îndată atitudinea. Coborî trepte­le, se îndreptă spre el legănându se şi surâzând şi îi făcu o plecăciune adâncă.