Pe aripile vântului

La două săptămâni după nuntă, Frank se îmbolnăvi de gripă şi doctorul Meade îi porunci să stea la pat. În timpul primului an de război, Frank zăcuse două luni la spital bolnav de pneumonie şi, de atunci, trăia cu frica n sân. Aşa că se simţi încântat să rămână în pat şi să asude sub trei pături şi să bea ceaiurile fierbinţi pe care i le aduceau în fiece oră Mammy şi mătuşa Pitty.

Boala se prelungi şi, pe măsură ce timpul trecea, Frank îşi făcea din ce în ce mai multe griji în privinţa prăvăliei. Încredinţase conducerea vânzătorului său care, în fiecare seară, venea să i dea socoteală de operaţiunile din timpul zilei, dar asta nu l mulţumea. Începu să fie din ce în ce mai îngrijorat, până ce Scarlett, care pândea ocazia, îi puse mâna ei rece pe frunte şi i spuse: "Lasă, dragul meu, nu te mai necăji atât. Mă duc eu în oraş să văd ce se petrece la prăvălie."

Şi se duse. În timpul primelor trei săptămâni ale noii ei căsnicii, arsese de dorinţa să arunce o privire în registrele bărbatului ei, ca să şi dea seama de situaţia lui financiară. Ce noroc că Frank trebuia să stea la pat!

Prăvălia era situată nu departe de Five Points. Aco­perişul ei nou strălucea deasupra vechilor ziduri înnegrite de fum. Un umbrar de scânduri se întindea peste trotuar până în stradă. Era susţinut de stâlpi prinşi între ei prin bare de fier, de care erau legaţi cai şi catâri. Dobitoacele, cu pături rupte sau cu bucăţi de pernă pe spate, stăteau cu capul plecat, încercând să se apere de ceaţa îngheţată. Înăuntru te ai fi crezut la Bullard în Jonesboro, doar că lipseau toţi acei gură cască care, aşezaţi în faţa sobei fier­binţi, se dondăneau, mestecau tutun şi scuipau în lădiţele cu nisip. Prăvălia lui Frank era şi mai mare şi mai întune­cată decât aceea a lui Bullard. Umbrarul de scânduri oprea aproape toată lumina zilei şi numai câteva geamuri strâm­te, tăiate în zidurile laterale şi murdărite de muşte, lăsau să pătrundă puţină lumină difuză. Podeaua era acoperită cu rumeguş de lemn. Peste tot numai praf şi murdărie. În faţă se ngrămădeau pe rafturi baloturi de stofă ţipătoare, porţelanuri, vase de bucătărie şi diferite alte obiecte într o aparenţă de ordine, dar în odaia din spate era un adevărat haos.

Obiectele cele mai diferite se îngrămădeau acolo, cla­ie peste grămadă, pe pământul bătătorit. Scarlett deosebi în semiîntunericul din odaie cutii şi baloturi de mărfuri, pluguri şi hamuri, şei şi coşciuge de brad. Mobile de ocazie din lemn ordinar, dar şi altele de mahon sau lemn de trandafir se îngrămădeau în umbră, de unde licărea câteodată reflexul unei mobile tapisate cu o catifea bogată sau cu brocart lucios. Vase de noapte, căni şi lighene erau răspândite pe jos. Pe lângă pereţi se înşirau lăzi mari, dar era atât de întuneric, încât Scarlett trebui să apropie o lampă ca să şi dea seama că erau pline de seminţe, de cuie, de lacăte şi de unelte de tâmplărie.

"Aş fi crezut că un bărbat atât de pisălog şi de tipicar ca o fată bătrână are mai mult simţul ordinii", gândi ea ştergându şi mâinile murdare cu batista. "Parcă ar fi o cocină de porci. Aşa se ţine o prăvălie? De şi ar de ostenea­la să le cureţe puţin şi să le expună acolo unde le ar putea vedea lumea, le ar putea vinde mult mai repede. Judecând după ce văd, cine ştie în ce hal o să i găsesc registrele. Hai să aruncăm o privire asupra socotelilor!"

Şi Scarlett luă lampa şi trecu în celălalt colţ al prăvă­liei. Willie, vânzătorul, îi dădu fără nici un chef registrul gros şi murdar. Era evident că, cu toată tinereţea lui, împărtăşea părerea lui Frank că femeile n au ce căuta în afaceri. Dar Scarlett îl puse la locul lui cu câteva vorbe mai aspre şi l trimise să şi ia masa. Când vânzătorul părăsi prăvălia, se simţi mai la largul ei, căci atitudinea lui o enerva. Apropie de soba care duduia un scaun cu fundul crăpat, îşi ghemui un picior sub ea şi puse registrul pe genunchi. Era ora mesei şi străzile erau pustii. Nu se va ivi nici un client care s o deranjeze.

Întoarse încet paginile, purecând şirurile de nume şi coloanele de cifre scrise cu caligrafia neciteaţă dar ordona­tă a lui Frank. Era întocmai cum îşi închipuise. Încruntă din sprâncene, descoperind o nouă dovadă a lipsei de spirit comercial a soţului ei. În dreptul numelor pe care le cunoş­tea atât de bine, ca Merriwether ori Elsing, figurau sume al căror total se ridica la cel puţin cinci sute de dolari. Cinci sute de dolari împrumutaţi, datorii vechi câteodată de mai multe luni! Judecând după spusele lui Frank asupra sume­lor datorate de "unii", Scarlett crezuse că era vorba de mult mai puţin. Dar chiar atât!

"Dacă nu pot plăti, de ce continuă să mai cumpere?" îşi zise ea indignată. "Şi dacă el ştie că nu pot plăti, de ce continuă să le dea pe datorie? Cei mai mulţi dintre ei ar putea plăti dacă Frank ar şti cum să procedeze. Elsing ii ar putea cu siguranţă, de vreme ce au putut oferi lui Fanny o rochie de satin şi o nuntă atât de costisitoare. Frank are suflet prea bun, şi oamenii profită. De ar încasa măcar jumătate din bani, ar putea cumpăra gaterul şi nu s ar mai lăsa rugat atâta, ca să mi dea banii pentru impozite."

Şi deodată se simţi şi mai indignată: "Când mă gândese că are pretenţia să conducă un gater, Doamne Sfinte! Dacă transformă prăvălia în societate filantropică, oare cum îşi închipuie că o să câştige bani vânzând cherestea? N ar trece nici o lună şi portăreii i ar scoate gaterul la vânzare. Aş conduce gaterul mult mai bine ca el şi, oricât nu m aş pricepe în materie de cherestea, fac rămăşag că aş şti să pun pe roate gaterul mai bine ca el."

Era un gând cel puţin surprinzător. O femeie mai pricepută în afaceri ca un bărbat! Gând revoluţionar pentru Scarlett, care fusese crescută în tradiţia că bărbaţii erau pricepuţi, iar femeile nu prea deştepte. Bineînţeles, îşi dăduse seama că lucrul nu era prea adevărat, dar prejude­cata stăruia încă. Niciodată până acum, nu i se întâmplase să dea glas acestei idei atât de extraordinare. Nemişcată, cu registrul gros pe genunchi, cu gura rămasă deschisă de uimire, se gândea că în cursul lunilor de foamete făcuse la Tara o muncă de bărbat, şi munca ei dăduse roade frumoa­se. Din copilărie i se băgase în cap că o femeie singură nu poate face nimic, şi totuşi până la sosirea lui Will condusese plantaţia fără ajutorul vreunui bărbat. "Ia te uită", îşi zise ea, "am impresia că o femeie ar putea face orice fără ajutorul unui bărbat...în afară de copii, şi numai Dumne­zeu ştie că nici o femeie cu mintea întreagă n ar face copii."

La gândul că era tot atât de capabilă ca un bărbat, simţi că o năpădeşte un val de mândrie şi fu cuprinsă de o dorinţă puternică să dovedească ce poate, să câştige bani singură, cum câştigau bărbaţii. Da, bani care i ar aparţine numai ei, pentru care n ar avea de dat socoteală nici unui bărbat.

— Aş vrea să am destui bani ca să cumpăr eu singură gaterul, zise ea tare, şi apoi oftă. "Sunt sigură că l aş face să meargă strună şi nimeni n ar obţine de la mine nici o aşchie pe datorie."

Oftă din nou. N avea de unde face rost de bani. Aşadar, nici vorbă de cumpărat gaterul. Frank n avea altceva de făcut decât să încerce să şi recapete banii şi să cumpere gaterul. În definitiv, era un mijloc destul de sigur de a obţine bani şi, când va fi proprietarul gaterului, va găsi ea mijlocul să l facă un om de afaceri mai destoinic decât fusese cu treburile prăvăliei.

Scarlett rupse una din ultimele foi ale registrului şi începu să copieze lista datornicilor care nu plătiseră de mai multe luni. Îndată ce se va întoarce acasă, va deschide discuţia cu Frank asupra acestei chestiuni. Îl va face să înţeleagă că oamenii aceia trebuie să şi plătească datoriile, chiar dacă îi sunt prieteni şi chiar dacă îi vine greu să le ceară. Frank va fi probabil tulburat, căci era sfios şi voia cu orice preţ să se bucure de stima vecinilor săi. Era atât de sensibil, încât prefera să piardă bani, decât să ceară achita­rea datoriilor.

Va declara fără îndoială că nimeni n are bani cu care să şi plătească datoriile. La urma urmei, era poate adevă­rat, dar aproape toată lumea mai avea puţină argintărie sau bijuterii, sau chiar pământ. Frank se putea mulţumi cu ele în loc de bani.

Scarlett îşi închipuia ce i va răspunde soţul ei când îi va propune un asemenea lucru. Să ia bijuteriile sau pro­prietăţile prietenilor săi! "Ei bine, n are decât să se vaiete cât o vrea", se gândi ea ridicând din umeri. "O să i spun că n are decât să rămână sărac ca să le facă pe plac prietenilor săi, dar că eu nu ţin să rămân săracă. Frank n o să reuşească niciodată dacă n are puţin mai mult simţ practic. Şi trebuie să reuşească! Trebuie să câştige bani, chiar dacă va cânta găina în casa lui!"

Cu faţa încordată, cu limba între dinţi, scria de zor, când uşa de la intrare se deschise şi un curent puternic de aer rece năvăli în prăvălie. Un bărbat înalt intră în odaia murdară, cu pas uşor ca un indian. Scarlett ridică ochii şi l văzu pe Rhett Butler. Era îmbrăcat elegant, în haine noi; avea un palton lung şi o pelerină elegantă pe umerii săi masivi. Îşi scoase pălăria şi o salută adânc, cu o mână pe plastronul plisat al cămăşii scrobite. Dinţii lui albi strălu­ceau surprinzător pe faţa oacheşă, iar ochii o priveau cu îndrăzneală.

— Scumpă doamnă Kennedy, spuse el apropiindu se de ea. Prea scumpă doamnă Kennedy şi izbucni într un hohot de râs.

O clipă, Scarlett se simţi tot atât de speriată ca şi când ar fi văzut o stafie, apoi scoţând repede piciorul pe care l adusese sub ea, se ridică şi îi aruncă lui Rhett o privire glacială.

— Ce cauţi aici?

— M am dus să fac o vizită domnişoarei Pittypat şi, aflând că te ai căsătorit, m am grăbit să vin să ţi prezint felicitările mele.

Amintindu şi de umilinţa pe care o suferise din pri­cina lui Rhett, obrajii i se înroşiră de ruşine.

— Nu înţeleg cum ai îndrăzneala să mă priveşti în faţă! strigă ea.

— Ba dimpotrivă! Cum ai tu îndrăzneala să mă priveşti în faţă?

— O, eşti cel mai...

— Ce ar fi să facem pace? întrebă el cu un surâs larg, în care nu era nici ruşine pentru purtarea lui, nici dezapro­bare pentru a ei.

Scarlett surâse la rândul ei, dar era un zâmbet silit, jenat.

— Ce păcat că nu te au spânzurat!

— Mi e teamă că şi alţii împărtăşesc aceleaşi sentimen­te. Hai, Scarlett, descreţeşte ţi fruntea. S ar zice că ai în­ghiţit o sabie. Nu ţi şade bine. Ai avut desigur vreme să savurezi... hm... mica mea glumă.

— Glumă? N am s o uit niciodată.

— Ba da, ai s o uiţi! Îţi iei mutra asta indignată, numai fiindcă crezi că aşa se cade şi că ţi dă un aer respectabil. Pot să stau jos?

— Nu!

Rhett se aşeză totuşi pe un scaun lângă Scarlett şi rânji spre ea.

— Am auzit că n ai putut să mă aştepţi nici măcar două săptămâni, zise el prefăcându se că oftează. Ce nestatornice sunt femeile!

Cum ea nu răspunse nimic, Rhett urmă:

— Spune mi, Scarlett, între noi fie vorba, fiindcă suntem prieteni atât de vechi şi de buni, n ar fi fost mai cuminte să aştepţi să ies din puşcărie? Sau viaţa conjugală cu bătrânul Frank Kennedy are mai mult farmec decât nişte legături vinovate cu mine?

Ca întotdeauna când îşi bătea joc de ea, Scarlett simţi cum îi creşte mânia, dar în acelaşi timp îi era greu să nu râdă de neobrăzarea lui.

— Nu fi absurd.

— N o să te superi dacă o să mi satisfaci curiozitatea asupra unui punct care m a chinuit o vreme? Spune, n ai simţit o repulsie feminină, delicateţea ta n a fost supusă unei încercări prea grele, prin faptul că te ai măritat nu cu unul, ci cu doi bărbaţi pentru care n aveai nici dragoste, nici afecţiune? Sau am fost greşit informat asupra pudorii femeilor sudiste?

— Rhett!

— Asta i, am răspunsul. Am bănuit întotdeauna că femeile au o tărie şi o putere de rezistenţă necunoscute bărbaţilor, deşi în copilărie mi se băgase în cap că sunt fiinţe firave, duioase şi simţitoare. Dar, la urma urmei, după codul manierelor din Europa, nu e nevoie de dragoste între soţ şi soţie. Se pare că e de prost gust! Am socotit întotdea­una că europenii au dreptate în această chestiune. Te căsătoreşti din interes şi iubeşti de plăcere. Sistem foarte comod, nu i aşa? Eşti mai aproape de patria strămoşilor tăi decât credeam.

Ce plăcut ar fi fost să i poată spune: "Nu m am căsătorit din interes!" – dar din păcate Rhett îi cunoştea secretul şi orice protest ar fi dezlănţuit un alt nor de săgeţi veninoase.

— Dă i înainte! zise ea calm, dar, dornică să schimbe subiectul, adăugă: Cum ai reuşit să ieşi din închisoare?

— O, zise el schiţând un mic gest cu mâna, n a fost prea greu. M am eliberat azi dimineaţă. Am şantajat puţin pe unul din prietenii mei de la Washington, care ocupă un post înalt în guvernul federal. Un tip formidabil... Unul din stâlpii Uniunii. De la el cumpăram puştile şi crinolinele pentru Confederaţie. Când i s au deschis ochii aşa cum trebuie asupra situaţiei mele tragice, s a grăbit să foloseas­că în favoarea mea trecerea de care se bucură, şi aşa mi au dat drumul. Relaţiile sunt totul! Scarlett, aminteşte ţi când vei fi arestată, numai relaţiile contează. Pe lângă ele, vina sau inocenţa nu sunt decât chestiuni de pură formă.

— Aş pune mâna în foc că nu erai nevinovat.

— Nu, acum când am ieşit din închisoare, recunosc cinstit că sunt tot atât de vinovat ca şi Cain. L am omorât pe negrul acela. Insultase o doamnă. Ce putea face altceva un gentleman sudist? Şi, fiindcă tot am început să mă spove­desc, recunosc că am omorât şi un cavalerist yankeu într un bar în urma unei certe. Nu m au acuzat pentru acest fleac – şi cine ştie ce biet pârlit a fost poate de mult spânzurat în locul meu.

Vorbea cu atâta nepăsare de oamenii pe care i ucisese, încât pe Scarlett o trecu un fior. Era cât pe ce să protesteze în numele moralei, când îşi aduse deodată aminte de yan­keul care zăcea sub ulmul din Tara. Moartea lui nu apăsase mai greu pe conştiinţa ei decât aceea a unui vierme pe care l ar fi strivit din neatenţie. N avea dreptul să l judece pe Rhett, când era tot atât de vinovată ca şi el.

— În sfârşit, fiindcă am apucat pe calea mărturisirilor, îţi voi spune, cu condiţia să mi vei păstra secretul (asta înseamnă să nu i spui nimic domnişoarei Pittypat) că banii sunt în siguranţă într o bancă din Liverpool.

— Banii?

— Da, banii care i interesau atâta pe yankei. Scarlett, ţi am refuzat banii de care aveai nevoie nu din meschină­rie. Dacă ţi aş fi semnat o poliţă, ei ar fi urmărit filiera şi mă îndoiesc dacă ai fi obţinut vreun ban. Singura mea şansă era să nu fac nici o mişcare. Ştiam că banii erau totuşi în siguranţă, fiindcă, luând cazul cel mai rău, adică dacă ar fi descoperit ascunzătoarea, aş fi denunţat pe toţi patrioţii yankei care mi au vândut muniţii şi material de război. Ce scandal ar fi ieşit! Fiindcă unii dintre ei sunt azi personali­tăţi importante la Washington şi, de fapt, numai teama că mi voi descărca conştiinţa în privinţa lor m a ajutat să ies din închisoare.

— Vrei să spui că... deţii într adevăr aurul Confedera­ţiei?

— Nu tot! Dumnezeule, nu! Trebuie să fie cel puţin vreo cincizeci dintre cei care au forţat blocada şi care au pus destui bani deoparte la Nassau, ori în Anglia, ori în Canada. Nu vom fi prea bine văzuţi de confederaţii care n au fost atât de abili ca noi. Eu deţin aproape o jumătate de milion. Gândeşte te, Scarlett, o jumătate de milion de dolari! Dacă ţi ai fi stăpânit natura impetuoasă! Dacă nu te ai fi azvârlit din nou în lanţurile căsătoriei!

O jumătate de milion de dolari! La gândul unei atari sume, Scarlett simţi ca un fel de durere fizică. Cuvintele ironice ale lui Rhett n o atingeau. Nici măcar nu le auzea, îşi închipuia cu greu că există atâţia bani în această lume sărăcită în care trăia. Atâţia bani în mâinile cuiva care i obţinuse aşa de uşor şi care nici măcar n avea nevoie de ei. Şi când te gândeşti că ea, spre a se apăra împotriva unei lumi duşmănoase, n avea decât un soţ bolnav şi bătrân şi prăvălioara asta scârboasă! Era nedrept ca un netrebnic ca Rhett Butler să aibă atâţia bani şi ca ea, a cărei povară era atât de grea, să aibă atât de puţini! Simţi să l urăşte, că eleganţa lui o scârbeşte. În orice caz, nu ea va fi aceea care l va felicita pentru abilitatea lui! Căută cu răutate cuvinte care l puteau jigni.

— Crezi fără îndoială că e cinstit să păstrezi banii Confederaţiei. Ei bine, eu nu. Ăsta i furt curat. O ştii, de altfel. N aş vrea să am asta pe conştiinţă.

— Măi, măi! Strugurii sunt prea acri astăzi! exclamă Rhett cu o strâmbătură. Vrei să mi spui exact pe cine fur?

Scarlett rămase tăcută, întrebându se pe cine fura Rhett, de fapt. La urma urmei, Frank făcuse la fel, dar pe o scară mai mică.

— Jumătate din banii ăştia sunt de drept ai mei, urmă el. I am câştigat cinstit, cu concursul unor cinstiţi patrioţi ai Uniunii, dispuşi să şi vândă patria pentru un câştig de sută la sută. O altă parte provine din plasamentele mele. La începutul războiului am cumpărat bumbac ieftin şi l am vândut cu doi dolari kilogramul, când ţesătoriile en­glezeşti plângeau după el. O altă parte provine din specu­laţiile asupra alimentelor. De ce să i las pe yankei să culeagă roadele muncii mele? Restul, însă, aparţine Con­federaţiei. Da, acest rest provine din bumbacul confederat pe care am reuşit să l scot din ţară şi pe care l am vândut la Liverpool, cu preţuri astronomice. Mi se dăduse acest bumbac pe încredere, ca să cumpăr în schimb hamuri şi şei, puşti şi tunuri. Şi am înţeles să mi îndeplinesc cu bună credinţă misiunea. Aveam ordin să depun aurul pe nume­le meu la băncile engleze, ca să pot avea credit. Îţi aminteşti că atunci când blocada s a înăsprit, n am putut să mai fac să intre sau să iasă vreun vas din vreun port confederat. Aşa s a făcut că banii au rămas în Anglia. Ce trebuia să fac? Să fi retras ca un dobitoc tot acest aur din băncile engleze şi să fi încercat să l repatriez prin Wilmington, pentru ca yankeii să pună mâna pe el? Din vina mea a devenit oare blocada mai strictă? Din vina mea n a triumfat oare cauza noastră? Banii aparţineau Confederaţiei. Ei bine, nu mai există Confederaţie acum... deşi nu ţi ai da seama de asta auzindu i pe unii cum vorbesc. Cui ar trebui să dau banii? Guvernului yankeu? Mi ar displace teribil să mă ia oame­nii drept hoţ!

Uitându se la Scarlett ca şi când ar fi aşteptat cu îngrijoarare părerea ei, scoase un port ţigaret de piele din bu­zunar şi luă o ţigară lungă, a cărei aromă o respiră cu aerul unui cunoscător.

"Lua l ar naiba!" gândi Scarlett. "Îmi taie întruna cra­ca de sub picioare. E întotdeauna ceva putred în argumen­tele lui, dar nu izbutesc niciodată să ştiu ce anume."

— Ar trebui să împărţi aceşti bani celor în nevoie, declară ea cu demnitate. Confederaţia nu mai există, dar au mai rămas o mulţime de confederaţi care mor de foame cu familiile lor.

Rhett îşi dădu capul pe spate şi râse cu insolenţă.

— Nu eşti niciodată mai delicioasă şi mai absurdă decât atunci când spui o ipocrizie. Spune întotdeauna adevărul, Scarlett. Tu nu ştii să minţi. Irlandezii mint foarte prost. Hai, fii sinceră. Puţin îţi pasă de sărmana Confederaţie, şi ţi pasă şi mai puţin de confederaţii care mor de foame. Ai protesta în gura mare dacă aş manifesta intenţia de a împărţi aceşti bani, fără a începe prin a ţi da ţie partea leului.

— N am nevoie de banii tăi, începu ea, încercând să şi păstreze calmul şi demnitatea.

— A, nu! Ba te mănâncă palmele. Dacă ţi aş arăta o monedă, te ai repezi la ea.

— Dacă ai venit aici ca să mă insulţi şi ca să ţi baţi joc de sărăcia mea, prefer să ţi spun imediat la revedere, zise ea încercând să se descotorosească de registrul greu, spre a se putea ridica şi a da mai multă greutate cuvintelor ei.

Cât ai clipi din ochi, Rhett o prinse de mână şi, aplecat asupra ei, o sili, râzând, să se aşeze.

— Când vei înceta să te superi de câte ori ţi se spune adevărul? Nu te jenează să spui oamenilor ce crezi despre ei – atunci de ce te jenează când îi auzi spunând ce cred ei despre tine? Nu te insult. Cred că, de fapt, cupiditatea este o calitate.

Scarlett nu era prea sigură ce înseamnă cupiditate, dar văzând că el o considera o calitate, tăcu din gură.

— De altfel, urmă Rhett, n am venit aici ca să mi bat joc de sărăcia ta, ci să ţi urez viaţă lungă şi noroc în căsătorie. Apropo, ce spune Suellen de festa pe care i ai jucat o?

— Care festă?

— Felul cum i l ai şterpelit pe Frank de sub nas.

— Nu l am...

— Hai, nu căuta să schimbi vorba. Ce a spus?

— Nimic! declară Scarlett.

Ochii lui Rhett scânteiară de ironie.

— Ce inimă bună are! Ei, să vorbim acum de sărăcia ta. După mica vizită pe care mi ai făcut o la închisoare, nu i atât de mult de atunci, am fără îndoială dreptul să fiu ţinut la curent. Poate că Frank n a avut atâţia bani cât sperai.

Nu era chip să scapi de el. De altfel, nu i rămăsese altceva de făcut lui Scarlett decât sau să înghită obrăzniciile lui Rhett, sau să l poftească să plece. Dar n avea poftă ca el să plece. O înţepa cu săgeţi ascuţite, dar ceea ce spunea era adevărat. Ştia ce făcuse. Îi cunoştea purtarea, şi cunoş­tea şi motivele care o îndemnaseră, totuşi nu părea să aibă o părere prea rea despre ea. Cu toate că întrebările lui erau de o dezagreabilă brutalitate, păreau să izvorască dintr un interes prietenesc. Era singura fiinţă căreia îi putea spune adevărul. Ce uşurare ar fi! Era atâta vreme de când nu mai vorbise deschis. De câte ori îşi exprima sincer părerile, lumea avea aerul jenat. O conversaţie cu Rhett nu putea fi comparată decât cu un singur lucru: cu impresia de confort şi de bunăstare pe care ţi o dau nişte papuci vechi după ce ai dansat în pantofi prea strâmţi.

— N ai făcut rost de bani ca să ţi plăteşti impozitele? Să nu mi spui că lucrurile nu s au aranjat încă la Tara.

Vocea lui luase acum o intonaţie diferită.

Scarlett ridică repede capul şi întâlni privirea lui Rhett, surprinzând o expresie care o miră şi o nedumeri în primul moment, apoi îi aduse pe buze un surâs dulce şi fermecător, foarte rar pe chipul ei în vremurile acelea: Era o mare secătură Rhett, dar cât putea fi de drăguţ când voia să şi dea osteneala. Ştia că nu venise s o vadă ca s o necă­jească doar, ci ca să se asigure că găsise banii de care avea atâta nevoie. Ştia de asemenea că se grăbise să vină la ea de cum fusese eliberat, ca să i împrumute acei bani dacă ar fi avut încă nevoie. Şi totuşi, o chinuia spunându i cuvinte jignitoare şi ar fi negat că pentru asta venise, dacă ea i ar fi spus o. Cu el nu trebuia să cauţi să înţelegi. Ţinea oare la ea mai mult decât era dispus s o recunoască, sau avea alte motive? Această a doua ipoteză era, fără îndoială, mai plauzibilă. Dar cine ar fi putut spune! I se întâmpla câteodată să facă lucruri atât de stranii!

— Ba da, zise ea, acum totul merge bine la Tara. Am... am găsit banii.

— Dar, pariez, nu fără greutate... Ai reuşit să te prefaci până când ai avut inelul în deget?

Încercă să nu zâmbească la această descriere precisă a purtării ei, dar nu putu împiedica o gropiţă să i apară în obraji. Rhett se aşeză iarăşi şi şi întinse confortabil picioa­rele lungi.

— Hai, vorbeşte mi puţin de sărăcia ta. Bruta asta de Frank te a înşelat asupra şanselor lui de reuşită? Ar merita o bătaie bună fiindcă a abuzat de o femeie fără apărare. Hai, Scarlett, povesteşte mi tot. N ar trebui să ai secrete faţă de mine. Nu te am văzut oare în lumina cea mai rea?

— O, Rhett, eşti cel mai ticălos dintre... Ei bine, nu ştiu... Nu, la drept vorbind, nu m a înşelat, dar...

Deodată Scarlett simţi o imensă plăcere să şi descarce sufletul.

— Vezi, Rhett, dacă Frank şi ar da osteneala să încaseze banii ce i se datorează, aş scăpa de toate grijile. Dar mai mult de cincizeci de persoane îi datorează bani şi nu vrea să le ceară. E atât de bine crescut! Susţine că un gentleman nu poate face asta unui alt gentleman. Va trebui să aştep­tăm poate luni întregi, sau chiar viaţa întreagă, înainte de a şi recăpăta banii.

— Ei, şi ce i cu asta? N ai ce mânca până atunci?

— Ba da, dar... de fapt, dacă aş avea nişte bani în momentul ăsta, aş găsi repede cum să i întrebuinţez...

Ochii îi străluciră gândindu se la gater. Poate că...