Pe aripile vântului

Dar, cu tot ceea ce văzuseră, cu toate muncile grele pe care le făcuseră sau le vor mai avea de făcut, rămâneau oameni şi femei de lume, regi şi regine în exil. Erau dârji, rezervaţi, indiferenţi, amabili şi tot atât de strălucitori şi de fragili ca şi cristalele candelabrului de deasupra capetelor lor. Timpurile bune de odinioară nu mai existau, dar aceşti oameni continuau să trăiască la fel ca înainte – fermecători, pierzându şi vremea, hotărâţi să nu se înghesuie ca yankeii, să nu alerge după bani ca ei, şi de asemenea să nu renunţe la nici unul din vechile lor obiceiuri.

Scarlett ştia că şi ea se schimbase mult; fără asta, n ar fi putut face ce făcuse din ziua în care fugise din Atlanta şi nici n ar fi elaborat planul a cărui reuşită o dorea cu atâta disperare. Dar exista o deosebire între înăsprirea ei şi a lor, deşi n ar fi putut spune pentru moment în ce consta. Poate fiindcă ea se simţea în stare de orice, în timp ce existau o mulţime de lucruri pe care aceşti oameni nu ar fi consimţit să le facă nici sub ameninţarea morţii. Poate fiindcă pier­duseră orice iluzie, dar continuau totuşi să surâdă vieţii, lăsând o, graţioşi, să treacă pe lângă ei. Iar asta Scarlett nu putea s o facă.

Îi era cu neputinţă să nu privească realitatea în faţă. Viaţa pe care trebuia s o ducă era prea brutală, prea duş­mănoasă, ca să încerce să surâdă măcar. Scarlett nu înţelegea nimic din blândeţea, din curajul şi din mândria neînfrânată a prietenilor săi. Nu vedea în ei decât oameni intransigenţi, care se mulţumesc să observe faptele surâzând, dar care refuză să le privească în faţă.

Tot urmărindu i pe dansatorii încălziţi de dans, se întrebă dacă evenimentele îi schimbaseră ca pe ea. Moar­tea unui iubit, un bărbat invalid, copii înfometaţi, domenii îmbucătăţite, cămine profanate de străini – ce înrâurire avuseseră toate acestea asupra lor? Bineînţeles că suferise­ră şi ei la fel ca toată lumea. Viaţa lor nu avea secrete pentru Scarlett. Pierderile lor fuseseră şi ale ei de asemenea pri­vaţiunile şi problemele pe care le avuseseră de rezolvat. Totuşi, nu reacţionaseră ca ea. Chipurile pe care le vedea în jurul ei erau măşti, pe care nici o mână nu le va da jos niciodată.

Dar dacă oamenii aceştia sufereau ca şi ea din cauza vremurilor – şi cu siguranţă că sufereau – cum reuşeau să şi păstreze buna dispoziţie? Şi de ce încercau s o facă? Asta era ceea ce întrecea puterea de înţelegere a lui Scarlett şi i pricinuia o surdă iritare. Nu putea să fie ca ei. Îi era imposibil să asiste nepăsătoare la prăbuşirea unei lumi. Era ca o vulpe încolţită care, cu răsuflarea tăiată, caută să ajungă la vizuină înainte de a fi prinsă de câini.

Deodată începu să i urască pe toţi fiindcă erau deo­sebiţi de ea, fiindcă luau în faţa vitregiei soartei o atitudine pe care ea n o va putea imita niciodată, pe care nu va căuta niciodată s o imite. Cum îi detesta pe oamenii aceştia surâzători, pe proştii aceştia vanitoşi care păreau că se mândresc cu pierderile pe care le suferiseră! Chiar dacă se înjoseau făcând munci servile, şi cu toate că nu ştiau când îşi vor putea face o rochie nouă, toate aceste femei îşi păstrau aerele de doamne. Erau nişte adevărate doamne. Cu toată rochia ei de catifea şi părul parfumat, cu tot orgoliul pe care l trăgea din originea ei şi din averea pe care o stăpânise odinioară, Scarlett nu izbutea să se simtă o adevărată doamnă. În contactul aspru cu pământul roşu al Tarei, îşi pierduse toate bunele maniere, şi ştia că nu se va mai considera din nou o doamnă, o femeie de lume, decât în ziua când, pe masa ei, vor străluci argintăria şi cristalele şi vor aburi mâncăruri alese; decât în ziua când, în şoproanele şi în grajdurile ei, va avea trăsuri şi cai; decât în ziua când negrii, şi nu albii, vor cultiva ogoarele cu bumbac ale Tarei.

"Ah", îşi zise ea mânioasă, "iată în ce constă deosebi­rea. Cu toate că sunt în mizerie, se simt încă femei de lume, dar eu nu! Bietele proaste! Nu şi dau oare seama că fără bani nu poţi fi o adevărată doamnă?"

Şi totuşi, cu toată judecata asta pripită, Scarlett înţe­legea că atitudinea acestor femei, sub aparenţele ei ridico­le, era singura bună. Ellen ar fi făcut la fel. Aceasta o tulbură. Ştia că ar fi trebuit să împărtăşească sentimentele acestor femei, dar îi era cu neputinţă. Ştia că după pilda lor, ar fi trebuit să creadă cu tărie că o doamnă rămâne întotdeauna o doamnă, chiar dacă ajunge să trăiască în sărăcie. Ea, însă, nu reuşea să se convingă de acest lucru.

Toată viaţa văzuse cum erau priviţi cu dispreţ yankeii fiindcă pretenţiile lor de distincţie se întemeiau pe avere şi nu pe naştere. Acum însă, oricât ar fi fost de erezie, nu putea să se împiedice de a crede că yankeii aveau dreptate în această privinţă, chiar dacă greşeau în toate celelalte. Îţi trebuiau bani ca să fii femeie de lume. Ştia că Ellen ar fi leşinat auzind o pe fiica sa făcând o astfel de profesiune de credinţă. În cea mai neagră mizerie, Ellen n ar fi simţit niciodată nici cea mai mică ruşine. Ruşine! Iată ce simţea Scarlett! Îi era ruşine că era săracă, că trăia din expediente, că făcea o muncă pe care ar fi trebuit s o facă negrii.

Ridică din umeri cu un gest iritat. Oamenii aceştia poate că aveau dreptate, şi ea era aceea care greşea, dar totuşi imbecilii aceştia vanitoşi n aveau ochii aţintiţi asu­pra viitorului ca ea. Nu ei erau aceia care, cu toate fibrele încordate, se sileau să recâştige ceea ce pierduseră, cu riscul chiar de a şi sacrifica onoarea şi reputaţia. Mulţi dintre ei socoteau sub demnitatea lor să lupte în această junglă care era acum viaţa. Vremurile erau grele, trebuia să te lupţi cu înverşunare ca să ajungi deasupra. Scarlett ştia că tradiţiile de familie vor împiedica pe mulţi dintre aceşti oameni să se arunce în vîltoarea al cărei scop recunoscut era să câştigi bani. Toţi considerau un lucru extrem de vulgar să câştigi bani sau chiar să vorbeşti despre bani. Bineînţeles, existau excepţii. Doamna Merriwether făcea pateuri, pe care René se ducea să le vândă cu căruciorul său. Hugh Elsing tăia lemne şi făcea negoţ cu ele. Tommy era antreprenor, Frank avusese îndrăzneala să deschidă o prăvălie. Dar ceilalţi? Majoritatea? Plantatorii vor trăi de azi pe mâine pe câţiva acri de pământ. Avocaţii şi doctorii vor reîncepe să şi exercite profesiunea, şi vor aştepta clienţi care nu vor veni niciodată. În ceea ce priveşte restul, cei care trăiau altădată din veniturile lor, aceştia ce vor deveni?

Ea, însă, ea n avea intenţia să rămână săracă toată viaţa. N avea de gând să stea jos şi să aştepte cu răbdare o minune. Ea se va arunca în vîltoare şi va scoate ce va putea. Tatăl ei începuse ca un tânăr emigrant fără o para chioară şi sfârşise prin a pune mâna pe vastul domeniu al Tarei. Ceea ce făcuse el va face şi fiica lui. Ea nu era asemenea celor ce mizaseră totul pe o cauză şi cărora le ajungea orgoliul de a fi pierdut, deoarece cauza era demnă de toate sacrificiile.

Ei îşi luau curajul din trecut. Ea şi l va lua pe al ei din viitor. Acum, Frank Kennedy era viitorul ei. Dacă reuşea să se căsătorească cu el şi să pună mâna pe banii lui, ar fi un an câştigat pentru Tara. Apoi va trebui ca Frank să cumpere gaterul. Putea şi ea să şi dea seama în ce ritm se construia oraşul. Oricine va face o afacere cu lemne în această clipă când nu axista concurenţă, va avea o mină de aur.

Atunci, din străfundurile memoriei ei, îi reveni o frază pe care i o spusese Rhett la începutul războiului, în ziua când îi vorbise de banii pe care i câştigase graţie blo­cadei. Atunci nu încercase să înţeleagă, dar acum fraza aceea îi apărea extrem de clară şi se întreba dacă era numai tinereţea sau stupiditatea ei care o împiedicaseră să i aprecieze sensul: "Se pot câştiga tot atâţia bani din distruge­rea unei civilizaţii ca şi din clădirea uneia noi."

"Iată distrugerea pe care o prevăzuse", gândi ea, "şi avea dreptate. Mai sunt încă mulţi bani de câştigat pentru cine nu se teme să muncească sau... să înhaţe!"

Îl zări pe Frank traversând salonul cu un pahar de vin într o mână, şi o bucăţică de prăjitură pe o farfurie în cealaltă, şi şi compuse o figură surâzătoare. Nu i veni nici măcar în minte să se întrebe dacă Tara făcea să se căsăto­rească cu Frank.

Era sigură de asta.

Îi surâse lui Frank în timp ce şi bea vinul cu înghiţituri mici. Ştia că obrajii ei erau mai trandafirii şi mai atrăgători ca ai oricărei dansatoare. Îşi aranjă fusta ca să i facă loc lui Frank lângă ea şi şi fâlfâi alene batista, pentru ca Frank să poată simţi mireasma de colonie care se degaja din ea. Era mândră de parfumul ei, căci nici o altă femeie de acolo nu era parfumată, şi Frank observase. Într o clipă de îndrăz­neală, îi murmurase la ureche că avea culoarea şi parfumul unui trandafir.

Numai de n ar fi atât de sfios! O făcea să se gândească la un iepure bătrân şi speriat. De ar avea galanteria şi ardoarea băieţilor Tarleton, sau chiar neobrăzarea groso­lană a lui Rhett Butler. Dar, dacă ar fi avut aceste calităţi, ar fi avut fără îndoială destulă subtilitate ca să şi dea seama de disperarea ce i se citea în fundul ochilor. Necunoscând femeile, nici nu bănuia măcar ce urzea Scarlett. Era norocul ei, dar asta nu făcea să i crească respectul pe care l avea pentru Frank.

Capitolul XXXVI

După două săptămâni de curte rapidă, Scarlett, înroşindu se toată, îi mărturisi lui Frank Kennedy că nu mai avea puterea să se opună dorinţei lui arzătoare, şi se căsători cu el.

Frank nu ştia că în timpul acestor două săptămâni, Scarlett îşi petrecuse nopţile plimbându se prin camera ei, furioasă că Frank înţelegea atât de greu aluziile şi încura­jările ei şi rugându se lui Dumnezeu ca vreo scrisoare inoportună a lui Suellen să nu vină să i ruineze planurile. Mulţumea Cerului că soră sa era atât de leneşă la scris, plăcându i doar să primească scrisori, dar nu să şi răspun­dă. Tot plimbându se încoace şi ncolo pe podeaua rece, cu şalul uzat al lui Ellen aruncat peste cămaşa de noapte, Scarlett îşi zicea că era de ajuns o întâmplare ca să se ducă totul de râpă. Frank nu ştia nici că Will îi scrisese încunoştinţând o că Jonas Wilkerson venise pentru a doua oară la Tara şi că, furios de absenţa lui Scarlett, nu încetase să vocifereze până ce Will şi Ashley îl dăduseră afară. Scrisoa­rea lui Will nu făcuse decât să i reamintească cu cruzime ceea ce ştia prea bine. Timpul trecea, şi ziua când trebuia să plătească impozitele se apropia cu paşi mari. Pe măsură ce zilele se scurgeau, disperarea ei creştea.

Totuşi, îşi ascunse atât de bine sentimentele, îşi jucă atât de bine rolul, încât Frank nu bănui nimic. Nu văzu în ea decât pe frumoasa văduvă fără apărare a lui Charles Hamilton, pe biata femeie care l primea în fiece seară în salonul domnişoarei Pittypat şi, plină de admirare, îl as­culta povestindu şi proiectele în legătură cu prăvălia şi făcându şi calculul câştigurilor pe care le va scoate din exploatarea gaterului, după ce l va cumpăra. Duioasa înţe­legere a lui Scarlett, ochii ei care se aprindeau la cele mai neînsemnate cuvinte erau un balsam peste rana pe care i o făcuse presupusa trădare a lui Suellen. Suferea şi se mira de purtarea ei, iar amorul său propriu, timidul şi suscep­tibilul orgoliu de flăcău bătrân care ştie că nu place femeilor era adânc rănit. Îi era cu neputinţă să i scrie lui Suellen ca să i reproşeze lipsa de credinţă. Numai gândul acesta îl înfiora. Dar simţea o adevărată uşurare când vorbea despre ea cu Scarlett. Fără să spună nimic nepotrivit despre sora ei, Scarlett găsea mijlocul să i arate lui Frank cât o îndurera situaţia lui şi cât ar merita să aibă lângă el o femeie care să ştie într adevăr să l aprecieze.

Micuţa doamnă Hamilton, cu obrajii ei trandafirii, avea atâta farmec! Trecea rând pe rând de la melancolie la un râs vesel şi muzical ca sunetul unui clopoţel de argint, după cum se gândea la soarta ei tristă sau făcea haz de glumele nevinovate pe care i le spunea Frank ca s o înve­selească. Rochia ei verde, acum iar frumoasă prin grija lui Mammy, îi scotea în relief silueta graţioasă şi mijlocul subţire, şi cât de îmbătător era parfumul uşor al batistei şi al părului ei! Ce păcat ca o femeie atât de drăguţă să fie singură şi fără apărare într o lume atât de crudă încât ea nici nu i putea bănui cruzimea. Nici bărbat, nici frate, nici măcar un tată ca s o apere. Frank socotea că viaţa e prea grea pentru o femeie singură şi, din acest punct de vedere, Scarlett era cu totul de părerea lui.

Frank venea în vizită în fiecare seară, fiindcă atmos­fera din casa mătuşii Pitty era plăcută şi reconfortantă. În prag, Mammy îl primea cu surâsul rezervat persoanelor de condiţie bună, Pitty îi servea cafea cu coniac şi îl înconjura cu tot felul de atenţii, iar Scarlett îi sorbea cuvintele. Câteodată, după amiaza, o lua pe Scarlett în trăsură, când avea de tratat vreo afacere prin împrejurimi. Aceste plimbări erau adevărate petreceri pentru el, atâtea întrebări absurde îi punea tovarăşa lui. "Minte de femeie!" nu înceta el să şi spună. Nu se putea totuşi stăpâni să şi bată joc de ignoran­ţa ei în materie de afaceri, şi Scarlett râdea şi ea din toată inima spunând: "Fireşte, cum ar putea o femeiuşcă proastă ca mine să se priceapă la treburi de bărbat."

Începea să creadă, pentru prima dată în viaţa lui de holtei, că Dumnezeu făcuse din el un om excepţional, turnat dintr un metal mai curat ca semenii săi, ca să apere femeile neajutorate.

Când sosi, în sfârşit, clipa căsătoriei şi când Scarlett, cu ochii plecaţi, îşi puse mânuţa încrezătoare în mâna lui, nu ştia încă cum se petrecuseră toate astea. Ştia numai că pentru întâia oară în viaţa lui, el, Frank Kennedy, făcuse ceva romantic şi pasionant. Era un simţământ îmbătător. Nici prieteni, nici rude n au asistat la cununia lor. Martori au fost străini întâlniţi în stradă. Scarlett ţinuse morţiş să fie aşa, şi Frank cedase, deşi i ar fi plăcut să aibă alături de el pe sora şi pe cumnatul său din Jonesboro. I ar fi făcut, de asemeni, plăcere să dea o recepţie la domnişoara Pitty acasă şi să audă cum lumea închina în cinstea miresei, în mijlocul unei mulţimi de prieteni. Dar Scarlett nu voise nici măcar ca mătuşa Pitty să fie de faţă. "Numai noi doi, Frank", se rugase ea strângându i braţul. "Ca într o răpire. Am dorit întotdeauna să fiu răpită şi să mă căsătoresc pe urmă! Te rog, fă asta pentru mine, dragul meu!"

Acest "dragul meu", atât de nou pentru urechile lui, şi ochii verzi, plini de lacrimi ai lui Scarlett, îi biruiră împotrivirea. La urma urmei, un bărbat trebuia să facă unele concesii miresei sale, mai ales când era vorba de nunta lor. Femeile dau atâta importanţă acestor chestiuni de ordin sentimental!

Şi Frank se trezi însurat, înainte chiar de a şti ce i se întâmplă.

Cedând duioaselor insistenţe ale lui Scarlett, Frank îi dădu cei trei sute de dolari. La început să lăsase rugat, căci nu i prea venea să renunţe pentru moment la cumpărarea gaterului, dar nu putea lăsa pe drumuri familia soţiei sale. De altfel, dezamăgirea lui nu dură multă vreme, în faţa fericirii radioase a lui Scarlett şi a îngrijirilor drăgăstoase cu care l învălui, ca mulţumire pentru generozitatea sa. Frank nu fusese niciodată răsfăţat de o femeie şi ajunse să şi spună că, în definitiv, banii săi nu fuseseră atât de rău întrebuinţaţi.

Scarlett expedie îndată pe Mammy la Tara, cu triplul scop de a da banii lui Will, de a anunţa căsătoria ei, şi de a l aduce pe Wade la Atlanta. Două zile mai târziu, primi de la Will un bilet scurt, pe care l citi şi l reciti cu o bucurie din ce în ce mai mare. Will îi scria că impozitele fuseseră plătite şi că, aflând vestea, Jonas Wilkerson făcuse "o mutră acră" dar că nu mai rostise nici o nouă ameninţare. Will sfârşea urând lui Scarlett fericire, o formulă destul de laco­nică. Ştia totuşi că Will îi înţelegea gestul şi motivele care o determinaseră să l facă şi era convinsă că, deşi nu o lăuda pentru ceea ce făcuse, nici nu o condamna. "Dar ce trebuia să creadă Ashley?" se întrebă ea neliniştită. "Ce trebuia să creadă despre mine, după cele ce i am spus atunci, în livada din Tara?"

Primi o scrisoare şi de la Suellen, plină de greşeli de ortografie, violentă, jignitoare, pătată de lacrimi, o scrisoa­re atât de plină de venin şi de observaţii exacte asupra caracterului ei, încât Scarlett n avea s o uite niciodată şi nici s o ierte pe cea care o expediase. Totuşi, nici scrisoarea lui Suellen nu reuşi să umbrească fericirea pe care o simţea la gândul că Tara era salvată, cel puţin pentru un timp.

Lui Scarlett îi venea greu să creadă că, de acum îna­inte, căminul ei nu mai era la Tara, ci la Atlanta. În dorinţa de a găsi bani pentru plata impozitelor, n a avusese decât un gând în minte, să salveze Tara şi, chiar în clipa nunţii ei, nu şi dăduse seama că, salvându şi proprietatea, se con­damna la exil permanent. Acum însă lucrul era limpede, şi Scarlett suferea din cauza asta. Dar se găsea în faţa faptului împlinit şi, cum încheiase un fel de târg, înţelegea să i respecte condiţiile. Pe de altă parte, era atât de recunoscătoare lui Frank că salvase Tara, încât simţea o vie afecţiune pentru el şi era hotărâtă să nu l facă să regrete niciodată că o luase de nevastă.

Doamnele din Atlanta cunoşteau aproape tot atât de bine situaţia vecinilor lor ca şi pe a lor însăşi, şi o priveau chiar cu mai mult interes. Toate ştiau că, de ani de zile, Frank Kennedy şi Suellen O'Hara erau "înţeleşi". De altfel, Frank anunţase, cam sfios, că se va însura la primăvară. Aşa că vâlva pe care o pricinui căsătoria, fără surle şi tobe, n o surprinse pe Scarlett. Fiecare făcu tot felul de presupu­neri şi toată lumea primi evenimentul cu cea mai adâncă neîncredere. Doamna Merriwether, care nu şi putea stăpâni curiozitatea, îl întrebă de la obraz pe Frank ce înseamnă asta – să te căsătoreşti cu o soră, când erai logodit cu cealaltă. Îi povesti apoi doamnei Elsing că nu primise drept răspuns decât o privire zăpăcită. Cât despre Scarlett, nici măcar doamna Merriwether, de obicei atât de îndrăzneaţă, nu avu curajul să i pună o întrebare. Cu toate că afişa un aer dulce şi plin de modestie, ochii ei aveau o expresie de mulţumire de sine care enerva lumea şi, în afară de asta, nu dădea deloc impresia că se va lăsa călcată pe coadă.

Ştia că oraşul vorbeşte pe socoteala ei, dar puţin îi păsa. În definitiv, nu era nimic imoral în faptul de a te căsători cu un bărbat. Tara era salvată. Lumea n avea decât să bârfească.

Avea destule în cap. Înainte de toate, trebuia, cu mult tact, să l facă pe Frank să înţeleagă că prăvălia lui trebuia să i aducă un venit mai mare. După spaima pe care o trăsese din cauza lui Jonas Wilkerson, nu va fi liniştită decât atunci când ea şi cu Frank vor avea bani puşi deopar­te. Ba mai mult, fără a mai vorbi de cine ştie ce întâmplări neprevăzute, era neapărat necesar ca Frank să câştige mai mult, ca să poată plăti impozitele pe anul viitor. De altfel, Scarlett sucea şi învârtea întruna în cap ceea ce îi spusese bărbatul ei cu privire la gater. Cumpărând un gater, Frank putea câştiga o avere. Cu preţurile nebune pe care le atin­sese cheresteaua, oricine putea să se îmbogăţească. În fundul sufletului, Scarlett era furioasă că Frank nu avusese destui bani ca să plătească şi impozitele Tarei, şi să cum­pere gaterul. Hotărî că, într un fel sau altul, va trebui să câştige mai mulţi bani de pe prăvălie, şi asta cât mai curând, pentru ca să poată cumpăra gaterul cât mai era de vânzare. Îşi dădea bine seama că era un chilipir.

Dacă ar fi fost bărbat, ar fi cumpărat gaterul chiar dacă ar fi trebuit să ipotecheze prăvălia ca să găsească banii necesari. Dar când propuse cu mult tact această soluţie lui Frank, a doua zi după căsătoria lor, acesta zâmbi şi i spuse să nu şi bată frumosul ei căpşor cu chestiuni de afaceri.

Fusese foarte surprins să constate că nevastă sa ştie ce este o ipotecă şi, pentru moment, asta l amuzase. Dar amuzamentul dispăru repede, înlocuit de jenă, şi această senzaţie se întări cu fiece zi mai mult. Într un rând, cam imprudent, îi povestise lui Scarlett că "unii oameni" (avea grijă să nu spună niciodată nume) îi datorau bani pe care nu i puteau plăti, dar bineînţeles nu putea să şi execute prietenii şi, în general, oamenii din lumea lui. Pe urmă regretă că îi vorbise de asta, deoarece de mai multe ori ea îi reaminti de problema acestor datornici. Îl întreba cu aerul cel mai copilăresc posibil şi susţinea că voia numai să ştie cine i datora bani şi câţi. Frank rămânea evaziv, tuşea nervos, dădea din mâini şi iar o sfătuia să nu şi bată fru­mosul ei căpşor cu astfel de chestiuni.

Nu întârzie să descopere că acest căpşor frumos se pricepea foarte bine la socoteli, chiar mai bine decât el, ceea ce nu era deloc amuzant. Îngheţă când descoperi că Scarlett putea face repede în cap o lungă adunare, pe când lui îi trebuiau creion şi hârtie când avea numere cu mai mult de trei cifre de adunat. În ceea ce priveşte fracţiunile, acestea nu prezentau nici o greutate pentru ea. Frank simţea că nu i stă bine unei femei să se priceapă la afaceri. După părerea lui, când o femeie avea nenorocirea să aibă un dar atât de puţin distins, n ar trebui să se laude cu el. Acum îl enerva să vorbească despre afaceri cu Scarlett, pe cât îi plăcuse înainte de căsătorie. Pe atunci credea că aceste probleme erau prea complicate pentru ea şi fusese o încântare pentru el să încerce să i le explice. Acum observa, dimpotrivă, că înţelegea totul mult mai bine decât el şi, ca toţi bărbaţii, se indigna de duplicitatea femeilor. De ase­menea, ca toţi bărbaţii, se simţi dezamăgit când constată că soţia lui era deşteaptă.

Nimeni nu ştiu vreodată cât de curând află Frank de comedia pe care i o jucase Scarlett ca să se căsătorească cu el. Adevărul începu poate să mijească în el când Tony Fontaine, evident liber de orice legătură sentimentală, sosi pentru afaceri la Atlanta. Poate că scrisorile pe care sora lui, indignată de această căsătorie, i le trimise din Jonesboro, îi deschiseră ochii. În orice caz, nu de la Suellen află adevărul. Ea nu i scrise niciodată şi, bineînţeles, el nu putea să intre în corespondenţă cu ea ca să se dezvinovă­ţească. De altfel, la ce i ar fi slujit să se mai explice, acum când era căsătorit? Suferea la gândul că Suellen nu va şti niciodată adevărul şi l va învinui întotdeauna că a părăsit o fără motiv. Probabil că toată lumea îi reproşa purtarea, şi asta l punea într o situaţie îngrozitoare. N avea nici un mijloc să şi dovedească nevinovăţia, căci un bărbat nu putea să recunoască singur că o femeie îi sucise capul... şi un gentleman nu putea nici să spună tuturor că nevastă sa îl prinsese în capcană printr o minciună.

Scarlett era soţia lui, şi o soţie are dreptul să se bizuie pe lealitatea bărbatului ei. De altfel, îi era cu neputinţă să şi închipuie că Scarlett îl luase fără să simtă pentru el cea mai mică afecţiune. Vanitatea lui masculină nu i ar fi îngăduit să nutrească multă vreme un astfel de gând. Era mult mai plăcut să creadă că Scarlett se îndrăgostise de el atât de brusc, încât minţise cu bună ştiinţă spre a şi atinge scopul. Dar toate astea rămâneau totuşi foarte tulburătoare. Ştia că nu era un bărbat atrăgător, mai ales pentru o femeie fru­moasă, de două ori mai tânără ca el şi, în plus, deşteaptă. Dar Frank era gentleman şi şi păstră tulburarea pentru el. Scarlett era soţia lui şi nu putea s o ofenseze punându i întrebări jenante care, de altfel, nici n ar fi îndreptat lucru­rile.

De fapt, Frank nici nu ţinea prea mult să îndrepte lucrurile, deoarece căsnicia lui se anunţa bine. Scarlett era cea mai fermecătoare, cea mai cuceritoare dintre soţii şi o făcea desăvârşită în toate privinţele, în afară de încăpăţânare. Atâta timp cât Scarlett putea face ce voia, viaţa era foarte agreabilă, dar când i te împotriveai... Căsnicia îl învăţă repede acest adevăr pe Frank. Când era lăsată să facă ce vrea, Scarlett era veselă ca un copil. Râdea mult, făcea o mulţime de nebunii, se aşeza pe genunchii bărbatului ei şi l trăgea de barbă, până ce Frank se simţea întinerit cu douăzeci de ani. Avea faţă de el atenţii delicioase, îi încăl­zea papucii în faţa focului când venea seara acasă, îl răsfăţa, îngrijea nesfârşitele lui guturaiuri, îşi amintea că i plăcea pipota de pui şi că i trebuiau trei linguriţe de zahăr în cafea. Da, atâta timp cât o lăsai să facă ce vrea, viaţa era delicioasă alături de Scarlett.