Pe aripile vântului

Bunica ridică încet capul şi Scarlett găsi că semăna, mai mult ca oricând, cu un bătrân papagal dresat.

— Nu, nu ştiu, răspunse ea politicos, gândindu se că această conversaţie o plictisea, cum o plictisise şi în ziua când bunica îi înşirase amintirile ei despre răscoala indie­nilor Creek.

— Ei bine, iată de ce: ne plecăm în faţa inevitabilului. Nu suntem spice de grâu, ci spice de hrişcă. Când vine o furtună, aceasta culcă la pământ spicele de grâu coapte, fiindcă sunt uscate şi nu se mlădie după vânt. Dar spicele de hrişcă sunt pline de sevă şi se pleacă doar. După ce trece furtuna, ele se ridică şi sunt aproape tot atât de drepte ca şi înainte. Noi nu suntem încăpăţânaţi. Când bate vântul ne mlădiem, fiindcă ştim că i întotdeauna mai bine să te îndoi odată cu vântul. Când vin vremuri grele ne plecăm în faţa inevitabilului, fără să ne plângem, şi apoi muncim, surâdem şi aşteptăm. Ne întovărăşim cu oameni mai prejos de noi şi scoatem de la ei ce putem. Iar când redevenim din nou puternici, dăm deoparte pe cei de care ne am sprijinit. Ăsta i secretul celor ce vor să supravieţuiască.

Şi, după o pauză, adăugă:

— Ţi l încredinţez.

Bătrâna chicoti, ca şi când spusele ei ar fi distrat o, cu tot veninul din ele. Avea, de asemenea, aerul că aşteaptă răspuns, dar Scarlett, care nu prea înţelesese ce voia să spună, rămase tăcută.

— Vezi, fetiţa mea, vorbi tot bătrâna doamnă, cei din neamul nostru se pleacă, dar ridică întotdeauna capul. Păcat că nu pot spune acelaşi lucru despre o mulţime de vecini de ai noştri. Iat o pe Cathleen Calvert. Ce a devenit? O epavă. A căzut şi mai jos decât bărbatul cu care s a măritat. Sau familia McRae? La pământ, incapabili să se ridice. Nu ştiu cum să se descurce, nu ştiu să facă nimic. N au nici măcar curajul să încerce ceva. Îşi trec vremea plângând după vremurile bune de altădată. Şi aşa face toată lumea din comitat, în afară de Alex al meu şi de mica mea Sally, de tine, de Jim Tarleton, de fetele lui şi de alţii câţiva. Restul s a prăbuşit! Ce vrei, n au sevă, n au destulă îndrăz­neală să ridice capul. Oamenii ăştia, fără banii şi negrii lor, nu însemnau nimic. Acum, când şi au pierdut averea şi sclavii, nu mai sunt nimic. Încă o generaţie, şi vor fi nişte ţărani.

— I aţi uitat pe Wilkes i.

— Nu, nu i am uitat. Dacă n am vorbit despre ei, am făcut o din politeţe, căci Ashley şi ai lui sunt oaspeţii acestei case. Dar dacă ai adus vorba despre ei, priveşte i! După câte am auzit, India arată ca o fată bătrână zbârcită, dându şi aere de văduvă, fiindcă Stu Tarleton a murit, şi nu face nimic ca să l uite şi nici nu caută să pună mâna pe alt bărbat. Bineînţeles, nu mai e prea tânără, dar dacă ar vrea să şi dea osteneală, ar sfârşi prin a descoperi vreun văduv cu copii. Şi biata Honey, numai Dumnezeu ştie cât voia să se mărite, dar cu capul ei de gâsculiţă, va fi greu! Iar Ashley, uită te la el!

— Ashley e un bărbat minunat, începu Scarlett cu căldură.

— N am zis niciodată altfel, dar are aerul tot atât de neajutorat ca o broască ţestoasă răsturnată. Dacă familia Wilkes izbuteşte vreodată să iasă din încurcătură, asta va fi, fără îndoială, datorită lui Melly, şi nicidecum lui Ashley.

— Melly! Asta i bună! Cum puteţi să spuneţi aşa ceva! Am trăit destul lângă Melly, ca să ştiu că abia se ţine pe picioare şi că i e frică de orice.

— Chiar dacă i aşa, te rog să mă crezi că, dacă cea mai mică primejdie l ar ameninţa pe Ashley al ei sau pe fiul lor, nimic, nici guvernul yankeu n ar face o să dea înapoi. Felul ei de a fi nu i ca al tău, Scarlett, ori ca al meu. Melly se poartă cum s ar fi purtat mama ta, dacă ar fi trăit. Da, Melly îmi aminteşte de maică ta când era tânără... Şi poate că ea va pune pe picioare familia Wilkes.

— O, Melly e o proastă mică plină de intenţii bune, dar sunteţi foarte nedreaptă cu Ashley. El este...

— S o spui la alţii, fetiţo. În afară de cărţile lui, Ashley nu i bun de nimic. Cărţile nu ajută un om în momentele astea, nu i arată cum să iasă la liman. Din câte am auzit, e cel mai nepriceput plugar din tot comitatul. Vezi deosebi­rea faţă de Alex al meu! Înainte de război, Alex era un om de nimic. Nu se gândea decât să şi cumpere cravate, să se îmbete, să se bată, sau să alerge după fete care nu făceau mai multe parale decât el. Dar, priveşte l acum. A învăţat cum se lucrează pământul, fiindcă aşa i a dictat nevoia. Altfel ar fi murit de foame, şi noi împreună cu el. Astăzi, însă, el scoate cel mai bun bumbac din tot comitatul – da, da, aşa i, e mai bun chiar decât bumbacul de aici de la Tara – a învăţat, de asemeni, să îngrijească porcii şi puii. E un băiat admirabil, cu tot caracterul lui violent. Îşi aşteaptă ceasul. Ştie să se adapteze circumstanţelor şi, când se va sfârşi cu această nenorocită de Reconstrucţie, vei vedea că va fi tot atât de bogat ca şi tatăl sau bunicul său. Dar Ashley...

Scarlett, furioasă de lipsa de consideraţie faţă de Ash­ley, spuse rece:

— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi.

— Păcat, zise bunica Fontaine, aruncându i o privire răutăcioasă. Da, e păcat şi chiar mă surprinde, fiindcă, în definitiv, ce altceva ai făcut tu de când ai plecat la Atlanta? O, da, am auzit cum te descurci, deşi suntem îngropaţi la ţară. Te ai adaptat şi tu circumstanţelor... Am auzit cum îi linguşeşti pe yankei, pe carpetbagger ii de curând îmbogă­ţiţi ca să scoţi bani de la ei. După câte aud, ştii să te dai pe lângă ei. E perfect. Scoate de la ei tot ce poţi. Dar când vei avea destui bani, dă le un picior. Caută să te descotoroseşti de ei, fiindcă cei de teapa lor nu pot să ţi facă decât rău.

Scarlett se uita la bătrâna doamnă, cu sprâncenele încruntate. Nu ajungea încă să pătrundă sensul vorbelor ei şi, în afară de asta, era supărată că l asemuise pe Ashley cu o broască ţestoasă răsturnată pe spate.

— Cred că vă înşelaţi asupra lui Ashley, zise ea brusc.

— Scarlett, nu eşti prea deşteaptă, draga mea.

— Asta e părerea dumneavoastră, zvârli Scarlett, regretând că nu i putea trage o palmă.

— Ştiu, ştiu, eşti destul de deşteaptă când e vorba de bani. Ai un fel de deşteptăciune care seamănă mai mult cu aceea a unui bărbat, dar eşti lipsită de subtilitate feminină. Nu te pricepi la oameni.

Ochii lui Scarlett aruncau scântei şi şi încleşta şi şi descleşta întruna mâinile.

— Acum eşti furioasă, constată bunica cu un surâs. Chiar asta voiam.

— Adevărat? Şi de ce, mă rog?

— Pentru o mulţime de motive.

Bunica Fontaine se sprijini de speteaza scaunului şi Scarlett îşi dădu deodată seama că părea foarte obosită şi nespus de bătrână. Strângea evantaiul cu mâna ei mică, descărnată ca o gheară galbenă, ca mâna unei moarte. Simţi cum i se duce supărarea. Se plecă înainte şi luă una din mâinile bătrânei doamne într ale ei.

— Ce drăguţă sunteţi, zise ea. Nu credeţi nici un cuvânt din cele ce mi aţi spus, dar mi aţi povestit toate astea ca să mi luaţi gândul de la tata, nu i aşa?

— Nu încerca să faci pe deşteaptă cu mine, o sfătui bunica, trăgându şi mâna. Da, ţi am vorbit aşa şi din cauza asta, dar în parte şi pentru că voiam să ţi spun câteva adevăruri, deşi eşti prea proastă ca să înţelegi.

Surâdea însă şi pronunţă ultimele cuvinte fără răuta­te. Scarlett nu mai era supărată că îl vorbise pe Ashley de rău. Era plăcut să ştii că bunica nu vorbise serios!

— Totuşi, vă mulţumesc! A fost drăguţ din partea dumneavoastră că aţi stat de vorbă cu mine... şi sunt fericită că sunteţi de părerea mea în ce priveşte pe Will şi Suellen, chiar dacă... chiar dacă alţii nu sunt de acord.

Doamna Tarleton reveni cu două pahare de lapte bătut. Nu se pricepea deloc la gospodărie, şi laptele se vărsase din pahare.

— A trebuit să mă duc până în beci, declară ea. Beţi l repede, căci oamenii au început să se întoarcă de la cimitir. Spune mi, Scarlett, chiar ai s o laşi pe Suellen să l ia pe Will? Nu că n ar fi destul de bun pentru ea, dar, în sfârşit, Will nu i decât un ţăran şi...

Privirile lui Scarlett şi ale bunicii se întâlniră, şi aceeaşi licărire ironică li se aprinse amândurora în fundul ochilor.

Capitolul XLI
Când ultimul rămas bun fu rostit şi ultimul huruit de roţi şi tropot de copite se stinse în depărtare, Scarlett se duse la masa de scris a lui Ellen şi scoase un lucru strălu­citor, pe care îl ascunsese noaptea între hârtiile îngălbenite ce se aflau în nenumăratele ei sertăraşe. Auzindu l pe Pork smiorcăind în sufragerie pe când punea masa pentru cină, îl strigă. El veni, cu faţa i neagră şi tristă, ca a unui câine pierdut şi fără stăpân.

— Pork, zise ea severă, dacă mai plângi, am să... am să plâng şi eu. Încetează odată.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Am să nce'c. Da' de fieca'e dată când înce'c, mă gândesc la domnu' Ge'ald şi...

— Nu te mai gândi. Pot să suport lacrimile celorlalţi, dar nu pe ale tale. Poftim, zise ea, începând să plângă, vezi? Nu pot să te văd plângând, fiindcă ştiu cât l ai iubit. Suflă ţi nasul, Pork. Am un cadou pentru tine.

În ochii lui Pork se aprinse o flacără pe când îşi sufla nasul, dar era mai degrabă politeţe, decât interes.

— Îţi aminteşti de noaptea când ai fost împuşcat în picior fiindcă ai furat găini dintr un coteţ?

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett! Niciodată n am...

— Ba da, aşa că nu mai minţi după atâta vreme! Îţi aduci aminte că ţi am spus că o să ţi dăruiesc un ceas pentru credinţa ta?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, mi amintesc. Da' c'edeam c aţi uitat.

— N am uitat. Poftim!

Şi i întinse un ceas masiv de aur, frumos lucrat, în relief, de care atârna un lanţ cu brelocuri.

— Domnişoa'ă Sca'lett! strigă Pork. Da' e ceasu' lu' domnu' Ge'ald! l am văzut uitându se la el de un milion de o'i!

— Da, e ceasul tatii, Pork, şi ţi l dau ţie. Ia l!

— O, nu, domnişoa'ă Sca'lett! şi Pork se dădu înapoi îngrozit. E ceasu' unui domn şi a fost al lui domnu' Ge'ald. De ce să mi l daţi mie, domnişoa'ă Sca'lett? Ceasu' t'ebuie să fie al micului Wade Hampton!

— E al tău. Ce a făcut Wade Hampton pentru tata? L a îngrijit când era bolnav şi slăbit? L a spălat şi l a îmbrăcat şi l a ras? L a apărat când au venit yankeii? A furat pentru el? Nu fi prost, Pork. Tu meriţi ceasul şi tata m ar aproba. Ia l!

Luă mâna lui neagră şi îi puse ceasul în palmă. Pork îl privi respectuos şi, încet încet, încântarea i se răspândi pe faţă.

— Pent'u mine, domnişoa'ă Sca'lett?

— Da.

— Atunci, vă mulţumesc.

— Vrei să l iau la Atlanta, să l graveze?

— Ce nseamnă să l "g'aveze"?

Vocea lui Pork sună bănuitoare.

— Adică să pun să scrie ceva pe capac... de pildă: "Lui Pork, bun şi credincios servitor, de la familia O'Hara..."

— Nu, mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett. Nu e nevoie de "g'ava'e". Pork se retrase cu un pas, ţinând strâns în mână ceasul dăruit.

Scarlett surâse puţin.

— Ce i, Pork? Ţi e teamă că nu ţi l aş aduce înapoi?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Mi e f'ică. Poate vă schim­baţi gândul.

— N aş face aşa ceva.

— Atunci, poate l aţi vinde. T'ebuie să fie scump.

— Crezi că aş vinde ceasul tatii?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, dacă aţi avea nevoie de bani.

— Ar trebui să te bat pentru cuvintele astea, Pork. Ai merita să ţi iau ceasul înapoi.

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, şi primul surâs din ziua aceea apăru pe faţa îndurerată a lui Pork. Vă cunosc... şi, domnişoa'ă Sca'lett...

— Da, Pork...

— Dac'aţi fi numai pe jumătate atât de d'ăguţă cu albii cum sunteţi cu neg'ii, lumea s a' pu'ta mai f'umos cu dumneavoast'ă.

— Se poartă destul de bine, zise ea. Acum, du te de l caută pe domnul Ashley şi spune i să vină la mine numaidecât.

Când Ashley intră, se aşeză în scaunul lui Ellen, şi scaunul păru deodată foarte fragil. Scarlett îi oferi să fie tovarăş cu ea la gater. Ochii lui Ashley nu i căutară pe ai ei şi nici nu încercă s o întrerupă. Şedea şi se uita la mâinile lui; le răsucea încet, cercetând mai întâi palmele, apoi partea de sus, parcă nu le ar fi văzut până atunci. Cu toată munca pe care o făcuseră, erau încă subţiri, nervoase şi foarte bine îngrijite pentru nişte mâini de fermier.

Capul aplecat şi muţenia lui o tulburau puţin, şi Scarlett se strădui să i prezinte afacerea cât mai atrăgătoa­re. Îşi folosi tot farmecul surâsului şi al privirilor, dar în zadar, fiindcă el nu şi ridica ochii. Numai dacă s ar uita la ea! Nu i spuse nimic despre ceea ce aflase de la Will, adică despre hotărârea lui de a se duce în Nord, şi căută să vorbească cât mai firesc, ca şi cum ar fi fost sigură că el e de acord cu propunerea ei. Ashley, însă, continua să tacă şi, în sfârşit, tăcu şi ea. Linia umerilor lui exprima un fel de hotărâre care o neliniştea. Nu se putea să refuze! Ce motiv ar avea ca să refuze?

— Ashley, începu ea din nou, dar tăcu iarăşi.

N avusese de gând să folosească sarcina ei ca argu­ment; o chinuia chiar şi gândul că Ashley o vedea urâtă şi diformă. Cum însă celelalte argumente nu făcuseră nici o impresie asupra lui, se hotărî să l folosească şi pe acesta, ca pe o ultimă carte.

— Trebuie să vii la Atlanta. Acum am mare nevoie de ajutorul tău, fiindcă nu mă pot ocupa de gatere. Luni de zile n am să pot, fiindcă, vezi... fiindcă...

— Te rog, zise el contrariat. Doamne Sfinte, Scarlett!

Se ridică şi se duse la fereastră. Rămase aşa, cu spatele spre ea, privind şirul de raţe care treceau prin ogradă, în pas solemn de paradă.

— De aceea, de aceea nu vrei să te uiţi la mine? îl întrebă ea cu o voce jalnică. Ştiu că arăt...

El se întoarse deodată, şi ochii lui cenuşii îi întâlniră pe ai ei, privind o cu o intensitate care o făcu să şi ducă mâinile la gât.

— Nu mi pasă cum arăţi, zise el violent. Ştii că pentru mine eşti întotdeauna frumoasă.

Fericirea o copleşi atât de tare, încât ochii i se umplură de lacrimi.

— Ce drăguţ din partea ta să mi spui asta! Mi era atât de ruşine să mă vezi...

— Îţi era ruşine? De ce să ţi fie ruşine? Mie ar trebui să mi fie ruşine. Şi mi este! Numai prostia mea te a dus în încurcătura asta şi te a făcut să te măriţi cu Frank. N ar fi trebuit să te las să pleci de la Tara, iarna trecută. O, ce prost am fost! Ar fi trebuit să te cunosc, să ştiu că erai disperată, atât de disperată, încât ar... ar fi trebuit... ar fi trebuit...

Se uita la ea cu o privire rătăcită, şi inima lui Scarlett bătea nebuneşte. Va să zică, regreta că nu fugise cu ea!

— Trebuia să fi plecat şi să fi făcut tâlhărie la drumul mare, sau să fi ucis ca să fac rost de bani pentru impozite, pentru tine, care ne ai primit la Tara ca pe nişte pomanagii. Oh, pe toate le am încurcat!

Inima ei se strânse, dezamăgită; îşi pierdu chiar puţin din fericirea pe care o simţea, fiindcă nu astea erau cuvin­tele pe care nădăjduise să le audă.

— Aş fi plecat în orice caz, zise ea obosită. Nu te aş fi lăsat să faci un astfel de lucru. Şi, în tot cazul, n are rost să mai vorbim acum despre trecut.

— Da, acum e prea târziu, zise el încet, cu amărăciune. Nu m ai fi lăsat să fac ceva necinstit, dar tu te ai vândut măritându te cu un om pe care nu l iubeai, şi acum îi porţi copilul, pentru ca eu şi ai mei să nu murim de foame! Ce bună ai fost că m ai ajutat la nevoie.

Glasul lui trăda o rană încă nevindecată, care îi sfâşia sufletul, şi cuvintele lui o făcură să se ruşineze. El observă repede lucrul acesta şi chipul lui se umplu de blândeţe.

— Să nu crezi că te condamn! Doamne, Scarlett! Nu. Eşti cea mai curajoasă femeie pe care am cunoscut o. Pe mine mă condamn.

Se întoarse şi se uită pe fereastră; umerii pe care îi vedea acum Scarlett nu mai păreau deloc hotărâţi. Ea aştepta în tăcere, sperând că Ashley se va întoarce la starea sufletească pe care o avusese când îi vorbise de frumuseţea ei. Nădăjduia că i va mai spune şi alte cuvinte pe care ea le va păstra ca pe o comoară. Nu l văzuse de mult şi trăise doar cu amintiri care deveniseră acum destul de vagi. Ştia că o mai iubea. Faptul era evident, se vedea în expresia lui, în fiecare cuvânt amar de auto învinuire, în resentimentul lui pentru ea, pentru copilul lui Frank. Dorea atât de mult să l audă exprimând toate astea în cuvinte, dorea să rostească şi ea cuvinte care să provoace o mărturisire, dar nu îndrăznea. Îşi amintea de făgăduiala făcută în livadă, iarna trecută, de a nu i se mai arunca niciodată de gât. Simţea cu tristeţe că trebuie să şi respecte făgăduiala, dacă voia ca Ashley să rămână lângă ea. Un singur strigăt de dragoste şi de dor din partea ei, o singură privire care ar cerşi căldura braţelor lui – şi toate s ar nărui pentru totdea­una. Ashley ar pleca la New York... Şi nu trebuia să plece.

— O, Ashley, nu te condamna! Cum ar putea să fie vina ta? Ai să vii la Atlanta să mă ajuţi, nu i aşa?

— Nu!

— Dar bine, Ashley, şi vocea ei se frânse de îngrijorare şi deznădejde, contam pe tine! Am atâta nevoie de tine. Frank nu mă poate ajuta. E ocupat cu prăvălia şi, dacă nu vrei să vii, nu ştiu unde să găsesc pe cineva. Oamenii mai pricepuţi din Atlanta sunt ocupaţi cu treburile lor, şi ceilalţi sunt aşa de nepricepuţi şi...

— Degeaba insişti, Scarlett.

— Preferi să te duci la New York şi să trăieşti printre yankei, decât să vii la Atlanta?

— Cine ţi a spus?

Se întoarse spre ea şi o vagă enervare îi încreţi fruntea.

— Will.

— Da, m am hotărât să mă duc în Nord. Un vechi prieten de al meu, care a fost cu mine în Europa înainte de război, mi a oferit un loc la banca tatălui său. E mai bine aşa, Scarlett. Nu te aş putea ajuta. Nu mă pricep deloc la cherestea.

— Dar te pricepi mai puţin la treburile de bancă şi îţi va fi mai greu. Şi, oricum, eu ţi aş ierta mai uşor decât yankeii lipsa de experienţă.

Ashley tresări şi ea înţelese că făcuse o greşeală spunând asta. Din nou el se întoarse şi rămase uitându se pe fereastră.

— Nu vreau să mi ierţi nimic. Vreau să fiu independent şi să câştig atâta cât merit. Ce am făcut până acum în viaţă? E timpul să fac ceva, sau, dacă nu pot altfel, să mă prăbu­şesc prin propriile mele greşeli. Am fost prea mult timp în grija ta.

— Dar îţi ofer jumătate din câştigul pe care îl va da gaterul condus de tine, Ashley! O să fii independent, pen­tru că... pentru că afacerea ţi ar aparţine.

— Ar fi cam acelaşi lucru. Nu pot să cumpăr partea mea din asociaţie. Aş primi o în dar. Şi am primit până acum prea multe daruri de la tine, Scarlett: hrana, adăpost şi chiar haine pentru mine, pentru Melanie şi copil. Şi nu ţi am dat nimic în schimb.

— O, ba da! Will n ar fi putut...

— Fireşte, ştiu să tai foarte bine surcele pentru aprins focul.

— O, Ashley! exclamă ea disperată, şi lacrimile îi ţâşniră din ochi auzindu i vorbele sarcastice. Ce ţi s a întâmplat de când am plecat? Pari atât de dur şi de plin de amărăciune! Nu erai aşa înainte.

— Ce s a întâmplat? Un lucru foarte însemnat, Scarlett. M am gândit mult. Mi se pare că din momentul întoarcerii şi până ai plecat de aici, nu m am gândit la nimic. Am fost într o stare de prostraţie şi mi a fost de ajuns că am avut ce să mănânc şi unde să dorm. Când ai plecat însă la Atlanta, luând asupra ta ca un bărbat întreaga povară, am văzut că sunt mai puţin decât un bărbat, chiar mult mai puţin decât o femeie. Asemenea gânduri, Scarlett, nu ţi fac viaţa plăcută şi nu mai doresc, nu mai pot să mai trăiesc cu ele. Alţi bărbaţi au ieşit din război cu mai puţin ca mine, şi priveşte i acum!... Înţelegi, aşadar, de ce plec la New York?

— Dar... nu, nu înţeleg! Dacă vrei să munceşti, de ce n ar fi Atlanta tot atât de bună ca New York ul? Şi gaterul meu...

— Nu, Scarlett. Acum e momentul să plec, e ultima mea şansă. Mă duc în Nord. Dacă vin la Atlanta şi muncesc pentru tine, sunt pierdut pe veci.

Cuvântul "pierdut"... "pierdut"..."pierdut"... răsuna în inima ei, speriind o ca un clopot de moarte. Ochii ei îi căutară repede pe ai lui, dar ochii lui Ashley, mari şi cenuşii, străvezii ca cristalul, priveau prin ea, dincolo de ea, un destin pe care ea nu l putea vedea, o soartă pe care ea nu o putea înţelege.

— Pierdut? Vrei să spui... că ai făcut ceva pentru care yankeii din Atlanta te ar putea urmări? Pentru că l ai ajutat pe Tony să scape... sau, sau... O, Ashley, faci cumva parte din Ku Klux Klan?

Privirea lui pierdută se întoarse repede spre ea şi zâmbi puţin, un zâmbet care nu ajunse însă să i îmblânzească ochii.

— Uitasem cât de concret vezi tu lucrurile, Scarlett. Nu, nu de yankei mi e teamă. Voiam să spun că, dacă merg la Atlanta şi primesc iar să mă ajuţi, îngrop orice nădejde de a fi vreodată independent.

— O, oftă ea uşurată, dacă e numai asta!

— Da, zise el, surâzând din nou, cu un zâmbat mai rece decât înainte. Numai asta. Numai mândria mea bărbăteas­că, numai demnitatea mea şi, dacă vrei să i spui aşa, numai sufletul meu nemuritor!

— Dar ai putea, se încăpăţână Scarlett recurgând la o altă tactică, să cumperi gaterul, să ţi faci treptat treptat o situaţie, şi atunci...

— Scarlett, o întrerupse el violent, ţi am spus: nu! Mai am şi alte motive.

— Care motive?

— Le cunoşti mai bine decât oricine altul.

— O... acelea? Dar nu e nimic, îl asigură ea, cu nepăsare. Ştii că ţi am făgăduit, în livadă, iarna trecută şi am să mi ţin făgăduiala.

— Atunci, eşti mai sigură de tine decât sunt eu. Mie mi e teamă că nu voi putea ţine o asemenea făgăduială. N ar fi trebuit să ţi spun, dar sunt obligat să te fac să înţelegi. Scarlett, n am să ţi mai vorbesc de asta. S a sfârşit. Când Will şi Suellen se vor căsători, voi pleca la New York.

Ochii lui mari şi plini de tulburare îi întâlniră, o clipă, pe ai ei. Apoi Ashley porni repede spre uşă, gata să iasă. Mâna îi era pe clanţă. Scarlett se uită disperată la el. Între­vederea se sfârşise, şi ea pierduse. Deodată, slăbită de efortul şi de tristeţea ultimei zile, la care se adăugase şi decepţia de acum, nu mai putu să reziste – nervii îi cedară şi scoase un ţipăt: "Oh, Ashley!" Trântindu se pe canapeaua joasă, izbucni într un plâns amar.

Auzi paşii lui nesiguri apropiindu se de ea şi vocea lui tristă rostindu i de câteva ori numele. Apoi, alţi paşi iuţi venind în fugă prin hol, din bucătărie. Melanie intră în odaie, cu ochii mari de spaimă.

— Scarlett... copilul...?

Scarlett îşi ascunse capul în tapiţeria plină de praf continuând să plângă, şi vorbi printre suspine:

— Ashley e atât de răutăcios! Atât de groaznic de răută­cios şi de urâcios!

— O, Ashley, ce i ai făcut? întrebă Melanie, şi se trânti jos, lângă canapea, luând o pe Scarlett în braţe. Ce ai spus? Cum ai putut? Ai fi putut să faci rău copilului! Haide, draga mea, pune ţi capul pe umărul Melaniei! Ce s a întâmplat?

— Ashley... e... e aşa de încăpăţânat şi de urâcios.

— Ashley, mă mir de tine! Cum ai putut s o superi când e în starea asta şi când domnul O'Hara abia a fost coborât în mormânt?

— Nu l certa, exclamă Scarlett, contrazicându se singu­ră.

Îşi ridică brusc capul de pe umărul Melaniei, arătându şi faţa udă de lacrimi şi părul despletit şi afirmă:

— Are voie să facă ce vrea!

— Melanie, zise Ashley cu faţa palidă, să ţi explic ce s a întâmplat. Scarlett a avut bunătatea să mi propună un post la Atlanta, ca supraveghetor al unuia din gaterele ei.

— Supraveghetor! strigă Scarlett indignată. I am oferit jumătate din câştig şi el...

— Şi eu i am spus că am aranjat ca noi să mergem în Nord, şi atunci ea...

— O, strigă Scarlett, începând din nou să suspine. I am spus, i am repetat că am mare nevoie de el, că nu găsesc pe nimeni să conducă gaterul, că o să am un copil – şi a refuzat să vină! Şi acum, acum va trebui să vând gaterul, deşi sunt sigură că n am să capăt un preţ bun pe el, şi o să pierd bani şi poate vom muri de foame, dar lui nu i pasă. E aşa de răutăcios!

Îşi ascunse din nou capul la umărul slăbuţ al Melani­ei, şi teama începu parcă să i se risipească, odată cu o licărire de speranţă ce se trezi în ea. Simţea că în sufletul credincios al Melaniei va găsi un aliat, simţea că Melanie era indignată că cineva, şi anume chiar prea iubitul ei soţ, putea s o facă pe Scarlett să plângă. Melanie se repezi la Ashley ca o porumbiţă furioasă şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl certă.