Pe aripile vântului

Se înfioră, dându şi seama cât de mică era distanţa care separa persoanele distinse de nevoiaşi.

"Fără îndrăzneala mea, aş fi fost poate şi eu ca ea", îşi zise Scarlett şi, amintindu şi că după capitulare ea şi cu Cathleen se găsiseră în aceeaşi situaţie, simţi cum o cuprinde un val de mândrie.

"Nu m am descurcat prea rău", îşi zise ea, ridicând bărbia, şi un zâmbet îi apăru pe buze. Dar surâsul îi îngheţă deodată. Doamna Tarleton, cu ochii înroşiţi de lacrimi, o privea cu un aer indignat; apoi îşi întoarse privirea spre Suellen, o privire cumplită, plină de mânie, care nu preves­tea nimic bun. În spatele doamnei Tarleton şi al soţului ei erau înşirate cele patru fete, ale căror bucle roşcate dădeau o notă discordantă în atmosfera aceea funebră, iar ochii lor căprui luceau ca ochii unor animale tinere şi pline de viaţă.

Deodată, toată lumea rămase nemişcată, foşnetul cri­nolinelor se linişti, bărbaţii se descoperiră, mâinile se îm­preunară pentru rugăciune şi Ashley făcu un pas înainte, cu cartea de rugăciuni a lui Carreen în mână. Se opri, plecă fruntea şi rămase nemişcat. Părul lui auriu strălucea în soare. O linişte adâncă coborî asupra mulţimii, atât de adâncă încât se auzea vântul trecând prin frunzele de mag­nolii. În depărtare, o pasăre repeta obsedant nota ei gravă şi tristă, mereu aceeaşi. Ashley începu să citească rugăciu­nile şi toate frunţile se plecară, în timp ce, cu vocea lui caldă şi cu modulaţii admirabile, pronunţa cuvintele scurte şi demne.

"O", se gândi Scarlett cu inima strânsă, "ce voce fru­moasă are! Dacă tot trebuia cineva să citească slujba, îmi pare bine că o face Ashley. Da, îl prefer unui preot. Prefer ca un om drag, cineva din familie, să înmormânteze pe tata, decât un străin."

Când ajunse la pasajul în care era vorba despre sufle­tele destinate purgatoriului, pe care Carreen avusese grija să l însemne, Ashley închise brusc cartea. Singură Carreen observă omisiunea şi ridică o privire mirată spre Ashley, care începu însă să recite "Tatăl Nostru". Ştia că jumătate din cei de faţă nu auziseră despre purgatoriu şi că cealaltă jumătate ar fi indignată auzind spunându se, chiar într o rugăciune, că un om atât de cumsecade ca domnul O'Hara n a mers drept în rai. Aşadar, din cauza opiniei publice, evită orice aluzie la purgatoriu. Oamenii rostiră cu convin­gere după el "Tatăl Nostru", dar părură oarecum încurcaţi când Ashley începu "Ave Maria". Nimeni nu auzise de această rugăciune şi toţi se uitară pe furiş unii la alţii când fetele O'Hara, Melanie şi servitorii din Tara dădură răspunsurile: "Roagă te pentru noi, acum şi în ceasul morţii noastre. Amin."

Atunci Ashley ridică deodată capul, dar păru să şo­văie. Toată lumea avea privirile aţintite asupra lui, aşteptând ca slujba să continuie, căci nimeni nu şi închipuia că rugăciunile catolice se limitau la atâta. În comitat înmormântările durau întotdeauna mult. Pastorii baptişti şi metodişti nu erau legaţi de un ritual precis; ei lungeau lucrurile, după cum o cereau împrejurările, şi rareori se opreau înainte ca toţi cei de faţă să aibă lacrimi în ochi şi femeile din familia defunctului să nu jelească cu glas tare. Ashley îşi dădu seama că dacă slujba se va mărgini doar la aceste scurte rugăciuni, pronunţate în faţa sicriului în care se afla prietenul lor iubit, vecinii se vor indigna, supăraţi de această lipsă de consideraţie. Săptămâni întregi se va comenta evenimentul, şi tot comitatul va fi de părere că fetele O'Hara n au arătat tatălui lor respectul pe care i l datorau.

După ce aruncă o scurtă privire lui Carreen, ca pentru a i cere iertare, plecă din nou capul şi începu să recite, din memorie, rugăciunile episcopale pentru morţi, pe care le citise de atâtea ori la Doisprezece Stejari, la înmormântările sclavilor.

"Eu sunt Învierea şi Viaţa... şi oricine crede în Mine, nu va muri!"

Îşi amintea cu greu cuvintele şi le rostea încet, oprindu se câteodată spre a şi căuta frazele. Încetineala cu care le rostea dădea însă mai multă putere cuvintelor, şi toţi cei de faţă, care avuseseră până atunci ochii uscaţi, începură să şi scoată batistele. Dar fiindcă erau toţi baptişti sau metodişti, îşi închipuiau că Ashley urma scrupulos rânduiala slujbei catolice şi îşi ziseră că liturghia catolică era mult mai puţin rece decât îşi închipuiau. Scarlett şi Suellen, tot atât de neştiutoare ca şi vecinii lor, găsiră că rugăciunea era splendidă şi reconfortantă. Numai Melanie şi Carreen îşi dădură seama că un catolic fervent era îngropat după ritualul anglican. Şi Carreen se simţea prea zdrobită de suferinţă şi prea îndurerată de trădarea lui Ashley ca să intervină.

Când sfârşi, Ashley deschise iarăşi ochii lui mari, ce­nuşii şi trişti şi privi mulţimea. După o clipă, privirea lui o întâlni pe aceea a lui Will, şi atunci zise:

— Doreşte cineva să spună câteva cuvinte?

Doamna Tarleton dădu imediat semne de agitaţie dar, mai iute ca ea, Will înaintă şchiopătând şi veni să se aşeze în faţa sicriului.

— Prieteni, începu el cu vocea lui ştearsă, vă închipuiţi poate că e o îndrăzneală din partea mea să vorbesc primul, eu care acum un an nu l cunoşteam încă pe domnul O'Hara, pe când dumneavoastră îl cunoaşteţi de cel puţin două­zeci de ani. Dar iată, scuza mea e aceasta: dacă ar mai fi trăit încă o lună, aş fi avut dreptul să l numesc tată.

O undă de mirare păru să agite adunarea. Oamenii erau prea bine crescuţi ca să şoptească între ei, dar toţi începură să se mişte de pe un picior pe celălalt şi priviră la Carreen, care îşi plecă uşor capul. Fiecare ştia cât ţinea Will la ea. Dar Will, văzând încotro se îndreaptă privirile, urmă ca şi când nu s ar fi întâmplat nimic:

— Dat fiind că mă voi căsători cu domnişoara Suellen, îndată ce va veni un preot de la Atlanta, am crezut că asta îmi dădea, poate, dreptul să vorbesc primul.

Ultima parte a cuvântării lui se pierdu într un mur­mur confuz, care semăna cu bâzâitul unui roi de albine. Era în acelaşi timp un murmur de indignare şi de decepţie. Toată lumea îl simpatiza pe Will. Toată lumea îl respecta pentru ceea ce făcuse la Tara. Toată lumea ştia că o iubea pe Carreen, de aceea anunţarea căsătoriei lui cu Suellen, care ajunsese pentru ei o paria a comitatului, produse o mirare vecină cu supărarea. Băiatul ăsta cumsecade s o ia pe scârba, pe javra de Suellen O'Hara!

O clipă, atmosfera rămase foarte încordată. Doamna Tarleton clipea furios din gene şi buzele îi tremurau ca şi când ar fi fost gata să vorbească. În mijlocul tăcerii generale, se putu auzi distinct cum moş McRae îi cerea nepotului său să i explice ce se întâmplă. În faţa asistenţei, Will îşi păstra expresia liniştită, dar în ochii lui albaştri era ceva care opri pe oricine să spună vreo vorbă împotriva viitoa­rei sale soţii. Un moment, balanţa oscilă între afecţiunea sinceră pe care fiecare o nutrea pentru Will şi dispreţul pentru Suellen. Şi Will birui. După care el continuă ca şi când pauza sa ar fi fost voită.

— Nu l am cunoscut pe domnul O'Hara în toată pute­rea vârstei, cum îl ştiţi dumneavoastră. Când l am cunoscut eu, nu mai era decât un domn foarte bătrân, cu mintea puţin rătăcită. Dar v am auzit de multe ori povestind cum a fost altădată. Şi tocmai despre acest domn O'Hara aş vrea să vorbesc acum. Era un irlandez plin de curaj, un adevărat gentleman din Sud şi, dată a fost vreun om legat de Confederaţie, acela a fost el. Şi nu vom mai vedea mulţi ca el, fiindcă a dispărut şi timpul când se năşteau astfel de oameni. S a născut în altă ţară, dar cel pe care l înmormântăm astăzi a fost mai georgian decât noi care l jelim. A împărtăşit viaţa noastră. A iubit ţara noastră şi, pentru a spune faptelor pe nume, putem afirma că a murit pentru cauza noastră, ca un soldat. Era de ai noştri, avea defectele şi calităţile noastre, era puternic ca noi şi împărtăşea slăbi­ciunile noastre. Avea calităţile noastre, în sensul că nimic şi nimeni nu l putea opri când hotăra ceva. Nimic din ceea ce venea din afară nu putea să l abată de la ce şi punea în gând să săvârşească.

Când guvernul englez îl căuta ca să l spânzure, nu i a fost frică. Şi a luat liniştit legătura şi a plecat din ţară. Nu i a fost teamă să debarce fără o lescaie în această ţară. S a pus pe muncă şi a câştigat bani. Nu i a fost teamă să se instaleze în această regiune, din care abia fuseseră izgoniţi indienii şi care era încă pe jumătate sălbatică. A desţelenit locurile acestea părăginite şi a creat o mare plantaţie. Când a izbucnit războiul şi a văzut cum i se topesc banii, nu i a fost teamă că va fi din nou sărac. Când yankeii au trecut pe la Tara, ar fi putut să i incendieze casa sau să l omoare, dar el nu s a lăsat. Iată de ce spun că avea calităţile noastre. Nimic din ceea ce vine din afară, nimic nu ne poate abate.

Dar avea de asemeni slăbiciunile noastre, căci era vulnerabil sufleteşte. Vreau să zic că, deşi lumea întreagă nu putea face nimic împotriva lui, inima lui era slabă, plăpândă. Când doamna O'Hara a murit, inima lui a murit şi ea, şi atunci a fost înfrânt. Omul pe care l am văzut cu toţii în ultimul timp nu mai era el.

Will se opri şi, cu privirea lui liniştită, examină chi­purile din jurul lui. Mulţimea stătea nemişcată, sub soarele arzător, şi uitase de supărarea împotriva lui Suellen. Ochii lui Will se aţintiră o clipă asupra lui Scarlett şi parcă i zâmbiră, ca spre a i da curaj. Şi Scarlett, care lupta să şi ştăpânească lacrimile, simţi într adevăr că i revine curajul. În loc să rostească o mulţime de absurdităţi, în loc să vorbească de o revedere într o lume mai bună şi de supu­nerea în faţa voinţei lui Dumnezeu, Will spunea lucruri pline de bun simţ. Şi Scarlett găsise întotdeauna putere şi consolare în bunul simţ.

— N aş vrea să aveţi o părere mai puţin bună despre el, fiindcă a fost înfrânt. Toţi suntem expuşi la asta. Suntem supuşi aceloraşi slăbiciuni şi aceloraşi rătăciri. Nimic din ceea ce se vede nu are vreo influenţă asupra noastră: nici yankeii, nici carpetbagger ii, nici viaţa grea, nici impozite­le prea mari, nici chiar lipsa de hrană. Dar, putem fi măturaţi într o clipă de slăbiciunea pe care o avem în noi. Poate că acest lucru nu ni se întâmplă întotdeauna când pierdem pe cineva, cum i s a întâmplat domnului O'Hara. Fiecare reacţionează în felul său. Şi iată ce aş vrea să vă spun: cei al căror resort sufletesc e stricat fac bine că mor. În vremurile astea şi în lumea asta, nu mai e loc şi pentru ei. Sunt mai fericiţi în mormânt. Iată de ce vă spun tuturor să nu vă întristaţi pentru domnul O'Hara. Da, trebuia să vă întristaţi când a venit Sherman şi când a murit doamna O'Hara. Acum, când o va regăsi pe aceea pe care o iubea, nu văd de ce ne am întrista, doar de am fi grozav de egoişti – şi asta v o spun eu, care l am iubit ca pe propriul meu tată... Dacă n aveţi nimic împotrivă, nu vor mai fi şi alte discursuri. Membrii familiei sunt prea îndureraţi ca să mai asculte şi nu e nevoie să le mărim durerea.

Will se opri şi, aplecându se spre doamna Tarleton, îi spuse cu vocea scăzută:

— Pot îndrăzni să vă rog, doamnă, să o conduceţi pe Scarlett acasă? Nu i face bine să stea în picioare, în plin soare, atât de mult. Şi bunica Fontaine nu pare a arăta prea bine, cu tot respectul pe care i l datorez.

Scarlett se înroşi până la urechi, surprinsă de cuvintele neaşteptate ale lui Will, care părăsise fără tranziţie elogiul funebru al tatălui ei spre a se ocupa de ea. Încurcătura ei crescu şi mai mult, văzând cum toate privirile se îndreptau spre ea. De ce aducea Will la cunoştinţa întregii lumi că era însărcinată? Îi aruncă o privire indignată, dar Will nu şi părăsi calmul şi o sili chiar să şi plece ochii.

"Te rog", avea el aerul să spună, "ştiu ce fac!"

Devenise deodată bărbatul, capul familiei, şi Scarlett vrând să evite o scenă penibilă se întoarse spre doamna Tarleton. Aşa cum sperase Will, aceasta o uită pe Suellen, cu gândul la subiectul care o interesase întotdeauna – în­mulţirea, fie că era vorba de animale, fie de oameni –, supărarea îi dispăru şi, luând pe Scarlett de braţ, îi spuse blând:

— Hai acasă, draga mea.

Chipul ei luă o expresie de bunătate şi Scarlett se lăsă dusă prin mijlocul mulţimii care se dădu la o parte, în timp ce un murmur de simpatie se ridica din rândurile lor şi câţiva îi strânseră mâna, în trecere. Când ajunse în dreptul bunicii Fontaine, bătrâna doamnă întinse o gheară uscată şi şopti:

— Dă mi braţul, copila mea, adăugând apoi, cu o pri­vire cruntă către Sally şi Doamna Tânără: Nu, voi nu veniţi, n am nevoie de voi.

Cele trei femei îşi deschiseră încet drum prin mulţi­mea ce se regrupa în urma lor, apoi o luară pe aleea umbroasă care ducea spre casă. Doamna Tarleton o susţinea pe Scarlett cu o mână atât de fermă, încât aceasta avea impresia, la fiecare pas, că e ridicată de la pământ.

— Pentru ce a făcut Will asta? exclamă Scarlett, când fu sigură că nimeni n o putea auzi. E ca şi cum ar fi spus: "Priviţi o! Va avea un copil!"

— Ce naiba, doar e adevărat, nu? zise doamna Tarleton. Will a făcut bine. Era o nebunie să stai aşa, în soare. Puteai să leşini şi să pierzi copilul.

— Nu de asta îi era teamă lui Will, zise bunica, gâfâind puţin din cauza urcuşului. Will cunoaşte oamenii, urmă ea cu un zâmbet subţire. Nu voia ca dumneata, Beatrice, sau eu, să ne apropiem de mormânt. Îi era teamă să nu vorbim şi a găsit singurul mijloc de a se descotorosi de noi... Şi mai e încă ceva: nu voia ca Scarlett să audă bulgării de pământ căzând pe sicriu. Are dreptate. Adu ţi bine aminte de asta, Scarlett: atâta timp cât n ai auzit acest sunet, nu crezi că cineva a murit. Dar odată ce l ai auzit... nu există pe lume un sunet mai îngrozitor. Iată ne ajunşi... ajută mă să urc scara, copila mea. Dă mi mâna, Beatrice! Scarlett n are nevoie de braţul dumitale cum n are nevoie nici de cârje şi, după cum bine a observat Will, nu prea arăt bine. Scarlett, Will ştie că erai preferata tatălui tău, şi de aceea n a vrut să te supună la această nouă încercare. Şi a zis că n are să fie atât de greu pentru surorile tale. Pe Suellen are s o susţină ruşinea pentru ce a făcut, iar pe Carreen, Dumne­zeu. Dar tu, n ai pe nimeni care să te susţină, nu i aşa, copila mea?

— Nu, răspunse Scarlett, ajutând o pe bătrâna doamnă să urce scările, vag surprinsă de adevărul acestor cuvinte. Nu, n am avut niciodată pe nimeni care să mă susţină...în afară de mama.

— Dar când ai pierdut o, ţi ai dat seama că eşti destul de puternică spre a te lipsi de sprijin, nu i aşa? Ei bine, sunt oameni care nu pot. Will are dreptate, tatăl tău era unul din aceştia! Gerald nu se putea lipsi de Ellen şi e mai fericit acolo unde e, la fel cum voi fi şi eu când îl voi regăsi pe bătrânul doctor.

Vorbea fără dorinţa de a deştepta compătimire şi Scarlett şi cu doamna Tarleton se abţinură de la orice comentariu. Vorbea tot atât de degajat şi de firesc, ca şi când soţul ei s ar fi dus până la Jonesboro, şi ar fi fost de ajuns să facă o mică plimbare în docar, spre a l regăsi. Bunica era prea bătrână şi văzuse prea multe lucruri, ca să se mai teamă de moarte.

— Dar... nu poţi să trăieşti singur, spuse Scarlett.

Bătrâna îi aruncă o privire pătrunzătoare.

— Ba da. Dar uneori e foarte greu.

— Ascultă, bunico, n ar trebui să spui lucrurile astea lui Scarlett, interveni doamna Tarleton. E destul de tulbu­rată şi aşa. Călătoria pe care a făcut o, rochia asta care o strânge, durerea ei, şi căldura – şi aşa e prea mult pentru ea. Dacă pe deaspura îi mai bagi şi idei negre în cap, unde ajungem?

— Ei, aş! exclamă Scarlett enervată. Nu sunt tulburată deloc. Şi apoi, nu sunt dintre femeile acelea bolnăvicioase care avortează pentru te miri ce.

— Nu se ştie niciodată, profetiză doamna Tarleton, cu un aer atotştiutor. La prima mea sarcină, am pierdut copi­lul văzând pe unul din sclavii noştri luat în coarne de un taur. Şi...îţi aminteşti de iapa mea roaibă, Nellie? Nu exista animal mai sănătos, dar era de o nervozitate excesivă şi, dacă n aş fi băgat de seamă, ar fi...

— Taci odată, Beatrice, o întrerupse bunica. Scarlett n o să piardă copilul numai ca să ţi dea dumitale dreptate. Să ne aşezăm aici, în hol. E răcoare. Simt o adiere foarte plăcută. Ce ar fi, Beatrice, să te duci să mi aduci un pahar de lapte bătut de la bucătărie? Nu, mai bine vezi în cămară dacă nu i puţin vin. Aş bea cu plăcere un păhărel. Vom sta aici pe scaun, până vine lumea să şi ia rămas bun.

— Scarlett ar face mai bine să se culce, stărui doamna Tarleton, după ce plimbă asupra ei o privire de cunoscă­toare, ca o persoană în stare să şi dea seama precis de starea unei sarcini.

— Hai, du te! zise bunica, dând o uşoară lovitură de baston doamnei Tarleton, care se îndreptă spre bucătărie, zvârlindu şi neglijent pălăria pe un bufet şi trecându şi mâna prin părul roşu, ud de sudoare.

Scarlett se lăsă pe speteaza scaunului şi şi desfăcu primii doi nasturi ai corsajului prea strâmt. Era bine în holul mare, întunecos, în care simţeai o răcoare atât de plăcută după soarele arzător de afară. Scarlett aruncă o privire furişă în salonul în care zăcuse trupul neînsufleţit al lui Gerald, dar se hotărî să se stăpânească, să nu se mai gândească la tatăl ei. Şi privi la portretul bunicii Robillard, pe care baionetele yankee nu l respectaseră deşi era agăţat foarte sus, deasupra şemineului. Vederea bunicii, cu conciul ei înalt, cu decolteul mare, cu aerul ei insolent, avea întotdeauna asupra lui Scarlett un efect tonic.

— Nu ştiu ce a îndurerat o mai mult pe Beatrice Tarle­ton, pierderea fiilor sau a cailor săi, zise bunica Fontaine. Jim şi cu fetele n au contat niciodată prea mult pentru ea. Face parte din categoria aceea de oameni de care vorbea Will. Resortul ei sufletesc e stricat, l au distrus evenimen­tele. Mă întreb câteodată dacă nu va călca pe urmele tatălui tău. Singura ei plăcere era să vadă crescând şi înmulţindu se în jurul ei caii şi oamenii, dar cum fetele ei nu s au măritat şi n au nici o şansă să descopere vreun bărbat în comitatul nostru, nu văd ce ar putea să o preocupe iarăşi. Dacă n ar fi, în fond, o adevărată doamnă, ar putea părea ordinară... E adevărat ce a spus Will despre căsătoria lui cu Suellen?

— Da, răspunse Scarlett, privind o pe bătrâna doamnă drept în faţă.

Dumnezeule! Îşi aminti de vremea când murea de frica bunicii Fontaine! Ei, mai crescuse de atunci şi se simţea în stare s o pună la locul ei dacă se amesteca în treburile Tarei.

— Ar fi putut găsi o fată mai bună! vorbi bunica, cu un aer candid.

— Credeţi? zise Scarlett, arogantă.

— Nu ţi da aerele astea grozave, fetiţo, o sfătui bătrâna, acru. N am să mă ating de scumpa ta soră, cu toate că aş fi făcut o bucuros dacă rămâneam la cimitir. Nu. Ceea ce voiam să spun este că, dată fiind marea lipsă de bărbaţi în comitatul nostru, Will ar fi putut lua pe oricine ar fi vrut. Sunt cele patru pisici sălbatice al lui Beatrice, micile Munroe, fetele McRae...

— Dar o ia pe Suellen!

— Suellen are noroc.

— Tara, de asemenea.

— Ţi e dragă Tara, nu i aşa?

— Da.

— O iubeşti atât de mult, încât ţi e totuna dacă sora ta face o mezalianţă, numai ca să ai un bărbat aici, care să se ocupe de Tara!...

— O mezalianţă? întrebă Scarlett, mirată de această idee. Cine se mai gândeşte acum la asta, când important e ca o fată să găsească un bărbat care să aibă grijă de ea.

— Rămâne de văzut, zise bătrâna doamnă. Unii te ar aproba, alţii ar zice că greşeşti dărâmând bariere care n ar fi trebuit să fie coborâte nici măcar cu un deget. Will nu i de familie, pe când unii dintre ai tăi erau.

Şi bătrâna doamnă aruncă o privire semnificativă spre portretul bunicii Robillard.

Scarlett se gândi la Will, la băiatul ăsta calm, deşirat şi blând, care morfolea întruna un fir de pai şi care, aseme­nea celor mai mulţi dintre ţăranii georgieni, părea să aibă atât de puţină energie. N avea în urma lui un lung şir de strămoşi bogaţi ori de neam. Primul din familia lui Will venit să se stabilească în Georgia făcuse parte probabil dintr o colonie de săraci, sau fusese chiar un emigrant ce se răscumpărase. Will nu fusese niciodată la vreun colegiu. Urmase timp de patru ani o şcoală de ţară – şi la asta se mărginea toată educaţia lui. Dar era cinstit şi drept, răbdă­tor şi harnic, deşi cu siguranţă nu era dintr o familie bună, şi Robillard ii ar fi spus că Suellen făcea o mezalianţă.

— Aşadar, eşti mulţumită că Will intră în familia ta.

— Da, răspunse Scarlett răstit, gata s o repeadă pe bătrâna doamnă dacă ar fi început s o condamne.

— Hai, vino şi sărută mă, zise bunica, surâzând în chi­pul cel mai neaşteptat. Până azi, Scarlett, n am avut prea multă simpatie pentru tine. Ai fost întotdeauna dură, chiar când erai copil, şi nu mi plac femeile dure, în afară de mine. Dar îmi place cum ştii să înfrunţi evenimentele. Nu ţi smulgi părul din cap ţipând atunci când vezi că nu se poate face nimic, chiar dacă nu ţi convine. Îmi place cum te descurci.

Scarlett nu ştia dacă trebuia să surâdă şi ea. În orice caz, ascultă şi sărută din vârful buzelor obrazul zbârcit pe care i l întindea bunica.

— Deşi toată lumea îl iubeşte pe Will, reluă bunica, mulţi vor spune, poate, că n ar fi trebuit să o laşi pe Suellen să se căsătorească cu un ţăran. Deşi oamenii îl laudă pe Will, vor spune că e cumplit ca o fată din familia O'Hara să ia pe unul de neam prost. Dar, lasă i să vorbească, nu te îngriji de ce vor spune!

— Nu m am îngrijit niciodată de ce spune lumea.

— Am auzit, observă bunica, nu fără ironie. Oricum, lasă lumea să vorbească, va fi poate o căsnicie fericită. Bineînţeles, Will va avea mereu aerul său de ţăran şi căsătoria nu l va împiedica să facă greşeli de gramatică. Şi apoi, chiar de va câştiga o avere, nu va da niciodată Tarei strălucirea pe care i o dăduse domnul O'Hara. Totuşi, Will are inima unui gentleman. Gândeşte din instinct cum tre­buie. Numai un gentleman ar fi ştiut exact ce anume trebuia să spună azi, la înmormântare. Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – şi gândindu ne tot timpul la ele. Da, căsătoria asta e un noroc pentru Suellen şi pentru Tara!

— Atunci, mă aprobaţi că mi am dat consimţământul?

— Dumnezeule mare, nu! exclamă bătrâna doamnă cu o voce răguşită dar încă viguroasă. Să aprob ca un ţăran să intre într o veche familie! Crezi că aş vedea cu ochi buni încrucişarea unui cal pur sânge cu o gloabă bună doar să tragă la căruţă? Ştiu bine că ţăranii sunt oameni cumsecade, serioşi şi cinstiţi, dar...

— Dar, spuneaţi adineauri că o să fie o căsnicie fericită! exclamă Scarlett, complet zăpăcită.

— Cred că i foarte bine pentru Suellen să se căsăto­rească cu Will, cu oricine, de fapt, căci are mare nevoie de un bărbat! Şi unde ar fi putut găsi unul? Unde ar fi putut găsi pe cineva mai potrivit care să conducă Tara? Dar să nu tragi de aici concluzia că mi place această căsătorie, cum nu ţi place nici ţie.

"Ba mie îmi place", îşi zise Scarlett în sinea ei, silindu se să înţeleagă ce voia să spună bătrâna doamnă. "Sunt încântată că Will o ia pe Suellen. De ce să nu mi placă, numai fiindcă nu i place nici ei?"

Scarlett se simţea încurcată şi puţin ruşinată, ca întot­deauna când oamenii îşi închipuiau că simte şi gândeşte la fel ca ei.

Bunica îşi făcu vânt cu evantaiul ei din frunze de palmier şi urmă:

— Nu aprob căsătoria asta, după cum n o aprobi nici tu, dar am spirit practic, şi tu la fel. Când se întâmplă un eveniment neplăcut, în faţa căruia nu poţi face nimic, nu văd de ce aş ţipa şi m aş împotrivi. Nu aşa se face faţă necazurilor pe care ţi le rezervă viaţa. Îţi vorbesc în cunoş­tinţă de cauză, fiindcă familia mea şi cea a bătrânului doctor au trecut prin multe. Dacă aş fi avut o deviză, ar putea să sune astfel: "Nu ţi face sânge rău – surâde şi aşteaptă." În felul ăsta am trecut printr o serie întreagă de încercări, cu surâsul pe buze, şi am devenit experţi în arta de a cădea în picioare. A trebuit să o facem căci ne au silit împrejurările. Am fost izgoniţi din Franţa cu hughenoţii, izgoniţi din Anglia cu partizanii Stuarţilor, din Scoţia cu partizanii regelui Charles, din Haiti de negri, şi acum ne au venit de hac yankeii. Dar, după un timp, am ieşit întotdeauna la liman. Ştii de ce?