Pe aripile vântului

— E vina mea, pentru că nu sunt curajoasă ca tine şi l am ţinut pe Ashley acasă, tot timpul, în loc să l trimit la gater. Oh, Doamne, ce proastă sunt! Draga mea, am să i spun lui Ashley că nu mai mi e frică deloc şi am să vin să stau cu tine şi cu mătuşa Pitty, iar el o să se poată întoarce la treabă, şi...

Dar Scarlett, care nu voia să recunoască nici în sinea ei că Ashley nu se putea descurca singur, strigă:

— N ai să faci asta! Ce fel de treabă ar face Ashley dac ar fi mereu îngrijorat de soarta ta? Toată lumea i împotriva mea! Nici unchiul Peter nu mai vrea să iasă cu mine! Dar puţin îmi pasă! Mă duc singură. Am să merg pe jos tot drumul şi am să găsesc eu pe undeva nişte lucrători negri...

— Oh, nu! Să nu faci una ca asta! Ţi s ar putea întâmpla ceva groaznic. Se spune că la Shantytown, pe şoseaua spre Decatur, se află o colonie de negri care se ţin numai de rele şi va trebui să treci chiar pe acolo. Stai să mă gândesc... Draga mea, făgăduieşte mi că n ai să faci nimic astăzi, şi am să găsesc eu o soluţie. Făgăduieşte mi că te duci acasă şi te culci. Arăţi istovită. Făgăduieşte mi.

Fiind într adevăr prea istovită de furia ei ca să mai facă altceva, Scarlett făgădui, morocănoasă, şi se întoarse acasă, refuzând însă să se împace cu ai ei.

În aceeaşi după amiază, un străin care şchiopăta tre­cu prin gardul viu şi prin curtea din dos venind de la Melanie. Desigur, era unul dintre aceia despre care Mammy şi Dilcey spuneau: "De'bedeii pe ca'e i adună domnişoa'a Melly de pe st'adă şi i lasă să doa'mă în piv­niţă."

În subsolul casei Melaniei erau într adevăr trei încă­peri, care serviseră mai înainte de camere pentru servitori şi de pivniţă de vinuri. Într una din ele stătea acum Dilcey, iar celelalte două erau mereu ocupate de tot felul de neno­rociţi în zdrenţe în trecere prin oraş. Doar Melanie ştia de unde veneau şi unde se duceau, şi nimeni nu înţelegea de unde i aduna. Poate că negrii aveau dreptate când spuneau că i aduna de pe stradă. Oricum, aşa cum oamenii cu stare şi cei de o seamă cu ea aveau acces în micul ei salon, la fel sărmanii găseau deschisă uşa pivniţei ei, unde erau hră­niţi, culcaţi şi de unde plecau cu merinde. De obicei, ocu­panţii camerelor erau foşti luptători confederaţi, oameni de rând, fără cămin, care băteau drumurile în nădejdea că vor găsi ceva de lucru.

Câteodată, femei palide şi sfrijite, înconjurate de o droaie de copii tăcuţi, cu păr blond spălăcit, îşi petreceau noaptea acolo, văduve de război cărora li se luaseră ferme­le şi care şi căutau rudele risipite prin ţară sau cărora le pierduseră urma. Vecinii erau scandalizaţi de prezenţa acestor străini, care vorbeau prost sau aproape deloc en­glezeşte, şi care fuseseră atraşi spre Sud de zvonul că poţi să te îmbogăţeşti uşor. O dată a dormit acolo şi un repu­blican. Cel puţin aşa spusese Mammy, stăruind că ea i recunoaşte pe republicani aşa cum calul recunoaşte, după miros, un şarpe cu clopoţei; dar nimeni n a crezut o fiindcă până şi mărinimia Melaniei trebuia să aibă o limită. Aşa cel puţin nădăjduiau toţi.

Da, se gândi Scarlett şezând pe veranda din spate, cu copilul în braţe, în soarele palid de noiembrie, trebuie să fie unul dintre "câinii schilozi" ai Melaniei. Şi era într ade­văr schilod!

Omul care păşea prin curtea din dos mergea greoi, căci avea, ca şi Will Benteen, un picior de lemn. Era un bătrân înalt, slab şi cu o chelie strălucitoare, trandafirie dar cam murdară, şi cu o barbă căruntă până la brâu. Judecând după faţa lui brăzdată de riduri, părea să aibă peste şaizeci de ani, însă corpul lui nu arăta oboseala pe care o aduce vârsta. Era uscăţiv şi călca strâmb, dar, în ciuda piciorului de lemn, se mişca cu o repeziciune de şarpe.

Sui scara, venind înspre ea; înainte să l fi auzit vor­bind şi să şi dea seama de accentul şi felul neobişnuit cum pronunţa pe "r", Scarlett ghici că e muntean. În ciuda hainelor murdare, şi zdrenţuite, avea, ca toţi muntenii, acel aer de mândrie aprigă şi tăcută, care nu permitea nici un gest sau vorbă uşuratică. Barba îi era pătată de tutun şi obrazu i părea deformat din cauza unei bucăţi de tutun de mestecat pe care o avea în gură. Nasul era subţire şi neregulat, sprâncenele stufoase, iar tufele de păr ce creş­teau în urechi dădeau acestora aparenţa unor urechi de linx. De sub frunte, dintr una din orbite, care era goală, pornea o cicatrice care i brăzda faţa până la barbă. Celălalt ochi era mic, palid şi rece, un ochi ce nu clipea niciodată, cu o privire necruţătoare. La centură avea un pistol mare, fără toc, iar din carâmbul ghetei rupte apărea mânerul unui cuţit din acelea mari, cu două tăişuri.

Răspunse privirii mirate a lui Scarlett cu o uitătură rece şi, înainte de a vorbi, scuipă peste balustrada scării. Singurul lui ochi avea o expresie de dispreţ, nu faţă de persoana de faţă, dar pentru întreg sexul din care făcea parte.

— M a trimis doamna Wilkes să lucrez pentru dumnea­voastră, spuse el scurt; vorbea răguşit şi vorbele îi veneau rar şi cu greu, ca la un om care nu e obişnuit să vorbească. Mă cheamă Archie.

— Îmi pare rău, dar n am ce să ţi dau de lucru, dom­nule Archie.

— Archie e numele meu de botez.

— Iartă mă. Care e celălalt nume?

Omul scuipă din nou.

— Asta mă priveşte pe mine, spuse el. Ajunge dacă mi ziceţi Archie.

— Nu mi pasă care i numele dumitale! N am de lucru pentru dumneata.

— Ba cred că aveţi. Doamna Wilkes era supărată că vreţi să umblaţi singură ca o nebună şi m a trimis ca să vă duc cu brişca.

— Serios? exclamă Scarlett, mâniată de obrăznicia omu­lui şi de faptul că Melly se amestecase în treburile ei.

Ochiul lui o privi cu o ostilitate impersonală.

— Da. Femeile nu trebuie să şi supere bărbaţii când aceştia vor să le poarte de grijă. Dacă ţineţi neapărat să vă plimbaţi, vă duc eu. Îi urăsc pe negri – şi pe yankei, de altfel.

Îşi mută tutunul dintr o parte în cealaltă o obrazului şi, fără să aştepte să fie poftit, se aşeză pe treapta de sus.

— Nu zic că mi place să mă plimb de colo colo cu femeile, dar doamna Wilkes a fost bună cu mine că m a lăsat să dorm la ea în pivniţă, şi m a trimis aici să vă duc cu brişca.

— Bine, dar..., începu Scarlett zăpăcită, apoi tăcu şi se uită la el.

Peste o clipă, zâmbi. Nu prea îi plăcea mutra acestui bătrân "desperado", dar prezenţa lui avea să simplifice lucrurile. Cu el alături va putea să se ducă în oraş, la gatere, şi să viziteze clienţii. Nimeni nu va mai putea spune că n ar fi în siguranţă alături de el, căci numai înfăţişarea lui era de ajuns ca să pună capăt oricăror bârfeli.

— Bine, mă nvoiesc, spuse ea. Fireşte, dacă soţul meu e de acord.

După ce stătu de vorbă cu Archie, Frank îşi dădu şovăitor consimţământul, apoi îngădui să se scoată calul şi brişca. Era jignit şi dezamăgit de faptul că maternitatea nu o schimbase pe Scarlett, aşa cum nădăjduise, dar văzând o atât de hotărâtă să se întoarcă la blestematele ei de gatere, îşi spuse că venirea lui Archie era în împrejurările de faţă o fericire.

Şi în acest chip începură raporturile de colaborare dintre cei doi, care surprinseră, la început, întreaga Atlan­tă. Archie şi cu Scarlett alcătuiau o pereche ciudată; bătrânul fioros şi murdar, cu piciorul de lemn aşezat ţeapăn pe scândura din faţă a briştii, şi femeia tânără, drăguţă şi bine îmbrăcată, cu sprâncenele încruntate. Puteau fi văzuţi la orice oră şi în orice loc din Atlanta sau afară din oraş, dar stând rareori de vorbă. Era vădit că nu se plăceau deloc unul pe altul, dar că erau legaţi de nevoile lor respective: el avea nevoie de bani, ea de ocrotire. În orice caz, spuneau cucoanele din oraş, e mai bine aşa decât să se plimbe cu neruşinare cu Butler... Se întrebau, pline de curiozitate, ce devenise Rhett, care părăsise oraşul pe neaşteptate cu trei luni în urmă, şi nimeni, nici Scarlett măcar nu ştia unde se află.

Archie era un om tăcut, care nu vorbea decât când era întrebat, şi atunci răspundea de obicei cu mormăieli. În fiecare dimineaţă ieşea din pivniţa Melaniei şi se aşeza pe scările casei mătuşii Pitty, mestecând tutun şi scuipând până venea Scarlett, şi unchiul Peter scotea brişca din şopron. Unchiul Peter, numai de dracu' şi de Ku Klux Klan se temea mai rău decât de Archie, iar Mammy păşea tăcută şi plină de frică pe lângă el. Archie îi ura pe negri şi aceştia o ştiau şi se temeau de el. Pe lângă cuţitul şi pistolul cu care venise îşi mai făcuse rost de încă un pistol, aşa încât renumele lui se întinse prin toată populaţia neagră. Niciodată n avea nevoie să scoată pistolul, nici măcar să ducă mâna la brâu. Efectul moral era de ajuns. Negrii nu îndrăzneau nici să râdă când Archie era prin apropiere.

Într o zi Scarlett îl întrebă de ce i ura pe negri, şi fu surpinsă de răspunsul său, care de astă dată nu fu obişnu­itul: "asta mă priveşte".

— Îi urăsc aşa cum îi urăsc toţi muntenii. Niciodată nu ne au plăcut şi niciodată nu i am folosit. Negrii au început războiul. Îi urăsc şi pentru asta.

— Dar ai luptat şi dumneata în război.

— Păi, ăsta e privilegiul bărbaţilor. Îi urăsc şi pe yankei, mai rău decât pe negri. Aproape că i urăsc tot atâta ca pe femeile prea vorbăreţe.

Asemenea mojicii o scoteau din sărite pe Scarlett, care începu să se gândească cum să scape de el. Dar cum s ar fi putut lipsi de el? Cum ar fi putut avea altfel posibilitatea de a circula peste tot? Archie era mojic, şi murdar, şi adesea mirosea foarte urât, dar îi era foarte util. O ducea la gatere şi înapoi, şi pe la diferiţi clienţi, scuipând şi privind în gol în timp ce ea vorbea şi dădea ordine. Când Scarlett cobora din brişcă, cobora şi el urmând o pas cu pas. Iar când se afla în mijlocul unui grup de muncitori, de soldaţi yankei sau de negri, îl simţea tot timpul în spatele ei.

În curând Atlanta se obişnui s o vadă pe Scarlett însoţită mereu de garda ei personală, şi, cu timpul, cucoa­nele începură s o invidieze pentru libertatea ei. De când cu incidentul Ku Klux Klan ului, cucoanele erau practic în­temniţate în casă, neieşind în oraş după târguieli decât în grupuri de câte şase şapte. Fiind însă sociabile din fire, se plictisiră repede şi, lăsând la o partre mândria, o rugară pe Scarlett să le împrumute pe Archie. Şi Scarlett, de câte ori se putea lipsi de el, binevoia să l trimită să le servească de păzitor.

În curând Archie deveni un fel de instituţie publică şi cucoanele se luau la întrecere ca să l folosească în momen­tele lui libere. Aproape în fiecare dimineaţă sosea câte un puşti sau un servitor negru cu un bileţel: "Dacă n ai nevoie de Archie azi după amiază, te rog trimite mi l mie; aş vrea să duc la cimitir nişte flori...", sau "Trebuie să mă duc la croitoreasă...", sau "Aş dori ca Archie s o scoată la plim­bare pe mătuşa Nelly", sau "Trebuie să fac o vizită în strada Peters şi bunicul nu se simte destul de bine ca să mă însoţească. N ar putea cumva Archie..."

Şi Archie le conducea pe toate; fete, femei măritate sau văduve, şi tuturora le arăta acelaşi neîndoios dispreţ. Era vădit că nu i plăceau femeile, cu excepţia Melaniei, mai mult decât negrii sau yankeii. Cucoanele fură scandalizate la început de mojicia lui, dar se învăţară până la urmă cu el; în timp ce le conducea, tăcut, scuipând din când în când zeamă de tutun, femeile se simţeau tot atât de sigure de el ca şi de caii pe care acesta i mâna, şi uitau chiar cu totul de prezenţa lui. Astfel, doamna Merriwether îi povesti cu lux de amănunte doamnei Meade cum născuse nepoata ei, şi de abia după aceea îşi aminti de prezenţa lui Archie pe capră.

Numai vremurile acelea făcuseră cu putinţă o aseme­nea situaţie. Înainte de război, Archie n ar fi fost primit nici măcar în bucătăria vreunei cucoane. I s ar fi dat de mâncare prin uşa din dos şi apoi ar fi fost trimis să şi vadă de drum. Dar acum, prezenţa lui ocrotitoare era bine venită. Mojic, incult şi murdar, el era zidul de apărare ce se interpunea între doamnele de la oraş şi grozăviile Reconstrucţiei. Nu era nici prieten, nici servitor. Servea pur şi simplu ca o gardă plătită, ocrotind femeile ziua, în timp ce bărbaţii lor erau la treburi, sau noaptea când aceştia plecau de acasă.

Scarlett avu impresia că, de când venise Archie, Frank lipsea cam des serile. El spunea că trebuie să şi facă bilan­ţul şi că ziua n avea timp să se ocupe de asta, având prea multă treabă. Apoi, mai erau nişte prieteni bolnavi pe care trebuia să se ducă să i vadă. Altă dată era Organizaţia Democraţilor, care se aduna în fiecare miercuri seara pen­tru a găsi un mijloc de a recăpăta dreptul de vot, şi Frank nu lipsea de la nici o întrunire. Scarlett găsea că organizaţia aceasta nu făcea altceva decât să l laude pe generalul John B. Gordon, în dauna celorlalţi generali, exceptând pe gene­ralul Lee, şi să discute despre război. În privinţa recâştigării dreptului de vot, nu se făcea nici un progres. Dar probabil că Frank se distra la aceste întruniri, căci se întorcea la ore târzii.

Şi Ashley se ducea să vadă prieteni bolnavi, şi avea tot felul de întruniri, lipsind de acasă cam în aceleaşi seri în care pleca Frank. În aceste ocazii Archie o însoţea pe Pitty, pe Scarlett, pe Wade şi pe mica Ella, care, ieşind prin curtea din dos, se duceau să petreacă seara cu Melanie. Cucoanele coseau, în timp ce Archie se întindea pe canapea cât era de lung şi, la fiecare sforăitură, i se mişca mustaţa căruntă. Nimeni nu l poftise să ia loc pe canapea, şi cum era mobila cea mai bună din casă, cucoanele oftau de câte ori se trântea pe ea, punându şi gheata pe stofa cea nouă. Dar nimeni n avea curajul să i facă observaţii; mai ales după ce declarase că, spre norocul lui, adoarme foarte uşor, căci altfel pălăvrăgeala femeilor l ar fi scos din sărite.

Scarlett nu ştia de unde venise Archie şi ce fel de viaţă dusese înainte de a nimeri în pivniţa Melaniei. Nu l între­base niciodată. Faţa lui morocănoasă, cu un singur ochi, avea ceva ce descuraja orice curiozitate. Ştia doar că vorbea ca muntenii de la miazănoapte, că luptase în armata regu­lată şi că şi pierduse în război şi ochiul şi piciorul. Dar, într o clipă de mânie împotriva lui Hugh Elsing, Scarlett rosti anumite cuvinte care l făcură pe Archie să şi destăi nuiască trecutul.

Într o dimineaţă, când o dusese la gaterul pe care l conducea Hugh, Scarlett îl găsi pustiu, negrii plecaţi, iar pe Hugh şezând amărât sub un pom. Echipa de lucrători nici nu se arătase în dimineaţa aceea şi el nu ştia ce să facă. Scarlett se înfurie cumplit şi nu şovăi să şi descarce mânia pe Hugh, căci tocmai primise o comandă pentru o mare cantitate de lemne, iar comanda era urgentă. Se tocmise mult şi şi pusese în joc tot farmecul şi toată energia pentru a căpăta comanda, iar acum iată că gaterul nu lucra.

— Du mă la celălalt gater, porunci ea lui Archie. Da, ştiu că e departe şi că vom rămâne astăzi fără masa de prânz, dar la urma urmei pentru asta te plătesc. Trebuie să i spun domnului Wilkes să oprească totul şi să se ocupe el de comanda asta. Parcă văd că nici lucrătorii lui nu fac nimic, să i ia dracu'! N am mai văzut un papă lapte ca Hugh Elsing! Dar o să scap eu de el, după ce o termina Johnnie Gallegher cu prăvăliile pe care le clădeşte. Ce mi pasă mie că Gallegher a fost în armata yankeilor? Cel puţin munceşte. Până acum n am văzut încă un irlandez putu­ros. Am terminat cu negrii eliberaţi. Nu te poţi bizui pe ei. Am să l angajez pe Johnnie Gallegher şi am să tocmesc deţinuţi. Are să i facă el să muncească. Are să...

Archie întoarse spre ea o privire răuvoitoare, iar când vorbi, glasul său răguşit era plin de mânie.

— În ziua când o să tocmiţi deţinuţi, am să vă părăsesc.

— Şi de ce, mă rog? întrebă Scarlett, surprinsă.

— Ştiu eu cum e cu deţinuţii. E o adevărată crimă. Cumpăraţi oameni ca şi cum ar fi animale. Vă purtaţi cu ei mai rău decât cu vitele – îi bateţi, îi lăsaţi să moară de foame, îi ucideţi. Şi cine se sinchiseşte? Statului nici nu i pasă. El ştie doar să încaseze banii pentru ei. Iar cei pentru care lucrează deţinuţii au alte griji. Tot ce vor e să le dea cât mai puţină mâncare şi să scoată cât mai mult de la ei. Las o păcatelor, cucoană. Niciodată n am avut o părere prea bună despre femei, şi acum am o părere şi mai proastă.

— Dar ce te priveşte asta pe dumneata?

— Uite că mă priveşte, spuse Archie laconic şi, după o scurtă pauză, adăuga: Am fost şi eu deţinut aproape pa­truzeci de ani.

Scarlett amuţi şi, o clipă, se rezemă de pernele trăsu­rii. Aceasta era deci taina lui Archie; de aceea refuza să şi spună numele de familie, locul naşterii, ori să dea amănun­te despre trecutul lui; aşa se explică greutatea cu care se exprima şi ura sa aprigă împotriva întregii lumi. Patruzeci de ani! Trebuie să fi fost tânăr când a intrat la închisoare. Patruzeci de ani! O fi fost condamnat pe viaţă... Şi astfel de oameni...

— Ai fost condamnat pentru... crimă?

— Da, răspunse Archie scurt, smucind hăţurile... Nevastă mea.

Scarlett, înspăimântată, clipi din ochi repede.

Pe sub mustaţă, gura lui păru că se mişcă, ca şi cum ar fi zâmbit de frica ei. "N am să te omor, cucoană; pesem­ne, de asta ţi e teamă. Numai dintr o singură pricină poţi ucide o femeie."

— Ţi ai ucis nevasta!

— S a culcat cu frate meu. El a scăpat. Nu mi pare rău c am ucis o. Femeile stricate trebuiesc omorâte. Legea n are dreptul să trimeată un om la închisoare pentru asta, dar pe mine m a trimis.

— Şi... cum ai scăpat? Ai fugit? Ai fost graţiat?

— M au iertat, şi sprâncenele i cărunte şi dese se strânseră, ca şi cum efortul pentru a şi aduna cuvintele ar fi fost prea mare. Atunci, în şaizeci şi patru, când a venit Sherman, eram în închisoarea din Milledgeville, de aproape patruzeci de ani. Şi a venit gardianul şi ne a chemat pe toţi deţinuţii, ca să ne spuie că vin yankeii să dea foc şi să omoare tot ce le stă în drum. Şi există pe lume un lucru pe care l urăsc mai rău decât pe negri şi pe femei: yankeii.

— De ce? Ai avut... Ai cunoscut mulţi yankei?

— Nu, doamnă. Dar am auzit vorbindu se de ei. Am auzit că se bagă unde nu le fierbe oala. Nu pot suferi oamenii care se amestecă în treburile altora. Ce au căutat în Georgia, să dea drumul la negri, să ne ardă casele şi să ne omoare vitele? Cum spuneam, a venit gardianul şi ne a spus că era mare nevoie de soldaţi în armată şi că oricare dintre noi, care se va înrola, va fi liber la sfâşitul războiu­lui... dacă scapă teafăr. Dar de noi, condamnaţii pe viaţă, ucigaşii, spunea gardianul, nu aveau nevoie. Pe noi aveau să ne trimită la altă închisoare. Am spus atunci gardianului că eu nu sunt la fel cu ceilalţi condamnaţi. Că fusesem închis fiindcă mi omorâsem nevasta, şi că a trebuit s o omor. Şi că voiam să mă bat cu yankeii. Atunci a văzut şi gardianul că aveam dreptate şi mi a dat drumul odată cu ceilalţi.

Se opri, şi o vreme mormăi cuvinte neînţelese.

— Hm! A fost hazliu. M au băgat la închisoare pentru că ucisesem, şi pe urmă mi au dat drumul cu o puşcă în mână ca să omor din nou. Ce bine a fost când m am văzut om liber, cu puşca în mână! Băieţii noştri din Milledgeville s au luptat bine şi au ucis o groază de duşmani – dar mulţi dintre ei au fost împuşcaţi. Nu ştiu de nici unul care să fi dezertat. Şi când a venit capitularea, m am pomenit liber. Mi am pierdut piciorul ăsta şi un ochi. Dar nu mi pare rău.

— O! făcu Scarlett încet.

Încercă să şi amintească de tot ce auzise pe atunci despre eliberarea deţinuţilor din Milledgeville, când se făcuse sforţarea aceea deznădăjduită de a opri armatele lui Sherman. Frank îi vorbise despre asta de Crăciun, în 1864. Dar amintirile ei de atunci erau tulburi. Simţi iarăşi groaza nebună a acelor zile, şi parcă auzea tunurile asediatorilor şi vedea şirul de căruţe din care picura sânge pe şosea, gărzile locale plecând în marş, cu toţi cadeţii, şi copiii ca Phil Meade, şi bătrânii ca unchiul Henry şi bunicul Merriwether. Atunci ieşiseră şi deţinuţii, ca să moară în acel amurg al Confederaţiei, ca să îngheţe în zăpada şi nămeţii ultimei campanii din Tennessee.

O clipă, se gândi cât de nebun fusese acest bătrân, luptându se pentru un stat care i răpise patruzeci de ani din viaţă. Georgia îi luase tinereţea şi maturitatea din pricina unei crime pe care el n o socotise crimă; totuşi, îşi lăsase de bună voie un picior şi un ochi în serviciul Geor giei. Îşi aminti de cuvintele amare rostite de Rhett în primele zile ale războiului, când acesta spusese că nu va lupta niciodată pentru o societate care făcuse din el un proscris. Dar, când înţelesese că e nevoie de el, plecase să se lupte pentru aceeaşi societate, aşa cum se dusese şi Archie. I se părea că toţi oamenii din Sud sunt nişte proşti sentimentali, care ţin mai mult la anumite cuvinte lipsite de sens, decât la pielea lor.

Se uită la mâinile bătrâne şi noduroase ale lui Archie, la pistoale şi la cuţitul său, şi o cuprinse din nou frica. Oare mai erau mulţi foşti deţinuţi, ca Archie, în libertate? Cri­minali, hoţi, deznădăjduiţi cărora li se iertaseră crimele în numele Confederaţiei? Orice străin întâlnit pe stradă putea fi un asasin! Dacă Frank ar afla vreodată adevărul despre Archie, ar avea de furcă cu el. Sau dacă mătuşa Pitty... dar lovitura ar omorâ o pe mătuşa Pitty! Cât despre Melanie, Scarlett ar fi dorit aproape să i spună adevărul. Aşa i trebuia; căci ea era aceea care i aduna pe toţi de pe stradă, trimiţându i apoi pe la prietenii şi rudele ei.

— Mă... mă bucur că mi ai spus, Archie. N am... n am să spun nimănui. Ar fi o lovitură prea mare pentru doam­na Wilkes şi celelalte cucoane dac ar afla.

— Păi, doamna Wilkes ştie. I am spus din prima seară când m a lăsat să dorm în pivniţă la dânsa. Doar nu puteam să las o cucoană bună ca dânsa să mă ia în casă fără să i spun cine sunt.

— Sfinte Dumnezeule! strigă Scarlett uluită.

Melanie ştia deci că acest om era un criminal, care şi ucisese nevasta, şi nu l dăduse afară din casa ei! Îi încredin­ţase pe fiul ei, pe mătuşa şi pe cumnată sa, şi pe toţi prietenii ei. Ea însăşi, cea mai fricoasă dintre femei, nu se temuse să rămână singură cu el în casă.

— Doamna Wilkes, deşi e femeie, are cap. Nu s a speriat de mine. A zis că un mincinos minte întotdeauna, şi un hoţ fură de câte ori poate, dar că nimeni nu ucide de două ori în viaţă. Şi a zis că oricine a luptat pentru Confe­deraţie şi a şters toate păcatele. Totuşi nu cred că am făcut ceva rău când mi am omorât nevasta... Da, doamna Wilkes e foarte înţeleaptă pentru o femeie... Oricum, să ştiţi că, în ziua în care o să luaţi deţinuţi, o să plec.

Scarlett nu răspunse, dar se gândi:

"Cu cât mă părăseşte mai curând, cu atât voi fi mai mulţumită. Un ucigaş!"

Cum putuse Melly să fie atât de... de... Nu găsea cuvinte să califice fapta Melaniei, care i l trimisese pe ticălosul ăsta bătrân fără să i spună că e puşcăriaş. Va să zică serviciul în armată ştergea toate păcatele! Melanie confunda seviciul militar cu botezul! De altfel, Melly se prostea de a binelea când era vorba de Confederaţie, de veteranii ei sau de orice lucru în legătură cu ea. Scarlett blestemă în sinea ei pe yankei. Ei erau răspunzători pentru starea asta de lucruri care silea o femeie să ţină alături de ea un ucigaş ca s o ocrotească.

Pe când se întorcea acasă cu Archie, în amurgul rece, Scarlett văzu în faţa unei cârciumi o mulţime de cai, brişti şi camioane. Ashley, care era călare, avea o privire încor­dată şi oarecum neliniştită; băieţii Simmons se aplecau peste marginea briştii şi gesticulau, iar Hugh Elsing, cu o şuviţă de păr căzându i în ochi, făcea şi el semne cu mâinile. Căruciorul cu pateuri al bunicului Merriwether se afla în mijlocul mulţimii, iar când se apropie văzu că Tommy Wellburn şi unchiul Hamilton şedeau amândoi înghesuiţi pe capră.

"Tare mi ar place să nu l mai văd pe unchiul Henry cu căruţa aceea", se gândi Scarlett supărată. "Cum de nu i o fi ruşine să se arate în lume într însa? Parcă n ar avea şi el calul său. Asta o face doar ca să se ducă cu bătrânul la cârciumă, în fiecare seară."

În clipa când se apropie de mulţime, Scarlett simţi, în ciuda nepăsării ei obişnuite, ceva din încordarea ce dom­nea acolo, şi o cuprinse deodată teama.

"Oh, de n ar fi iarăşi vreo violenţă", se gândi ea. "Dacă Ku Klux Klan ul mai linşează un negru, yankeii ne dis­trug!"