Pe aripile vântului

Apoi strigă către Archie:

— Opreşte! S a petrecut ceva aici.

— Doar n aţi vrea să vă opriţi în faţa unei cârciumi, spuse Archie.

— Ai auzit ce am spus? Opreşte... Bună seara la toţi. Ashley, unchiule Henry... ce s a întâmplat! Arătaţi toţi aşa de...

Cei din mulţime întoarseră privirile spre ea, zâmbind şi ridicând pălăriile ca s o salute; dar ochii le erau plini de îngrijorare.

— S a întâmplat ceva care e şi rău şi bine, spuse unchiul Henry. Depinde cum priveşti lucrurile. După părerea mea, deputaţii nu puteau face altfel.

Deputaţii? se gândi Scarlett cu un simţământ de uşu­rare. Nu o prea interesa politica, ba simţea chiar că întâmplările în legătură cu ea n o puteau atinge. Doar gândul că yankeii ar putea porni iarăşi împotriva lor o speria.

— Dar ce au mai făcut deputaţii?

— Au refuzat să ratifice amendamentul, răspunse bu­nicul Merriwether cu mândrie în glas. Le arătăm noi, yan­keilor.

— Dar o s o plătim al dracului de scump... iartă mă, Scarlett, spuse Ashley.

— A, amendamentul? făcu Scarlett căutând să pară că pricepe ceva.

Nu înţelegea nimic din politică şi nu prea şi pierdea timpul cu ea. Mai de mult, se ratificase un al treisprezece­lea amendament, sau poate că fusese al şaisprezecelea, dar habar n avea ce se înţelege prin ratificare. Bărbaţii se agi­tau întotdeauna pentru lucrurile astea. Ignoranţa ei era atât de vizibilă, încât Ashley zâmbi.

— Ştii, e vorba de amendamentul care le dă drept de vot negrilor, explică el. Problema a fost supusă deputaţilor şi ei au refuzat s o ratifice.

— Ce prostie! Ştii bine că yankeii or să ne silească!

— Asta am şi vrut să înţeleg când am zis că o să plătim al dracului de scump, spuse Ashley.

— Sunt mândru de deputaţii noştri, mândru de îndrăz­neala lor! strigă unchiul Henry. Yankeii nu ne pot sili să primim ce nu vrem.

— Ba pot, şi o vor face, răsună glasul lui Ashley, liniştit, dar ochii îi trădau nervozitatea. Şi are să fie şi mai rău pentru noi.

— Oh, Ashley, nu cred! Lucrurile nu pot fi mai rele de cum sunt acum!

— Ba da, situaţia se poate înrăutăţi. Ia gândeşte te, dacă am avea deputaţi negri? Un guvernator negru? Dacă am avea legi mai drastice decât acum?

Ochii lui Scarlett se măriră, umplându se de frică, pe măsură ce începea să priceapă.

— M am gândit mult, căutând cea mai bună soluţie pentru Georgia, pentru noi toţi, spuse Ashley, şi Scarlett văzu cât de trasă îi era faţa. Este oare mai bine să ne împotrivim, aşa cum au făcut deputaţii noştri întărâtând tot Nordul, până ce vor veni yankeii, şi ne vor sili să acceptăm votul negrilor, sau să lăsăm mândria la o parte şi să ne supunem, căutând să trecem cât mai senin peste acest inci­dent? În ambele cazuri, sfârşitul va fi acelaşi. N avem încotro. Suntem siliţi să înghiţim doctoria pe care ne au prescris o. Şi poate că ar fi mai bine dacă am lua o fără să ne împotrivim. Scarlett abia dacă i auzi cuvintele, şi înţelesul lor nu l prinse deloc. Ştia că Ashley vede, ca de obicei, ambele feţe ale chestiunii. Ea vedea însă o singură faţă: în ce măsură o putea afecta pe ea această palmă dată yankeilor.

— Vrei să te faci radical şi să votezi cu republicanii, Ashley? zise dispreţuitor bunicul Merriwether.

Se lăsă o tăcere grea. Scarlett zări mâna lui Archie îndreptându se către pistol şi oprindu se. Archie socotea, şi deseori o şi spunea, că bunicul Merriwether era un nătărău, şi n avea chef să l lase să l insulte pe soţul Melaniei, deşi acesta spunea prostii.

Nedumerirea se şterse repede de pe faţa lui Ashley, înlocuită fiind prin mânie. Dar, înainte de a putea rosti un cuvânt, unchiul Henry se şi repezi la bunicul Merriwether.

— Fir ai... Lua te ar... iartă mă, Scarlett... Ramolitule, măgarule, cum poţi vorbi aşa cu Ashley!

— Ashley ştie să se apere şi singur, n are nevoie de tine, spuse bătrânul cu răceală. Şi, de altfel, vorbeşte ca un scallawag. Să ne supunem, auzi. Drace! Iartă mă, Scarlett.

— N am fost niciodată pentru secesiune, spuse Ashley cu glasul tremurând de mânie, dar când Georgia s a despărţit, am mers cu ea. Nu eram nici pentru război, dar când a început războiul, m am înrolat şi nu cred că e bine să întărâtăm mai mult pe yankei împotriva noastră. Dar dacă deputaţii au hotărât astfel, primesc hotărârea lor. Cred totuşi...

— Archie, întrerupse unchiul Henry, du pe doamna Scarlett acasă. Nu e locul ei aici. Politica nu interesează pe femei şi, de altfel, prevăd că în curând vom începe să ne înjurăm. Dă i drumul, Archie. Noapte bună, Scarlett.

Pe când înaintau pe Strada Piersicului, lui Scarlett începu să i bată inima. Oare isprava aceasta stupidă a deputaţilor ar putea să i primejduiască situaţia? Dacă s ar înfuria, yankeii ar putea oare să i ia gaterele?

— Ei drăcie, mormăi Archie, am mai auzit eu de iepuri care sar în nasul ogarului, dar până acum n o văzusem. Deputaţii ar fi putut tot atât de bine să strige "Trăiască Jeff Davis şi Confederaţia Sudului", căci tot atâta rău fac – şi lor şi nouă. Va să zică yankeii ăia, care îndrăgesc atâta pe negri, s au hotărât să i facă stăpânii noştri. Dar n ai ce i face, trebuie să admiri îndrăzneala deputaţilor!

— Să admir? Pentru Dumnezeu! Să admir? Ar trebui împuşcaţi! Asta are să i ridice pe yankei împotriva noastră, şi au să ne facă praf. De ce n au...radi... rati... ori cum îi mai zice la chestia aia, ca să i îmblânzească pe yankei în loc să i aţâţe iarăşi împotriva noastră. Au să ne pună cu botul pe labe, şi era mai bine s o facem de pe acum de bună voie.

Archie o privi chiorâş.

— Să ne supunem fără bătaie? Muierile n au mândrie nici cât caprele.

Din ziua când Scarlett tocmi zece deţinuţi, câte cinci de fiecare gater, Archie se ţinu de cuvânt şi nu mai voi să aibă de a face cu ea. Nici stăruinţele Melaniei şi nici făgă­duielile de a i se urca leafa, făcute de Frank, nu l hotărâră să ia din nou hăţurile în mână. Conducea prin oraş pe Melanie, pe Pitty, pe India şi pe prietenele lor, dar pe Scarlett nu. Ba nici pe celelalte nu mai voia să le plimbe cu trăsura, dacă venea şi Scarlett. Era o situaţie destul de plicticoasă să l ai pe bătrânul acela nebun drept stăpân, dar încă mai supărător era faptul că familia şi prietenii ei dădeau dreptate bătrânului.

Frank stărui din nou pe lângă ea să renunţe la deţinuţi. Ashley refuză şi el la început să lucreze cu deţinuţi, şi fu convins s o facă, împotriva voinţei sale, abia după o scenă cu lacrimi, rugăminţi şi făgăduiala că, atunci când lucrurile vor merge mai bine, va folosi din nou negri eliberaţi.

Vecinii erau aşa de categorici în dezaprobarea lor, încât Frank, Pitty şi Melanie se simţeau umiliţi. Chiar şi Peter şi Mammy declarară că folosirea deţinuţilor îi va aduce ghi­nion. Toată lumea găsea că e o faptă rea să profiţi de nefericirea şi mizeria altora.

— Dar nu spuneaţi nimic când foloseaţi sclavi! exclamă Scarlett mâniată.

Ah, dar asta era altceva. Sclavii nu erau nici nefericiţi şi nici în mizerie. Negrii avuseseră pe vremea sclaviei o situaţie mult mai bună decât acum, când erau liberi, iar dacă n o credea, n avea decât să se uite în jurul ei. Dar, ca de obicei, împotrivirea avea asupra lui Scarlett efectul de a o îndârji şi mai mult. Îl îndepărtă pe Hugh de la conducerea gaterului, dându i să mâne un camion de transport, şi grăbi angajarea lui Johnnie Gallegher.

Johnnie părea să fie singura persoană care era de acord cu folosirea deţinuţilor. Dădu din capul său lunguieţ şi spuse că foarte bine face. Privind pe fostul jokeu, cum stătea înfipt pe picioarele sale crăcănate, cu faţa lui de pitic pe care se citea asprimea şi iscusinţa în afaceri, Scarlett îşi spuse: "Cine l punea să i încalece caii nu cred că ţinea prea mult la ei! Nu l aş lăsa nici să se apropie de vreun cal de al meu."

Dar n avu nici o remuşcare să i încredinţeze echipa de deţinuţi.

— Şi am mână liberă în ce priveşte deţinuţii? întrebă el, în timp ce ochii îi sticleau ca nişte agate cenuşii.

— Da. Tot ce ţi cer este să ţii gaterul în funcţiune şi să mi livrezi marfa atunci când ţi o cer şi în cantitatea în care ţi o cer.

— Ne am înţeles, spuse Johnnie. Am să i spun domnu­lui Wellburn că l părăsesc.

În timp ce omul se îndepărta printre ceilalţi zidari, tâmplari şi cărămidari, Scarlett se simţi uşurată şi plină de nădejde. Într devăr, Johnnie era omul ei. Era dârz şi aspru, iar cu un om ca el nu se glumea. "Un prăpădit de irlandez care vrea să parvină", spusese Frank dispreţuitor despre el, dar tocmai de aceea Scarlett îl preţuia. Ea îşi dădea seama că un irlandez hotărât să întreprindă ceva era un om de preţ, indiferent de celelalte însuşiri sau defecte ale sale. Şi se simţi mai apropiată de el decât de mulţi oameni din clasa ei, fiindcă Johnnie ştia să preţuiască banul.

În prima săptămână după ce luă în primire gaterul, el îndreptăţi toate nădejdile, scoţând de la deţinuţi mai mult decât izbutise să facă vreodată Hugh de la echipa sa de zece negri eliberaţi. Ba mai mult, îi dădu lui Scarlett posi­bilitatea să fie mai liberă decât fusese vreodată de când venise la Atlanta, cu un an în urmă, deoarece nu i plăcea s o vadă la gater, şi i o spuse deschis:

— Eu zic să vă vedeţi de vânzare şi mă ocup eu de lucrul la gater. O tabără de deţinuţi nu e locul cel mai potrivit pentru o cucoană, şi dacă nu v a spus o nimeni până acum, v o spune Johnny Gallegher. Trebuie să vă livrez cheres­teaua, nu i aşa? Ei bine, n am nici un chef să fiu sâcâit toată ziua ca domnul Wilkes. El are nevoie să fie sâcâit. Eu nu.

Aşa încât Scarlett trebui să l lase în pace pe Johnnie, temându se că, dacă ar veni prea des, l ar face să plece, iar aşa ceva însemna pentru ea dezastrul. Observaţia lui că Ashley avea nevoie să fie împins la treabă o duru, căci simţea aici mai mult adevăr decât îi plăcea să recunoască. Ashley lucra puţin mai bine cu deţinuţii de cum o făcuse cu muncitorii liberi, cu toate că el nu şi dădea seama de ce. Pe deasupra, părea că îi e ruşine să lucreze cu deţinuţi, aşa încât în răstimpul acela venea rar să stea de vorbă cu ea.

Scarlett era necăjită de schimbarea ce se petrecea în el. Îi apăruseră fire de păr alb, iar umerii i se lăsau. Surâdea rar, acum. Nu mai semăna cu acel Ashley plin de însufle­ţire, care o cucerise cu câţiva ani mai înainte. Părea un om ros pe dinăuntru de o suferinţă grea de îndurat, iar în colţurile gurii i se citea o expresie de amărăciune crispată, care pe Scarlett o surpindea şi o durea. Cât ar fi vrut să i apuce cu o mână hotărâtă capul şi să i l pună pe umărul ei, să i mângâie părul încărunţit şi să i spună: "Povesteşte mi tot ce te necăjeşte! Rezolv eu. Aranjez eu lucrurile cum trebuie."

Dar aerul lui politicos şi rece o ţinea la distanţă.

Capitolul XLIII
Era una din acele rare zile de decembrie în care soa­rele e aproape tot atât de cald ca într o vară târzie. În curtea mătuşii Pitty, de crengile stejarului, mai atârnau frunze roşii şi uscate, şi iarba ofilită păstra o culoare galbenă verzuie. Scarlett, cu copilul în braţe, ieşi din casă pe veranda laterală şi se aşeză într un balansoar, la soare. Purta o rochie nouă, de stofă verde, garnisită cu metri întregi de şiret negru cusut în zigzag, precum şi o bonetă nouă de dantelă pe care i o făcuse mătuşa Pitty. Amândouă îi şedeau bine, iar ea o ştia şi se bucura. Ce plăcut să te simţi din nou frumoasă, după ce luni de a rândul ai arătat atât de prost!

În timp ce stătea în balansoar legănând copilul şi fredonând, auzi zgomot de copite apropiindu se, şi uitându se curioasă prin desişul de viţă al verandei, îl zări pe Rhett Butler îndreptându se spre casa lor.

Plecase din Atlanta de luni întregi, îndată după moartea lui Gerald, cu mult înainte de naşterea Ellei Lorena. Scarlett îi simţise lipsa, dar acum tare ar fi vrut să găsească un mijloc să l evite. La drept vorbind, chipul lui întunecat trezea în ea un simţământ de vinovată îngrijora­re. Conştiinţa îi era apăsată de amintirea unui lucru legat de Ashley, dar nu voia să discute lucrul acela cu Rhett, deşi ştia că el o s o silească la aceasta, indiferent dacă avea chef sau nu.

Rhett se opri la poartă şi sări uşor de pe cal, în timp ce ei îi trecea prin minte, privindu l cu nelinişte, că seamă­nă cu o ilustraţie dintr o carte pe care Wade i o tot dădea ca să i citească cu glas tare.

"Nu i lipsesc decât cerceii şi un cuţit între dinţi", se gândi ea. "În sfârşit, pirat ori nu, n are să mi taie gâtul dacă o să ştiu cum să l iau."

În timp ce Rhett se apropia, ea îi ură bun sosit, însoţindu l cu cel mai plăcut dintre surâsuri. Ce bine că îmbrăcase rochia cea nouă şi şi pusese boneta care i stătea atât de bine! Văzându i privirea cum coboară încetişor de a lungul trupului ei, Scarlett îşi dădu seama că şi el o găseşte frumoasă.

— Alt copil! Vai de mine, Scarlett, ce surpriză! pufni el în râs, aplecându se spre a dezveli puţin faţa mică şi urâtă a Ellei Lorena.

— Nu fi prost, răspunse ea roşind. Ce mai faci, Rhett? Ai lipsit multă vreme.

— Adevărat. Lasă mă să iau copilul în braţe, Scarlett. Mă pricep cum să ţin copiii. Am o mulţime de însuşiri nebănuite. Ei, seamănă cu Frank. Nu i lipsesc decât mus­tăţile, dar au să vină şi ele.

— Sper că nu. E fată.

— Fată? Şi mai bine. Băieţii sunt atât de plicticoşi. Să nu mai ai niciodată băieţi, Scarlett.

Îi stătea pe buze să i spună că nu mai avea de gând să aibă nici un fel de copii, băieţi ori fete, dar se opri la timp şi zâmbi, căutând în grabă un subiect de conversaţie care să mai amâne puţin momentul neplăcut, în clipa când chesti­unea de care avea atâta teamă va fi atacată.

— Cum a fost călătoria, Rhett? Pe unde ai umblat de data asta?

— Oh, prin Cuba... New Orleans... şi alte locuri. Uite, Scarlett, ţine fetiţa. N am cum să mi scot batista din buzu­nar, ca s o şterg la gură. E un copil bun, sunt sigur, dar nu vreau să mi ude pieptul cămăşii.

Scarlett luă fetiţa îndărăt, iar Rhett se instală cu miş­cări lente pe balustrada de la intrare, scoţând o ţigară din tabachera sa de argint.

— Mergi întruna la New Orleans, exclamă ea făcând pe supărata, şi niciodată nu vrei să mi spui ce faci acolo.

— Sunt un om care munceşte din greu, dragă Scarlett, şi poate că afacerile mele mă împing într acolo.

— Munceşti din greu? Tu? râse ea provocator. N ai muncit niciodată. Eşti prea leneş. Tot ce ştii e să finanţezi afacerile carpetbagger ilor, să păstrezi jumătate din câştig şi să mituieşti pe funcţionarii yankei ca să te lase să ne jefuieşti pe noi, contribuabilii.

Rhett se lăsă pe spate şi pufni în râs.

— Ce ţi ar mai place şi ţie să ai bani destui ca să poţi mitui pe funcţionari!

— Cum poţi să... începu ea mâniată.

— Dar poate că o să câştigi şi tu destul ca să începi într o bună zi să mituieşti pe o scară mai mare. Nu e exclus să te îmbogăţeşti de pe urma deţinuţilor.

— Oh, zise ea niţel încurcată, cum de ai şi aflat despre echipa mea?

— Am sosit aseară şi mi am petrecut seara la cafenea, unde afli toate ştirile din oraş. E o bursă a bârfelii. Se bârfeşte acolo mai bine decât într un cerc de cucoane. Toţi mi au spus că ai angajat deţinuţi şi că ai pus pe ticălosul de Gallegher cu biciul pe ei, ca să i facă să muncească până or crăpa.

— Nu i adevărat, se supără ea. N are să i omoare. Am eu grijă de asta.

— Crezi?

— Sigur că da! Cum poţi insinua asfel de lucruri?

— Oh, vă rog să mă iertaţi, doamnă Kennedy! Ştiu foarte bine că motivele dumneavoastră sunt întotdeauna cele mai nobile. Oricum, Johnnie Gallegher e o mică bestie. Ai face bine să l supraveghezi, ca să nu dai de belea în ziua în care ţi vine vreo inspecţie.

— Tu vezi ţi de treburile tale, că mi văd eu de ale mele, făcu ea revoltată. Şi să nu mai vorbim despre deţinuţi. Toată lumea m a plictisit cu chestiunea asta. E echipa mea de muncitori, şi mă priveşte... De altfel, nu mi ai spus încă ce faci la New Orleans. Te duci acolo atât de des încât toată lumea spune...

Se opri. Nu voise să spună atât de mult.

— Ce spune lumea?

— Păi... se zice că ai o iubită acolo. Că ai de gând să te însori. E adevărat, Rhett?

O rodea de atâta timp curiozitatea, încât nu se putu stăpâni să nu pună întrebarea. Simţea o uşoară gelozie la gândul că Rhett avea să se însoare, dar nu pricepea nici ea de ce.

Ochii lui care o priveau amabili se aprinseră dintr o dată, privind ţintă către ea şi făcând o în cele din urmă să roşească uşor.

— Te ar supăra?

— În sfârşit, mi ar părea rău să pierd prietenia ta, spuse ea afectat şi, căutând să pară indiferentă, se aplecă să învelească mai bine copilaşul.

Rhett râse deodată, scurt, şi spuse:

— Uită te la mine, Scarlett.

Îl privi fără voia ei, roşindu se şi mai tare.

— Poţi să spui prea curioşilor tăi prieteni că, dacă o să mă însor vreodată, o voi face pentru că n am putut avea altfel pe femeia pe care o doream. Şi până acum n am dorit încă atât de mult o femeie ca să mă însor cu ea.

Scarlett se simţi foarte încurcată, deoarece îşi aminti de seara aceea în care, chiar pe această verandă, în timpul asediului, Rhett îi spusese: "Nu sunt un om care se însoa­ră", şi i propusese să i fie amantă; îşi mai aminti, de ase­menea, de ziua aceea îngrozitoare când Rhett era la închisoare – şi se ruşină. Un zâmbet maliţios trecu peste faţa lui, căci îi citea totul în priviri.

— Dar îţi voi satisface curiozitatea, deoarece pui între bări atât de directe. Nu mă duc la New Orleans pentru o amantă. Mă duc pentru un copil. Un băieţel.

— Un băieţel!

Uluirea pricinuită de această ştire neaşteptată o făcu să şi uite jena.

— Da, sunt tutorele lui şi răspund de el. E la o şcoală în New Orleans. Mă duc deseori să l văd.

— Şi i duci daruri?

Apoi se gândi: "De asta ştie aşa de bine ce fel de daruri să i aducă lui Wade!"

— Da, răspunse el, scurt şi morocănos.

— Ei, la asta nu m aş fi gândit! E frumos?

— Prea frumos, ca să fie spre binele lui.

— Şi e un băieţel cuminte?

— Nu. E un drac şi jumătate. Mai bine nu se năştea. Cu băieţii îţi găseşti întotdeauna beleaua. Mai vrei să afli şi altceva?

Părea supărat şi o privi încruntat, ca şi cum i ar fi părut rău de tot ce îi spusese.

— Nu mă interesează ceea ce nu vrei să mi spui, făcu ea cu mândrie, deşi ardea de curiozitate să mai afle câte ceva. Dar nu te văd deloc în rolul de tutore, urmă ea râzând, în nădejdea că l va pune în încurcătură.

— Cred şi eu că nu mă vezi. Orizontul tău e destul de mărginit.

Rhett nu mai spuse nimic şi câteva clipe îşi fumă ţigara în tăcere. Scarlett căută un răspuns, cam tot atât de brutal cum fusese al lui, dar nu găsi.

— Mi ar plăcea să nu vorbeşti despre acest lucru cu nimeni, zise el în cele din urmă. Deşi sunt încredinţat că, atunci când ceri unei femei să şi ţină gura, ceri un lucru imposibil.

— Ştiu să păstrez un secret, făcu ea jignită.

— Da? E plăcut când afli lucruri nebănuite despre prieteni vechi. Nu mai face mutra asta, Scarlett. Regret c am fost răutăcios cu tine, dar o meritai, ca pedeapsă pentru curiozitatea ta. Haide, râzi puţin, şi să fim iar prie­teni buni, măcar până trecem la un subiect neplăcut.

"Vai de mine", se gândi ea, "acum o să vorbească despre Ashley şi despre gater!" şi se grăbi să zâmbească făcând gropiţe, în nădejdea că i va schimba ideile.

— Şi pe unde ai mai fost? Că doar n ai stat tot timpul la New Orleans!

— Nu, în ultima lună am fost la Charleston. A murit tata.

— Oh, îmi pare rău.

— N ai de ce. Sunt sigur că nici lui nu i a părut rău că moare, şi nici mie.

— Rhett, cum poţi să spui aşa ceva!

— Ar fi mult mai rău dacă m aş preface, nu crezi? N a existat niciodată prea multă afecţiune între el şi mine. Nu mi amintesc de nici o clipă în care bătrânul să nu mi fi găsit vreun cusur. Semăn prea mult cu tatăl lui, şi nu l preţuia deloc. Iar pe măsură ce creşteam, dezaprobarea tatei, în ce mă privea, s a transformat în antipatie; şi trebuie să recunosc că n am făcut nimic pentru a i schimba sim­ţămintele. Tata mă punea întotdeauna să fac numai lucruri plicticoase! În cele din urmă m a gonit în lume fără un ban şi fără nici un fel de pregătire decât ca să fiu un gentleman din Charleston care trăgea bine cu pistolul şi juca pocher excelent. Pe urmă a socotit drept ofensă personală faptul că n am murit de foame şi că, dimpotrivă, mă întreţineam minunat cu pocherul. Era aşa de ofensat la gândul că un Butler poate fi de meserie jucător de cărţi, încât prima oară când am venit acasă, i a interzis mamei să mă vadă. Şi tot timpul războiului, pe când forţam aici blocada, mama a fost silită să mintă şi să vină să mă vadă pe ascuns. Fireşte, asta nu m a făcut să l iubesc mai mult.

— Oh, dar nu ştiam toate astea!

— Era ceea ce se înţelege printr un bătrân gentleman de şcoală veche, ceea ce înseamnă că era ignorant, încăpă­ţânat, neîngăduitor şi incapabil să gândească altfel de cum gândeau toţi ceilalţi gentlemeni de şcoală veche. Toată lumea îl admira pentru că mă dăduse afară şi mă socotea mort. "Dacă ochiul tău drept te supără, scoate l!" Eu eram ochiul lui drept, fiul său cel mai mare, şi s a răzbunat scoţându mă din circulaţie.

Zâmbi puţin, dar ochii săi aveau o privire aspră care părea să vadă fantome ale trecutului.

— La urma urmei, pentru asta l aş fi iertat, dar nu l pot ierta pentru ceea ce le a făcut mamei şi surorii mele, de la sfârşitul războiului. Au fost pur şi simplu ruinaţi. Casa de pe plantaţie a ars, şi lanurile de orez au redevenit simple mlaştini. Casa de la oraş au pierdut o din cauza impozite­lor neplătite, şi s au mutat în două camere care, chiar pentru negri, ar fi fost prea sărăcăcioase. Am trimis bani mamei, dar tata mi i a trimis îndărăt... bani murdari, înţe­legi!... şi de câteva ori m am dus la Charleston spre a da surorii mele bani, pe furiş. Dar tata descoperea întotdeau­na şmecheria şi i făcea atâta scandal, încât biata fată spunea că nu mai e de trăit acolo. Şi iarăşi primeam banii înapoi. Nu ştiu cum au trăit... Ba da, ştiu. Fratele meu le a dat cât a putut, deşi nu are nici el prea mult şi nu vrea să ia bani de la mine... banii câştigaţi prin speculă aduc nenoroc, ştii! Şi au prieteni care şi mai fac pomană cu ei. Mătuşa ta Eulalie a fost foarte bună cu ei. E una din cele mai bune prietene ale mamei. Le a dat haine şi... Oh, Doamne, mama să trăiască din pomana altora!

Rareori îl văzuse aşa, fără mască, cu o expresie de adevărată ură faţă de tatăl său şi deznădejde pentru maică sa.

— Mătuşa Lalie! Vai de mine, Rhett, dar nici ea n are mult mai mult decât ce i trimit eu!

— Ah, care va să zică de la tine avea! Ce urât din partea ta să te lauzi aşa în faţa umilinţei mele. Îmi vei da voie să ţi restitui totul!

— Cu plăcere, spuse Scarlett zâmbind deodată, şi zâmbi şi Rhett.

— Ah, Scarlett, cum îţi sclipesc ochii când auzi vorbindu se de bani! Eşti sigură că n ai puţin sânge scoţian sau chiar evreiesc în tine, pe lângă cel irlandez?

— Nu fi urâcios! N am vrut să ţi dau peste nas cu mătuşa Lalie. Dar să ştii că ea mă crede plină de bani. Mereu îmi scrie să i trimit, şi Dumnezeu ştie că am destule pe cap aici, fără să mai trebuiască să întreţin tot Charleston ul. De ce a murit tatăl tău?

— De foame, dar demn, cred – cel puţin aşa nădăjdu­iesc. Aşa i trebuie. Era dispus, să le lase pe mama şi pe Rosemary să moară de foame alături de el. Acum, că e mort, pot să le dau şi eu un ajutor. Le am cumpărat o casă pe Battery şi au şi servitori care să le îngrijească. Dar fireşte că nu vor să se ştie că banii vin de la mine.

— De ce?

— Draga mea, nu cunoşti Charleston ul? Ai fost şi tu acolo. Familia mea, oricât de săracă ar fi, trebuie să şi păstreze rangul. Şi nu şi l ar putea păstra dacă s ar afla că sunt întreţinuţi cu bani câştigaţi la cărţi, prin tot felul de speculaţii şi de la carpetbagger i. Nu, au lansat zvonul că tata a făcut o asigurare pe viaţă, că trăise prost şi răbdase de foame până la moarte ca să aibă ele din ce să trăiască după moartea lui. Şi acum el e privit cu şi mai multă admiraţie decât înainte... E un adevărat martir al familiei. Mi ar place să ştiu că se răsuceşte în groapă văzând că mama şi Rosemary trăiesc mai bine azi, în ciuda sforţărilor sale... Într un fel, îmi pare rău că a murit! Pentru că dorea prea mult să moară... era fericit că moare.

— De ce?