Peter F. Hamilton Zorii noptii

Printre navele acelea de război, de pe spaţioport se ridică şi o avionetă singuratică a Marinei. Un fuzelaj ovoidal turtit din aliaj siliciu-litiu cenuşiu-albastru, lung de cincizeci de metri şi lat de cincisprezece. Câmpuri magnetice coerente îl învăluiau într-o strălucire aurie caldă, de particule de vânt solar capturate. Rachete ionice porniră, îndepărtându-l de fregatele mari. După aceea tubul de fuziune din coadă declanşă şi împinse avioneta spre planeta aflată la şaptezeci şi cinci de mii de kilometri mai jos.

Acceleraţia de un ge îl trase uşor pe Ralph Hiltch înapoi în scaunul său şi ridică podeaua în poziţie verticală. Pe scaunul de alături, geanta cu echipamente se răsturnă şi rămase la îmbinarea spătarului cu şezutul.

— Vectorul acesta ne va duce în şaizeci şi trei de minute la spaţioportul Pasto, dataviză Cathal Fitzgerald de pe locul pilotului.

— Mulţumesc, răspunse Ralph şi lărgi canalul ca să-i includă şi pe cei doi soldaţi G66. Vreau să accesaţi toţi informarea primită de la Skark. Informaţiile de genul ăsta pot fi esenţiale şi avem nevoie de toate datele utile pe care putem pune mâna.

Vorbele acelea îi câştigară un rânjet şi o fluturare de braţ din partea lui Dean Folan, alături de o strâmbătură indiferentă de la Will Danza. Amândoi stăteau de cealaltă parte a culoarului. Cabina cu şaizeci de locuri părea pustie, numai cu ei patru înăuntru.

Nimeni din echipa lui micuţă nu se văicărise şi nu refuzase să meargă. Între patru ochi, Ralph le sublimase destul de clar că se puteau retrage fără ca în dosar să le fie consemnat vreun act de indisciplină. Toţi fuseseră însă de acord, cu grade diferite de entuziasm – până şi Dean, care ar fi avut scuza cea mai bună dintre toţi, deoarece în noaptea trecută stătuse şapte ore în sala de operaţii din clinica Marinei, unde îi fusese reconstruit şaizeci la sută din braţ. Musculatura amplificată, distrusă de loviturile încasate în jungla Lalondei, fusese complet înlocuită cu ţesut artificial, alături de vase sangvine, piele şi nervi. Reparaţiile erau încă învelite într-o teacă verde de pachete nanonice medicale, însă bărbatul anunţase cu glas voios că abia aştepta să egaleze scorul în meciul cu sechestraţii.

Ralph închise ochii şi lăsă informarea să-i invadeze mintea, tabulată de nanonicele neurale într-o matrice iconografică precis definită. Detalii ale continentului Xingu: o suprafaţă de patru milioane şi jumătate de kilometri pătraţi pe emisfera nordică, aproximativ de formă rombică, şi un lanţ muntos prelung care se extindea din colţul său sudic. Lanţul traversa Ecuatorul, iar zonele tropicale largi ale lui Ombey însemnau că întregul continent era o regiune agricolă ideală, cu unica excepţie a semideşertului care ocupa centrul. Deocamdată, numai două cincimi din regiune erau locuite, dar, având o populaţie de şaptezeci de milioane, era al doilea continent ca prosperitate după Esparta, unde se găsea capitala Atherstone.

După datele despre Xingu veniră cele despre trioul din ambasadă: Jacob Tremarco, Savion Kerwin şi Angeline Gallagher. Dosarele lor profesionale nu conţineau nimic excepţional – personal obişnuit din ministerul de Externe Kulu, birocraţi loiali şi plictisitori. Imagini şi videouri, istoria familiilor, rapoarte medicale. Totul se găsea acolo, însă nimic nu era prea util, cu excepţia imaginilor. Ralph le stocă într-o celulă de memorie nanonică neurală şi le asocie cu un program de identificare a caracteristicilor generale. Nu uitase strania abilitate de metamorfozare a aspectului pe care o demonstraseră sechestraţii pe Lalonde. Era posibil ca programul de identificare să-i ofere un uşor avantaj dacă vreunul dintre ei încerca să se deghizeze, deşi el nu nutrea prea multe speranţe.

Partea cea mai promiţătoare din pachetul de date o constituia seria de măsuri implementate de amiralul Farquar şi de Leonard Deville, ministrul Afacerilor Interne al Xingu, pentru a impune carantină continentului şi a urmări trioul din ambasadă. Întregul trafic civil era închis în mod sistematic. În nucleele de date ale continentului erau încărcate programe de căutare, care urmăreau eventuale trasee de defecţiuni temporare inexplicabile ale procesoarelor şi circuitelor energetice. Videocamerele de monitorizare pentru securitatea zonelor publice căpătaseră şablonul vizual al trioului şi patrulele de poliţie fuseseră de asemenea informate.

„Poate că vor avea noroc”, gândi Ralph. Lalonde fusese o colonie înapoiată de la capătul lumii, fără mijloace de comunicaţii moderne şi aproape complet lipsită de autoritate civilă. Dar Ombey făcea parte din Regat, societatea pe care el jurase s-o apere, sacrificându-şi viaţa la nevoie, întrucât cu ani în urmă, la universitate, când i se oferise în mod discret un post în agenţie, considerase Kulu o societate meritorie. Cea mai bogată din Confederaţie, exceptând sfera edenismului. Puternică economic şi militar; un lider al tehnologiei. Avea un sistem juridic care asigura securitatea cetăţeanului obişnuit şi era chiar rezonabil de corect, potrivit standardelor modeme. Îngrijirea medicală era asigurată de stat. Majoritatea oamenilor aveau locuri de muncă. De acord, sub conducerea Saldanilor, nu era nici pe departe cel mai democratic dintre sisteme, dar la urma urmelor, cu excepţia Consensului Edenist, puţine societăţi democratice erau realmente reprezentative. Şi existau o sumedenie de planete care nici măcar nu pretindeau că sunt egalitariste. Aşa încât Ralph îşi înghiţise orice suspiciuni iritante de radicalism şi fusese de acord să-şi slujească Regele până la moarte.

Ceea ce văzuse din galaxie servise doar la a-i consolida convingerea că procedase corect. Regatul era un loc civilizat, în comparaţie cu majoritatea celorlalte, şi cetăţenii săi erau îndreptăţiţi să-şi ducă vieţile fără imixtiuni. Iar dacă asta însemna că ASE trebuia ocazional să-şi murdărească mâinile, atunci aşa să fie, considera Ralph. Pe scurt, o societate care merita să-şi protejeze valorile.

Şi graţie propriei sale naturi, Ombey ar fi trebuit în mod clar să se poată descurca mai bine decât Lalonde, deşi sistemele care o făcuseră mai capabilă oferiseră de asemenea inamicului o oportunitate mai mare de a-şi răspândi subversiunea. Pe Lalonde, deplasarea purtătorilor virusului fusese lentă. Aici, ei nu aveau să sufere de asemenea restricţii.

Cathal Fitzgerald opri propulsia cu fuziune când ajunseră la două sute de kilometri deasupra lui Xingu. Forţa gravitaţională intră în acţiune, trăgând avioneta în jos. Câmpul său magnetic se extinse şi aplică presiuni subtile asupra gazelor rarefiate ce apăsau fuzelajul. Plutind în centrul unei perne scânteietoare de ioni, avioneta se înclină la tribord şi începu o lină spirală glisantă către spaţioportul de dedesubt.

Se aflau la o sută cincizeci de kilometri altitudine, când calculatorul de zbor dataviză un semnal prioritar protejat de la Roche Skark spre nanonicele neurale ale lui Ralph.

— S-ar putea să avem o problemă latentă, anunţă directorul ASE. O cursă de pasageri de la Pasto la Atherstone are necazuri cu sistemele electronice, nimic critic, dar defecţiunile sunt constante. Aş dori să te aduc pentru consiliere în Comitetul de Securitate al Consiliului de Coroană.

— Da, domnule, încuviinţă Ralph.

Datavizarea se lărgi la o conferinţă senzambientală cu nivel de securitate I. Ralph părea să stea la o masă ovală într-o sală emisferică albă, simplă, ai cărei pereţi se găseau la distanţă nedeterminată.

Amiralul Farquar era aşezat în capul mesei, flancat de Roche Skark şi Jannike Dermot. Nanonicele neurale ale lui Ralph identificară celelalte trei persoane prezente. Lângă directorul ASI era comandorul Deborah Unwin, şeful reţelei de defensivă strategică a lui Ombey, iar alături stătea Ryle Thorne, ministrul Afacerilor Interne al Ombey. Ralph se găsea pe aceeaşi latură a mesei cu Roche Skark, vizavi de Leonard Deville.

— Avionul se află la şapte minute de Atherstone, rosti Deborah Unwin. Trebuie să luăm o decizie.

— Care-i statutul curent al avionului? întrebă Ralph.

— Ca parte a procedurilor de carantină, controlorii mei de zbor au instruit pilotul să revină la Pasto. Atunci a comunicat dificultăţile. A spus că-şi va pune în pericol pasagerii dacă va trebui să zboare înapoi tocmai până la Pasto. Şi are într-adevăr dreptate, dacă este vorba despre defecţiuni reale.

— Nu putem utiliza platformele DS asupra aparatelor de zbor civile doar pentru un procesor cu probleme, spuse Ryle Thorne.

— Dimpotrivă, domnule, replică Ralph. În situaţia aceasta trebuie să menţinem politica de tip „vinovat până la dovedirea inocenţei”. În circumstanţele actuale, nu puteţi permite asolizarea avionului acela în capitală. Nu acum.

— Dacă trebuie să zboare înapoi la Xingu, ar putea muri toţi pasagerii de la bord, protestă ministrul. Avionul ar putea să se prăbuşească în ocean.

— Atherstone are un număr important de baze militare în districtul înconjurător, rosti amiralul Farquar. Dacă va fi necesar, avionul poate să stea pur şi simplu pe pistă, înconjurat de puşcaşii marini, până când găsim o metodă satisfăcătoare de detectare a virusului.

— Pilotul îşi utilizează nanonicele neurale pentru comunicarea cu controlul zborului? întrebă Ralph.

— Da, răspunse Deborah.

— Perfect, atunci se poate presupune în mod rezonabil că n-a fost sechestrat. Dacă puteţi garanta paza strictă a unei piste de asolizare, eu simt de părere s-o utilizaţi. Însă avionul trebuie să rămână închis ermetic până când aflăm ce s-a întâmplat cu cei trei din ambasadă.

— Mi se pare destul de bine, zise amiralul Farquar.

— Voi trece imediat pe statut activ puşcaşii marini de la baza Sapcoat, zise Deborah. Baza este la vreo sută de kilometri de Atherstone. Avionul poate ajunge acolo fără probleme.

— O sută de kilometri este o distanţă destul de sigură, rosti Ryle Thorne.

Lui Ralph nu-i plăcea atitudinea ministrului; părea să trateze situaţia ca şi cum ar fi fost un incident natural minor, un uragan sau poate un seism. La urma urmelor însă, el trebuia să apară în faţa alegătorilor săi la fiecare cinci ani şi să-i convingă că acţiona în interesul lor. Ordinul dat platformelor DS de a deschide focul asupra concetăţenilor lor ar fi fost greu de explicat în termenii relaţiilor cu publicul. Acela era unul dintre motivele pentru care familia regală Saldana avea un Parlament care s-o consilieze. Un strat izolator în jurul vinovaţilor. Politicienii aleşi erau întotdeauna culpabili şi înlocuibili.

— Aş sugera de asemenea ca după asolizarea avionului să utilizaţi un satelit senzorial orbital pentru monitorizarea sa permanentă, zise Ralph. Pentru eventualitatea vreunei tentative de evadare. În felul acesta putem utiliza platformele DS ca ultimă măsură: sterilizarea întregii zone.

— Mi se pare o măsură cam excesivă, rosti Ryle Thorne cu politeţe grijulie.

— Şi de data aceasta vă voi contrazice, domnule. Pe Lalonde, inamicul şi-a putut utiliza capacităţile de bruiaj electronic pentru a interfera de pe sol cu satelitul de observaţii CDL, înceţoşând imaginile într-un grad destul de mare. Aş zice că această opţiune de rezervă este minimumul pe care ar trebui să-l avem asigurat.

— Ralph a fost adus pentru experienţa sa în combaterea virusului, zâmbi Roche Skark către ministru. El a scăpat de pe Lalonde tocmai pentru că a implementat genul acesta de măsuri protectoare.

Ryle Thome încuviinţă scurt din cap.

— Păcat că nu ne-a protejat şi de virus, murmură Jannike.

Atât doar că într-un context senzambiental, nimic nu era realmente sotto voce; orice afirmaţie era clar deliberată.

Ralph o privi, dar imaginea sintetizată de calculator a chipului ei nu trăda nimic.

Chapman Adkinson se simţea extrem de obosit de fluxul continuu de datavizări pe care le recepta de la controlul traficului aerian. Şi în acelaşi timp era îngrijorat. Deja nu mai avea de-a face cu controlul traficului civil de la Atherstone, din raza căruia ieşise cu opt minute în urmă. Acum erau implementate protocoalele militare şi întregul control al traficului planetar era direcţional prin centrul de operaţii al Marinei Regale de pe Guyana. Iar cei de acolo nu erau tocmai compătimitori faţă de starea lui.

Esparta se derula pe sub avion; actualmente trecea peste unul dintre luxuriantele parcuri naţionale din jurul capitalei. O junglă care era întreruptă doar de ocazionalele şosele rectilinii şi de daşele aristocraţilor. Oceanul se afla la cinci minute în spatele lor.

Nanonicele lui neurale accesau senzorii exteriori, dar imaginea vizuală era analizată doar în mod secundar, în principal pentru a susţine sistemul de ghidare inerţială în care bărbatul nu mai avea de acum încredere. Se concentră asupra diagramelor sistemelor avionului: douăzeci la sută din procesoarele de la bord sufereau de defectări temporare aleatorii. Unele se reactivaseră după câteva secunde, altele rămăseseră moarte. Programele de diagnoză pe care le rula nu puteau pur şi simplu identifica problema. Chiar mai neliniştitor încă era faptul că în ultimele cincisprezece minute înregistrase oscilaţii violente în circuitele de putere.

Acela fusese motivul pentru care se certase cu controlorii militari. Perturbările procesoarelor reprezentau o ameninţare acceptabilă, fiindcă în arhitectura electronică a avionului era încorporată atâta redundanţă, încât putea să supravieţuiască unei întreruperi cvasitotale; pe de altă parte însă, pierderea puterii de zbor se încadra într-o categorie de risc complet diferită. Chapman Adkinson decisese deja că, dacă aveau să încerce să-l silească să zboare înapoi peste ocean, el avea să asolizeze forţat imediat, băgându-şi picioarele în penalizările pe care aveau să i le încarce în licenţă. Ce naiba, riscurile biologice de pe Xingu nu puteau fi letale!

— Chapman, rămâi în standby pentru actualizarea coordonatelor de asolizare, dataviză controlorul de zbor de pe Guyana. Vă abatem.

— Încotro? întrebă bărbatul sceptic.

— La baza Sapcoat. Vă eliberează o zonă pentru coborâre şi staţionare. Se pare că pasagerii vor trebui să rămână o vreme la bord, după asolizare.

— Măcar de am asoliza…

Coordonatele sosiră şi Chapman le introduse direct în calculatorul de zbor. Douăsprezece minute până la Sapcoat. Asta putea să accepte. Avionul se înclină lin la tribord şi începu să se îndepărteze de oraşul aflat undeva dincolo de tremurul negru-argintiu cauzat de căldură la orizont.

Fu un semnal pentru ca defecţiunile să se împătrească. Circuitele porniră să cadă cu o viteză înspăimântătoare. Un sfert din schema sistemelor pâlpâi scurt şi deveni ameninţător de negru, lăsând doar contururi incolore spectrale în locul hardware-ului funcţional cu o clipă în urmă. Alimentarea energetică a celor două compresoare posterioare de la tribord încetă complet. Chapman auzi cum ţiuitul ascuţit de fundal deveni mai grav, pe măsură ce palele încetiniră. Programul de compensare al calculatorului de zbor trecu în mod primar, însă fuseseră decuplate prea multe suprafeţe de control pentru a fi cu adevărat eficient.

— Mayday, Mayday, dataviză Chapman.

Încetase să mai funcţioneze chiar şi transmiţătorul primar. Fură activate procesoarele de rezervă. Fuzelajul începu să vibreze şi să se zgâlţâie, când avionul străbătu o zonă de turbulenţe.

— Ce este? întrebă controlul traficului.

— Pierd putere şi altitudine. Rata defectării sistemelor creşte. Băga-mi-aş! Tocmai am pierdut magistrala de date pe direcţia cozii.

Dataviză un cod de urgenţă în calculatorul de zbor. Din potcoava consolei din faţa lui glisă un piston argintiu, având la capăt un pat ca de pistol, placat cu crom roşu-mat. Ajunse în poala bărbatului şi se roti silenţios cu nouăzeci de grade. Chapman îl înhăţă. Comandă manuală. „Hristoase, n-am mai utilizat-o niciodată în afara simulărilor Autorităţii Aviatice!”

Lăţimea de bandă a datavizării spre calculatorul de zbor începu să se reducă. Trecu prioritatea schemei pe afişarea elementelor absolut esenţiale. Display-urile holografice de pe consolă înviară, duplicând informaţiile.

— Găsiţi-mi un teren plat s-asolizez – imediat, fir-ar al dracu'!

Nici nu voia să se gândească în ce fel avea să coboare avionul în configuraţie VTOL, lipsit de ambele compresoare tribord. Poate o şosea, pe care s-o utilizeze ca pistă?

— Solicitare refuzată.

— Poftim?

— Nu poţi asoliza decât la coordonatele autorizate.

— În pizda mă-tii, o să ne prăbuşim!

— Îmi pare rău, Chapman, nu poţi asoliza nicăieri în afară de Sapcoat.

— Nu pot s-ajung la Sapcoat.

Legătura de datavizare de comenzi către calculatorul de zbor începu să dea rateuri. Manşa i se mişcă uşor în mână şi simţi cum avionul se înclină imediat.

„Uşurel!” îşi spuse. Exercită o presiune fermă asupra manşei şi botul aparatului începu să se ridice. Grafica holografică a orizontului arăta că pica în continuare. Apăsă mai tare şi rata coborârii încetini.

Uşa cockpitului glisă, deschizându-se. Chapman era prea surescitat ca să-i pese. Ar fi trebuit să fi fost blocată codificat, dar după cum se defecta hardware-ul…

— De ce ai modificat cursul?

Chapman aruncă o privire scurtă peste umăr. Individul era îmbrăcat într-un costum ieftin, demodat de vreo cinci ani. Nu era doar calm, ci senin. Incredibil! Nu putea să nu să fi simţit zguduiturile avionului.

— O problemă tehnică, izbuti să icnească. Asolizăm pe cea mai apropiată pistă care poate primi o urgenţă.

Manşa aproape că i se împotrivea mişcărilor, iar acum şi display-urile holografice începuseră să unduiască. Nu era sigur dacă se mai putea încrede în ele.

— Întoarce-te la locul tău, amice.

Bărbatul veni însă pur şi simplu în spatele scaunului său şi întinse capul peste umărul lui Chapman, privind afară prin parbrizul îngust şi curb.

— Unde-i Atherstone?

— Uite care-i trea…

Durerea îi străpunse adânc coapsa. Chapman icni răguşit din cauza şocului. Degetul arătător stâng al bărbatului îi atingea uşor piciorul şi un cerculeţ din ţesătura pantalonului de uniformă ardea în jurul său.

Chapman lovi iute cu palma flăcăruile albastre şi ochii îi clipiră repede, alungând lacrimile. Muşchiul din coapsă îl durea îngrozitor.

— Unde-i Atherstone? repetă bărbatul. Trebuie s-ajung acolo.

Calmul său i se părea lui Chapman mai descurajam decât defectarea avionului.

— Uite care-i treaba, n-am glumit când am spus c-avem probleme tehnice. Să zicem mersi dacă reuşim să trecem de nenorocita asta de junglă. Nici vorbă de Atherstone.

— O să te rănesc din nou, dar mai rău. Şi te voi răni întruna pân-o să mă duci la Atherstone.

„Simt deturnat!” înţelegerea faptului respectiv era tot atât de ameţitoare, pe cât de improbabilă. Chapman se holbă la el.

— Cred că glumeşti!

— Nu glumesc defel, căpitane. Dacă n-asolizezi în capitală, voi avea grijă să n-o faci nicăieri.

— Iisuse Hristoase!

— Atherstone. Spune unde este.

— Undeva spre vest. Hristoase, nu-s sigur unde anume. Ghidarea inerţială s-a dus.

Un surâs lipsit de veselie apăru pe faţa bărbatului.

— Atunci, îndreaptă-te către vest. Este un oraş mare. Sunt sigur că-l vom vedea de la altitudinea asta.

Chapman nu schiţă nici un gest. După aceea făcu o grimasă, când bărbatul se întinse pe lângă el şi-şi lipi de parbriz palma cu degetele răşchirate. Fisuri albe oribil de profunde se întinseră în toate direcţiile, ca razele unei stele.

— Atherstone.

Fusese un ordin.

— În regulă, numai ia-ţi mâna aia blestemată de acolo!

Parbrizul era din safir artificial, pentru numele lui Dumnezeu! Nu-l puteai fisura prin simpla rezemare de el. O verificare a statutului nanonicelor neurale îi arătă că-i căzuse jumătate din augmentarea sinaptică şi practic toate celulele de memorie se închiseseră. Exista totuşi suficientă capacitate pentru o datavizare.

— Urgenţă cod F! răcni el la calculatorul de zbor, rugându-se simultan să nu se fi defectat complet.

— Ofiţerul de serviciu ASI, se auzi răspunsul. Ce se-ntâmplă?

Chapman utiliză ultimele resurse de capacitate ale nanonicelor neurale pentru a emite o comandă metabolică prioritară, care să-i menţină chipul perfect neutru. Nu trebuia să trădeze prin nici un fior de emoţie conversaţia silenţioasă.

— Tentativă de deturnare. În plus, avionul se dezagregă în jurul meu.

— Câţi terorişti?

— Doar unul, cred. N-am acces la videocamerele cabinei

— Ce doreşte?

— S-ajungă la Atherstone.

— Ce fel de armă utilizează?

— Nu sunt sigur. Nimic vizibil. Un soi de implant. Poate un generator de camp de inducţie termică. Mi-a ars piciorul şi a avariat parbrizul.

— Mulţumesc. Rămâi pe legătură, te rog.

„De parc-aş putea face altceva”, gândi sarcastic Chapman. Aruncă o privire curioasă către bărbatul care continua să stea în picioare lângă scaunul lui. Chipul îi era la fel de inexpresiv ca al pilotului.

Avionul se legănă alarmant. Chapman încercă să-l domolească, deplasând manşa pentru a compensa mişcările dezordonate. Aşa ceva ar fi avut succes la un avion cu suprafeţe control complet funcţionale, dar aici nu obţinu decât oscilarea cozii. Chapman observă că botul se înclinase din nou în jos cu câteva grade.

— Dacă nu te superi că te-ntreb, ce naiba-i atât de important în Atherstone ca să fie nevoie să recurgi la chestia asta nebunească?

— Oameni, răspunse sec bărbatul.

Ceva din calmul său se infiltra în mintea lui Chapman. Trase manşa spre el, ridicând botul până când redeveni orizontal. Nici o problemă. Cel puţin nu mai cădeau alte sisteme; se părea că defecţiunile atinseseră un platou. Însă asolizarea avea să fie criminală.

— Chapman, dataviză ofiţerul de serviciu ASI. Te rog, încearcă să ne transmiţi o imagine a teroristului. Este foarte important.

— Am picat până la aproape doi kilometri altitudine, şaptezeci la sută din sisteme mi-au căzut şi voi nu doriţi decât să vedeţi cum arată individul?

— Ne va ajuta să evaluăm situaţia.

Chapman îl privi pieziş pe bărbat şi încărcă imaginea într-una dintre cele trei celule de memorie care-i rămăseseră funcţionale. Rata de biţi a datavizării îi era acum atât de mică, încât avu nevoie de o secundă întreagă pentru a transmite fişierul.

Ralph Hiltch privi pixelii coagulându-se încetişor deasupra mesei din sala sferică.

— Savion Kerwin, rosti el fără surprindere în glas.

— Fără îndoială, încuviinţă amiralul Farquar.

— Avionul acela a plecat din Pasto la nouăzeci de minute după asolizarea avionului lor spaţial, spuse Jannike Dermot. În mod evident, ei intenţionează să răspândească virusul cât mai mult posibil.

— Aşa cum v-am spus, zise Roche Skark. Ralph, crezi c-a mai infectat pe altcineva din avion?

— Foarte posibil, domnule. În mod evident, calculatorul de zbor şi nanonicele neurale ale lui Chapman sunt asaltate de un câmp de bruiaj electronic foarte intens. S-ar putea să fie chiar mai mulţi, care acţionează la unison, ori s-ar putea să fie vorba doar despre apropierea lui Savion Kerwin de sistemele electronice – la urma urmelor, calculatorul de zbor se află sub puntea cockpitului. Nu ne putem asuma însă riscul respectiv.

— De acord, spuse amiralul Farquar.

Chapman Adkinson aşteptă cincisprezece secunde după ce datavizase fişierul cu imaginea. Calculatorul de zbor dereglat anunţă că menţinea deschis canalul de comunicaţii. Nu se întâmplă nimic, nici o actualizare de la ofiţerul ASI.

Fiind el însuşi ofiţer în rezervă a Marinei Regale Kulu, Chapman ştia de existenţa procedurilor de răspuns în cazul urgenţelor care implicau civili. Regula era simplă: cu cât luarea unei decizii întârzia mai mult, cu atât problema era trimisă mai sus prin structura de comandă. Probabil că problema aceasta ajungea chiar până în vârf. La persoanele autorizate să ia decizii de viaţă şi de moarte.

Intuiţia sau pur şi simplu senzaţia strivitoare de condamnare îl făcu pe Chapman Adkinson să izbucnească într-un hohot de râs vesel.

Teroristul se întoarse şi-l privi straniu.

— Ce-i?

— O să vezi în curând, amice. Ia zi-mi, eşti un risc biologic?