Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Către tot plutonul, împuşcaţi mecanoizii! ordonă el. Blocul comunicator îl informă că jumătate dintre canalele de comandă fuseseră închise. Bărbatul comută pe difuzorul extern al blocului şi repetă ordinul, răcnindu-l peste căile de acces la un volum ce putea fi auzit deasupra detonărilor mecanoizilor.

Un jet de foc alb ţâşni în jos de la una dintre ferestrele superioare din Moyce's. Programul de răspuns faţă de ameninţări din nanonicele neurale ale lui Ralph îi copleşi muşchii picioarelor cu impulsuri nervoase de comenzi prioritare. Se azvârli într-o parte înainte ca mintea conştientă să fi înregistrat atacul.

Alţi doi mecanoizi explodară când el atinse betonul dindărătul parapetului şi i se păru că recunoaşte carabina-gauss de calibru greu pe care o utilizau soldaţii G66. După care un şarpe insidios de foc alb i se încolăci în jurul genunchiului. Nanonicele neurale îi ridicară instantaneu blocaje analgezice peste nervi, anulând orice dureri. Un afişaj medical îi arătă pielea şi osul care erau consumate de focul alb. Articulaţia genunchiului avea să fie distrusă în câteva secunde dacă nu-l putea stinge. Totuşi, atât Dean, cât şi Will spuseseră că încercarea de a-l înăbuşi ca pe un foc obişnuit aproape că nu conta.

Ralph le alocă nanonicelor neurale controlul complet al musculaturii şi indică pur şi simplu fereastra prin care ieşise focul alb. Cu interes detaşat, observă cum corpul i se roteşte odată cu ţeava puştii. Elementele grafice de ochire retinală se fixară pe o fereastră. Treizeci şi cinci de proiectile izbiră în dreptunghiul negru, un baraj combinat de explozive de mare putere (chimice), şrapnele şi incendiare.

În două secunde încăperea încetă să mai existe. Frontonul ei dăltuit în piatră se dezintegră înapoia eructaţiei vaste de flăcări şi răpăi ca grindina pe viermuiala de dedesubt.

Focul alb din jurul genunchiului lui Ralph dispăru. Bărbatul trase de la centură un pachet nanonic medical şi-l lipi peste rana carbonizată.

Jos, pe căile de acces, cei mai mulţi membri ai plutonului ETA comutaseră pe difuzoarele blocurilor lor comunicatoare. Ordine, avertizări şi strigăte de ajutor reverberau peste sunetele exploziilor multiple. O perdea de foc provenit de la puştile de calibru greu izbea în celulele de încărcare. Comete de foc alb se revărsau dinăuntru în semn de răspuns.

— Nelson, dataviză Ralph, pentru numele lui Hristos, asigură-te că soldaţii de la uşi nu lasă pe nimeni să scape! Trebuie să-şi menţină poziţiile şi să tragă acum exclusiv pentru a ucide. Se revocă misiunea de capturare; o vom încerca doar noi şi nimeni alţii nu trebuie să dea dovadă de cine ştie ce iniţiative pline de eroism

— Da, domnule, răspunse Nelson Akroid.

Ralph reveni la emisia prin difuzor.

— Cathal, haide să-ncercăm să intrăm acolo. Procedură de izolare. Îi separăm şi-i radem cu nuclearele.

— Da, domnule!

Strigătul se auzise de peste parapet.

„Cel puţin este încă în viaţă”, gândi Ralph.

— Nu vrei să trecem la etapa a doua? dataviză amiralul Farquar.

— Nu, domnule amiral. Ei continuă să fie restricţionaţi, iar cordonul nostru defensiv rezistă.

— De acord, dar trebuie să ştiu imediat ce apare o modificare a situaţiei.

— Da, domnule amiral.

Nanonicele neurale îi raportară că pachetul medical terminase fixarea de genunchi. Greutatea pe care o putea susţine acum se redusese la patruzeci la sută. Trebuia să se descurce şi aşa. Ralph îşi vârî arma de calibru greu sub braţ, după care, aplecându-se mult, alergă spre capătul parapetului şi spre treptele ce duceau la drumul-tulpină.

Dean Folan le făcu semn membrilor echipei sale să-l urmeze şi ocoliră mormanul imens de containere, pătrunzând în zona celulelor de încărcare. Flăcările începuseră să se ridice printre fragmentele îngrămădite afară.

La interior era întuneric. Proiectilele de impact muşcaseră adânc din pereţii goi de beton-carbon. Mănunchiuri de sârme şi cabluri de fibră optică atârnau ca nişte cozi de şobolan din plafonul fisurat, legănându-se uşor. Prin lentilele bulbucate ale vizorului căştii, se putea vedea foarte puţin, chiar şi cu retinele amplificate la sensibilitate completă. Dean îşi comută senzorii căştii-cochilie la nivel de iluminare redusă şi infraroşii. Imagini verzi şi roşii se contopiră, alcătuind tabloul palid al peretelui din capătul celulei. Pete orbitoare iritante licăriră, când flăcărui linseră stelajele de stocare înşiruite pe lângă pereţi. Programele de discriminare se străduiră să le elimine.

De la peretele din capătul celulei plecau trei coridoare rectilinii, formate din stelaje de stocare, grile metalice care conţineau lăzi şi module pregătite pentru camioane şi care semănau cu ziduri solide din cărămizi uriaşe. Mecanoizi manipulatori de mărfuri încremeniseră pe şinele lor ce se întindeau pe lângă stelaje, cu braţele plasmatice atârnând inert. Apa şiroia din cinci-şase conducte rupte din tavan, se revărsa peste lăzi şi forma apoi băltoace pe podea.

Nimic nu se clintea pe coridoare.

Dean îşi lăsă carabina-gauss în capătul coridorului din mijloc, ştiind că avea să fie inutilă din apropiere, întrucât câmpul de bruiaj electronic ar fi scos-o pur şi simplu din funcţiune. În locul ei avea să folosească o carabină semiautomată; avea o buclă de alimentare conectată la raniţă, iar toate proiectilele erau chimice. Iniţial plutonul ETA mormăise nemulţumit despre armele acestea, punând sub semnul întrebării înţelepciunea abandonării armelor de mare energie. Nimeni nu se mai plânsese după ce mecanoizii înnebuniseră şi sistemele costumelor lor suferiseră nenumărate căderi.

Trei din echipă îl urmară când înaintă pe coridor, purtând de asemenea carabine semiautomate. Restul se desfăşurară în jurul celulei de încărcare şi porniră pe celelalte două coridoare.

O siluetă traversă fulgerător coridorul prin capătul îndepărtat. Dean trase şi vuietul armei semiautomate răsună impresionant de sonor în spaţiul închis. Aşchii de plastic din lăzi ricoşară prin aer sub grindina gloanţelor.

Dean începu să alerge. Pe podea nu era absolut nici un cadavru.

— Radford, l-ai văzut? întrebă el. Se-ndrepta spre coridorul vostru.

— Nu, şefu'.

— L-a mai văzut cineva?

Nu căpătă decât răspunsuri negative, unele strigate, altele datavizate. Nu încăpea nici o îndoială că ostilii erau în jur, blocurile costumului său continuau să fie profund afectate de câmpul de bruiaj electronic. În plus, simţea mâncărimi puternice în braţul rănit.

Ajunse la capătul coridorului. Era o răspântie din care se desprindeau alte trei coridoare.

— La dracu'! Aici e un afurisit de labirint.

Radford ajunse la capătul coridorului său şi baleie cu semiautomata stelajele de stocare.

— Bun, anunţă Dean, aici ne-mprăştiem. Către toată lumea: menţineţi permanent în câmpul vizual alţi doi membri ai plutonului. Dacă nu vă mai zăriţi partenerii, vă opriţi imediat şi restabiliţi contactul.

Pomi pe unul dintre coridoarele ce intrau mai adânc în magazin şi le făcu semn la doi oameni să-l urmeze.

O creatură căzu peste Radford; jumătate om, jumătate leu negru, cu trăsăturile contopindu-se grotesc. Greutatea sa doborî imediat victima pe podea. Ghearele ca nişte pumnale zgâriară costumul-armură al lui Radford, însă generatoarele de valenţă integrate rigidizaseră materialul chiar în momentul impactului, protejând carnea umană vulnerabilă dinăuntru. Creatura urlă de furie, frustrată în momentul de triumf.

Sistemele costumului lui Radford şi nanonicele sale neurale începură să se închidă. Până şi răcnetul lui şocat fu întrerupt, când difuzorul blocului comunicator amuţi. Materialul costumului începu să cedeze, înmuindu-se lent. Un vârf de gheară sfredeli înăuntru, flămând după carne.

Chiar şi în toiul zbaterilor şi răsucirilor sale disperate de a se descotorosi de creatură, Radford fu conştient de un murmur aproape subliminal. Un murmur care existase cu certitudine acolo pe toată durata vieţii sale, dar pe care abia acum, cu posibilitatea morţii acutizându-i percepţiile, îl conştientiza complet. Începu să se extindă, nu în volum, ci în armonie. Un cor de şoapte. Promiţând iubire. Promiţând înţelegere. Promiţând să ajute, dar numai dacă el…

Gloanţe izbiră în flancurile creaturii, rupând blana şi benzile musculare prelungi. Dean nu-şi clinti carabina semiautomată, în timp ce făptura se ţinea de corpul lui Radford. Vedea cum materialul costumului-armură reîncepea să se întărească. Ghearele lunecau şi patinau.

— Opreşte! răcni cineva din echipă. O să-l ucizi pe Radford!

— Dacă n-o facem, va fi mai rău decât mort! zbieră Dean drept răspuns.

Tuburile de cartuşe erau scuipate din arma sa cu o viteză uluitoare, totuşi fiara nu voia să se desprindă, iar capul masiv se legăna într-o parte şi alta, emiţând un tânguit permanent de durere.

Plutonul năvălea în masă spre Dean prin coridoarele înguste dintre stelajele de stocare. Alţi doi oameni urlau la el să se oprească.

— Înapoi! comandă el. Fiţi cu ochii-n patru după restul nenorociţilor!

Încărcătorul îi coborâse la optzeci la sută. Carabina nu avea suficientă putere să înfrângă creatura, care nu trebuia să facă nimic altceva decât să se ţină strâns. Sângele îi şiroia pe labele posterioare, iar porţiunile lovite de gloanţe erau mase de came sfârtecată amestecată cu blană. Vătămarea nu era însă suficientă, nici pe departe.

— Pentru Hristos, să mai tragă cineva-n ea! strigă Dean disperat.

Altă carabină deschise focul şi un al doilea jet de gloanţe lovi creatura în flancul craniului de licantrop. Îi dădu drumul lui Radford şi fu proiectată în stelajul de stocare. Tânguiala turbată care mugea dintre colţii căscaţi îşi dublă intensitatea.

Dean îşi amplifică la nivel maxim volumul blocului comunicator.

— Predă-te sau mori, îi spuse.

Poate că avea formă de fiară, dar privirea de ură absolută provenea din ochi umani.

— Grenadă! ordonă Dean.

Un cilindru gri micuţ se lovi de corpul însângerat.

Costumul-armură al lui Dean încremeni pentru o secundă. Senzorii gulerului său detectară detonarea. Explozie, urmată de implozie. Forma exterioară a creaturii colapsă într-un bărbat de vârstă mijlocie, iar culorile dispărură rapid. Pentru o milisecundă, silueta bărbatului fu perfect vizibilă, răşchirată pe stelajul de stocare. După aceea gloanţele îşi reluară atacul. De data aceasta nu mai avea apărare.

Dean văzuse şi carnaje mai teribile, deşi spaţiul limitat dintre stelajele de stocare îl accentuă pe acesta până la limitele groazei. În mod evident câţiva membri ai plutonului ETA nu aveau nici experienţa, nici caracterul lui flegmatic.

Radford fu ajutat să se scoale şi bolborosi mulţumiri stinse. Sunetele provenite de la alte grupe din plutonul ETA care trăgeau undeva prin clădire reverberau slab prin coridoare.

Dean le mai acordă un minut să-şi revină, apoi reluă baleierea. La nouăzeci de secunde după ce începuseră, fu apelat de Alexandria Noakes.

Ea descoperise un bărbat ghemuit într-un spaţiu dintre două lăzi. Dean se repezi într-acolo şi o găsi înghiontindu-l pe captiv afară din ascunzătoare, prin împunsături nervoase cu ţeava carabinei. Dean lipi ţeava propriei sale carabine de craniul bărbatului.

— Predă-te sau mori, îi spuse.

Bărbatul râse încet şi stins.

— Dar eu sunt mort, seńor.

Opt hipersonice ale departamentului de poliţie asolizaseră în parcul din exteriorul lui Moyce's Of Pasto. Ralph şchiopătă obosit spre cel care era în acelaşi timp centrul mobil de comandă al plutonului ETA. Nu diferea prea mult de celelalte, atât doar că avea mai mulţi senzori şi mai multe echipamente de comunicaţii.

Ar fi putut să fie mai rău, îşi spuse el. Cel puţin amiralul Farquar şi Deborah Unwin opriseră platformele DS… deocamdată.

Tărgi cu răniţi din plutonul ETA erau înşiruite sub două hipersonice. Medici se deplasau printre ele, aplicând pachete nanonice. O femeie fusese introdusă într-o capsulă tau-zero, deoarece rănile ei necesitau spitalizare imediată.

Numeroşi cetăţeni curioşi se adunaseră, înghesuindu-se în parc şi revărsându-se pe căile de acces. Poliţiştii ridicaseră baricade care să-i ţină la distanţă.

Nouă maşini masive de pompieri fuseseră oprite lângă Moyce's Of Pasto. Mecanoizi care trăgeau după ei furtunuri escaladaseră zidurile cu tenacitate de păianjeni şi pompaseră spumă şi inhibitori chimici prin ferestrele distruse. Un sfert din acoperiş lipsea. Flăcări lungi se ridicau prin gaură către cerul nopţii. Căldura din infernul acela spărgea puţinele panouri rămase, creând un influx şi mai mare de oxigen.

Avea să treacă mult până la redeschiderea lui Moyce's.

Nelson Akroid îl aştepta la baza scării hipersonicului de comandă. Îşi scosese casca-cochilie, dezvăluind un chip scofâlcit; un om care văzuse necuratul în acţiune.

— Şaptesprezece răniţi şi trei morţi, domnule, rosti el cu glas pe punctul de a se frânge.

Mâna dreaptă îi era acoperită de un pachet nanonic medical. Pe costumul-armură erau vizibile urme de arsuri.

— Şi ostilii?

— Douăzeci şi trei ucişi, şase capturaţi. Întoarse capul şi privi clădirea în flăcări: Echipele mele… s-au descurcat bine. Ne antrenăm să facem faţă nebunilor. Am învins creaturile alea. Hristoase…

— S-au descurcat bine, încuviinţă repede Ralph. Totuşi, Nelson, asta n-a fost decât runda întâi.

— Da, domnule. Bărbatul îşi îndreptă spinarea. Baleierea finală prin clădire a avut rezultate negative. Până unde am putut ajunge… A trebuit să-i retrag, când incendiul a luat proporţii. Mai am trei echipe care acoperă locul pentru eventualitatea în care înăuntru mai există ostili. Ele vor mai face o cercetare după stingerea focului.

— Bună treabă! Haide să-i vedem pe prizonieri.

Plutonul ETA nu-şi asumase nici un fel de riscuri: cei şase captivi erau ţinuţi în parc, la distanţă de o sută de metri între ei. Fiecare stătea între cinci soldaţi care-l aţinteau cu carabinele.

Ralph se apropie de cel păzit de Dean Folan şi Cathal Fitzgerald. Dataviză blocului său comunicator să deschidă un canal spre Roche Skark.

— Poate doriţi să vedeţi asta, domnule.

— Am accesat senzorii din jurul lui Moyce's când a intrat plutonul ETA, dataviză directorul ASE. Au opus foarte multă rezistenţă.

— Da, domnule

— Dacă aşa se va întâmpla de fiecare dată când le localizăm un cuib, vei sfârşi prin a rade jumătate din oraş.

— Nici perspectivele pentru decontaminarea lor nu sunt prea grozave. Se luptă ca nişte mecanoizi. Supunerea lor este dificilă. Aceştia şase reprezintă excepţii.

— Voi aduce şi restul Comitetului să asiste la interogare. Putem avea imagini, te rog?

Nanonicele neurale ale lui Ralph îl informară că şi alte persoane intrau on-line pentru a observa interviul; Comitetul de Securitate al Consiliului de Coroană din Atherstone şi autorităţile civile din sediul poliţiei din Pasto. Instrui blocul comunicator să lărgească lăţimea de bandă a canalului pentru senzavizare totală, îngăduindu-le acces la ceea ce putea să vadă şi să audă.

Cathal Fitzgerald îl salută scurt din cap când se apropie. Bărbatul pe care-l păzeau stătea pe iarbă, ignorând armele semiautomate ce-l ţinteau. Ţinea în gură un tub subţire, alb. Capătul tubului ardea, strălucind stins. Sub ochii lui Ralph, bărbatul supse din tub şi sclipirea ca de tăciune se înteţi. El scoase tubul din gură şi expiră un jet subţire de fum.

Ralph schimbă o încruntătură derutată cu Cathal, care se mulţumi să ridice din umeri.

— Nu mă-ntreba, şefu', îi spuse.

Ralph rulă un program de căutare prin celulele de memorie nanonice neurale. Secţiunea generală de enciclopedie produse un fişier intitulat „Nicotină, inhalare”.

— Hei, tu!

Bărbatul ridică privirea şi trase iarăşi din tub.

— Si, seńor.

— Ăsta-i un obicei rău şi de aceea nimeni nu l-a mai respectat de cinci secole. Guvcentralul a refuzat chiar o licenţă de export pentru ADN-ul nicotinei.

Un zâmbet ursuz, totuşi şiret.

— Asta a fost după vremea mea, seńor.

— Cum te numeşti?

— Santiago Vargas.

— Mincinos nenorocit, rosti Cathal Fitzgerald. Am rulat o verificare de identitate. Este Hank Doyle, supervizor de distribuţie la Moyce's.

— Interesant, comentă Ralph. Şi Skibbow pretindea că era altcineva când a fost prins: Kingsford Garrigan. Asta-i programat virusul să facă?

— Nu ţtiu, seńor. Nu cunosc nici un virus.

— De unde vine? De unde vii tu?

— Eu, seńor? Eu vin din Barcelona. Un oraţ minunat. Poate o să ţi-l arăt cândva. Am trăit acolo mulţi ani. Unii au fost ani fericiţi, iar alţii au fost alături de soţia mea. Am murit acolo.

Strălucirea ţigării ilumină ochi apoşi, care-l priveau viclean pe Ralph.

— Ai murit acolo?

— Ţi, seńor.

— Astea-s căcaturi. Noi avem nevoie de informaţii, rapid. Care-i raza maximă de acţiune a armei cu foc alb?

— Nu ţtiu, seńor.

— Atunci îţi sugerez să-ţi examinezi rapid memoria, rosti Ralph tăios. Fiindcă altfel nu eşti de nici un folos pentru mine. O s-ajungi direct în tau-zero.

Santiago Vargas îşi strivi ţigara pe iarbă.

— Vrei să-ţi arăt cât de departe îl pot arunca?

— Da.

— Bine.

Se ridică în picioare cu o încetineală indolentă.

Ralph făcu semn către întinderile pustii ale parcului. Santiago Vargas închise ochii şi întinse braţul. Mâna i se învăpăie de lumină şi un fulger de foc alb sfârâi, îndepărtându-se. Goni peste iarbă, lăsând în urmă o sumedenie de scântei minuscule. După o sută de metri începu să se lăţească şi să-şi diminueze strălucirea, încetinind. La o sută douăzeci de metri, era o pâclă luminescentă rarefiată. Nu mai ajunse până la o sută treizeci de metri, ci se evaporă în aer.

Santiago Vargas afişă un surâs fericit.

— Asta-i! Biniţor, nu, seńor? Dacă exersez, poate c-o să fiu şi mai bun.

— Crede-mă, n-o să ai ocazia, îi spuse Ralph.

— Bine.

Nu părea îngrijorat.

— Cum îl generezi?

— Nu ţtiu, seńor. Mă gândesc pur şi simplu la el… şi se-ntâmplă.

— Atunci, să-ncercăm altă direcţie. De ce tragi cu el?

— Nu trag. Asta a fost prima dată.

— Prietenii tăi nu aveau inhibiţiile tale.

— Nu.

— Atunci, de ce nu te-ai alăturat lor? De ce nu te-ai luptat cu noi?

— N-am dihonii cu voi, seńor. Cei pasionali se luptă cu soldaţii voştri. Ei aduc înapoi mai multe suflete, pentru a fi puternici laolaltă.

— I-au infectat şi pe alţii?

— Si.

— Câţi?

Santiago Vargas deschise braţele, cu palmele în sus.

— Nu cred că cineva din magazin a scăpat posedării. Îmi pare rău, seńor.

— Căcat! Ralph privi din nou către clădirea care ardea, exact la timp pentru a vedea cum colapsa altă secţiune a acoperişului. Landon? dataviză el. Vom avea nevoie de lista completă a personalului care a lucrat în schimbul de noapte. Câţi au fost… Unde locuiesc…

— Imediat, replică comisarul.

— Câţi infectaţi au plecat înainte să fi ajuns noi? îl întrebă pe Santiago Vargas.

— Nu sunt sigur, seńor. Erau multe camioane.

— Au plecat în camioanele de livrare?

— Si. Au stat în spate. În ziua de azi nu mai există loc pentru şofer. Totu-i mecanic. Foarte deştept.

Ralph se holbă disperat la bărbatul posac.

— Ne-am concentrat asupra opririi vehiculelor cu pasageri, dataviză Diana Tieman. Traficul mărfurilor a fost o preocupare secundară.

— Hristoase, dacă au ajuns la autostradă ar putea fi deja la jumătatea continentului! zise Ralph

— Reprogramez chiar acum prioritatea de căutare a vehiculelor pentru IA-uri.

— Dacă găseşti vreun camion al lui Moyce's încă în mişcare, ţinteşte-l cu platformele DS. N-avem de ales.

— De acord, dataviză amiralul Farquar.

— Ralph, întreabă-l, te rog, care dintre cei doi rămaşi din ambasadă a fost în Moyce's, dataviză Roche Skark.

Ralph scoase de la centură un bloc procesor şi-i comandă să afişeze imaginile lui Jacob Tremarco şi Angeline Gallagher. Îl întinse către Vargas.

— L-ai văzut pe vreunul dintre oamenii aceştia în magazin?

Bărbatul nu se grăbi cu răspunsul.

— Pe el. Aşa cred.

— Deci mai avem s-o găsim pe Angeline Gallagher, zise Ralph. S-a mai semnalat trafic urban cu procesoare defecte?

— Trei posibilităţi, dataviză Diana. Două au fost deja localizate. Ambele sunt taxiuri de la spaţioport.

— Bun, alocă câte o grupă ETA pentru fiecare taxi. Şi asigură-te că din ambele fac parte oameni cu experienţă. Şi a treia posibilitate?

— Un autobuz Longhound, care a plecat de la aeroport la zece minute după asolizarea trioului din ambasadă pe un traseu predeterminat spre sud, care ajungea chiar până în capăt, în extremitatea lui Mortonridge. Ne străduim să-i determinăm poziţia actuală.

— Perfect, mă-ntorc la sediul poliţiei. Aici am cam terminat.

— Ce facem cu el? întrebă Nelson Akroid, arătând cu degetul mare către captiv.

Ralph privi înapoi. Santiago Vargas găsise de undeva altă ţigară şi o fuma în tăcere. Bărbatul îi surâse.

— Acum pot să plec, seńor? întrebă el plin de speranţă.

Ralph îi întoarse zâmbetul cu aceeaşi onestitate.

— Modulele tau-zero au sosit de la Ekwan? dataviză el.

— Primul lot urmează să ajungă în douăsprezece minute la spaţioportul Pasto, răspunse Vicky Keogh.

— Cathal, rosti Ralph cu glas tare, vezi dacă domnul Vargas va mai coopera niţel cu noi. Aş dori să aflu limitele câmpului de bruiaj electronic şi al efectului lor de iluzie.

— Da, şefu'.

— După aceea îl duci împreună cu ceilalţi într-o vizită la spaţioport. Nu se face nici o excepţie.

— Plăcerea va fi de partea mea.

Complexul Sala Loyola era unul dintre cele mai prestigioase locuri dedicate spectacolelor live din San Angeles. Putea adăposti douăzeci şi cinci de mii de spectatori sub un acoperiş retractabil în formă de cupolă, care era îndepărtat când vremea era favorabilă, aşa cum se întâmpla atât de frecvent în oraşul acela. Existau rute excelente de acces până la cea mai apropiată autostradă suspendată, staţia de metrou era un nod pentru şase dintre liniile ce treceau pe sub oraş, şi avea chiar şi şapte platforme de asolizare pentru aparatele de zbor VIP. Complexul era dotat cu restaurante de cinci stele şi snack-baruri, şi cu sute de toalete. Stewarzii erau experimentaţi şi prietenoşi. Anual, poliţia şi organizatorii se ocupau aici de peste două sute de evenimente.

Complexul era o operaţie care funcţiona cu eficienţa unui procesor. Până azi.

Puştii nerăbdători sosiseră încă de la ora şase dimineaţa. Acum era şapte şi jumătate seara. Se înghesuiau în jurul pereţilor pe adâncime de douăzeci de rânduri; aglomeraţiile din faţa uşilor spaţiilor publice necesitaseră mecanoizi de poliţie care să menţină o ordine aproximativă, dar chiar şi aceştia se aflau în pericol de a fi copleşiţi. Puştii se distrau copios, împroşcându-i cu băuturi răcoritoare şi mânjindu-le senzorii cu îngheţată.

Toate locurile din sală erau ocupate, biletele fiind cumpărate cu luni în urmă. Şi coridoarele de trecere erau ticsite, deşi era greu de înţeles în ce fel trecuseră oamenii aceia de turnichetele controlate de procesoare. Bişniţarii deveneau milionari peste noapte… cei care nu erau arestaţi sau jefuiţi de bande de puşti decişi de paisprezece ani.

Era ultimul spectacol al turneului „Faliment Moral”, susţinut de Jezzibella. Sistemul Noua Californie îndurase cinci săptămâni de saturaţie media neîncetată, pe măsură ce vedeta trecuse prin aşezările asteroidale, pentru ca după aceea să coboare pe planetă. Zvon: coloane proiectoare AV emit configuraţii activatoare ilegale în timpul concertelor pentru a stimula orgasmele în rândul publicului (neadevăr, susţinea comunicatul oficial de presă, Jezzibella are propria-i sexualitate abundentă şi nu necesită asistenţă artificială pentru amplificarea Mood Fantasy-ului pe care-l exhibă). Hiperbolă: mezina preşedintelui devenise obsedată s-o întâlnească pe Jezzibella şi se furişase afară din Palatul Albastru, pentru a merge în culise la concertul ei (Jezzibella a fost încântată şi profund onorată să-i întâlnească pe toţi membrii Primei Familii şi nu ştim despre vreo intrare neautorizată la un concert). Scandal: doi membri ai formaţiei, Bruno şi Busch, au fost arestaţi pentru încălcarea legilor de comportament decent în public în faţa unui grup de pensionari aflaţi în excursie şi cauţiunea le fusese fixată la 1.000.000 de dolari Noua Californie (Bruno şi Busch erau angajaţi într-un act de iubire minunat, sensibil şi foarte intim, iar grupul de bătrâni neruşinaţi şi perverşi se folosise de retine amplificate pentru a-i spiona). Publicitate directă: Jezzibella vizitase (în calitate de cetăţean privat – de aceea, vă rugăm, fără senzavizări) un leagăn de copii dintr-un cartier sărman al oraşului şi donase o jumătate de milion de fuzidolari pentru fondul de tratament cu celule stem al spitalului. Şoc editorial: felul în care ea îşi expusese ţanţoş companionul de treisprezece ani, Emmerson (domnul Emmerson este verişor de gradul al doilea cu Jezzibella, iar în paşaportul său figurează clar vârsta de şaisprezece ani). Distracţie non-stop a publicului şi avertizări oficiale din partea poliţiei, cauzate de încăierările extraordinar de violente dintre echipa de securitate a Jezzibellei şi reporterii liber-profesionişti. Cascada de acţionări în judecată pentru calomnie revărsată de Leroy Octavius, managerul ei, de fiecare dată când cineva sugera că Jezzibella ar fi avut mai mult de douăzeci şi opt de ani.