Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Îţi forţezi norocul, o avertiză Hugh.

— Ştiu, rânji ea sadic. A-ntâia, nu?

Ralph ştia că nu mai trebuia să dovedească absolut nimic. Grupele ETA erau alertate faţă de pericolul teribil, fuseseră împroşcate direct cu sânge. Nu exista aşadar nici un motiv pentru ca el să ia un hipersonic al poliţiei către Mortonridge. Şi totuşi exact asta făcuse, iar acum se îndrepta spre sud cu Mach 5 alături de Cathal, Will şi Dean. Justificarea lui… păi, poate că brigada de puşcaşi marini care cobora de la bazele orbitale avea nevoie să fie băgată în viteză. De asemenea, era posibil ca el să aibă unele sfaturi preţioase pentru cei de la sol.

În realitate, trebuia să vadă cu ochii lui izolarea aşezărilor. Trebuia să vadă ameninţarea restricţionată, identificată şi gata pentru exterminare.

— Se pare că ideea ta cu tau-zero a fost eficientă, dataviză Roche Skark. Toţi cei şase prizonieri pe care i-am capturat la Moyce's au fost plasaţi în modulele sosite de la Guyana. Patru dintre ei s-au luptat ca lunaticii înainte ca ETA să-i poată vârî înăuntru. Se pare că ceilalţi doi au fost vindecaţi înainte de a intra în module. În ambele cazuri cei care-i posedau au părăsit pur şi simplu corpurile, în loc să rişte expunerea la staza temporală.

— Asta-i vestea cea mai bună pe care am primit-o în ultimele zece ore, replică Ralph. Ei pot fi înfrânţi, alungaţi fără a ucide corpul pe care-l posedă. Asta înseamnă că acţiunile noastre nu sunt limitate la reţinere şi restricţionare.

— Da. Oricum, felicitări, Ralph! Tot nu ştim motivul pentru care posedaţii nu pot tolera tau-zero, dar neîndoios că răspunsul va sosi în urma unei interogări de personalitate.

— Aţi început interogarea prizonierilor vindecaţi? – încă n-am decis. Deşi cred că în cele din urmă va fi inevitabil. Nu trebuie şi ne lăsăm abătuţi de la neutralizarea oraşelor de pe Mortonridge. Să fiu sincer, explicaţiile ştiinţifice ale fenomenului pot să aştepte.

— Prizonierii în ce stare se află?

— În general prezintă o stare similară cu cea a lui Gerald Skibbow – sunt dezorientaţi şi închişi în sine, totuşi cu simptome mai puţin severe ca ale lui. La urma urmelor, n-au fost posedaţi decât câteva ore, pe când Skibbow fusese de câteva săptămâni sub controlul lui Kingsford Garrigan. În tot cazul, nu simt clasificaţi ca periculoşi. Deocamdată îi plasăm pentru orice eventualitate în saloane de izolare. Este prima dată când am căzut de acord cu Leonard Deville în ziua asta.

Ralph pufni, auzind numele.

— Chiar doream să vă întreb, domnule, care-i treaba cu Deville?

— Mda, îmi pare rău în privinţa lui, Ralph. Astea-s pur şi simplu răfuieli politice între noi şi draga noastră agenţie soră. Deville este una dintre marionetele lui Jannike. ASI îi monitorizează pe toţi politicienii majori din Regat, iar cei foarte curaţi simt îmboldiţi înainte. Deville are o inimă insuportabil de curată, chiar dacă mintea îi este nesinceră. Jannike îl pregăteşte ca posibil înlocuitor pentru Warren Aspinal, ca prim-ministru al Xingu. În mod ideal, ea l-ar dori la conducerea operaţiunii de vânătoare.

— În vreme ce dumneata ai determinat-o pe Prinţesă să mă numească consilier-şef…

— Exact. O să discut cu Jannike despre el. Probabil că-i un act de erezie din partea mea, însă cred că problema pe care ne-o ridică posedaţii poate fi niţel mai importantă decât micile noastre rivalităţi interne.

— Mulţumesc, domnule. Ar fi bine să nu-l mai am în cârcă.

— Oricum, mă-ndoiesc că el va fi o problemă. Ralph, ai făcut o treabă excepţională în seara asta. Să nu crezi că a trecut neobservată. De acum te-ai autocondamnat pentru veşnicie la biroul unui şef de divizie. Te pot asigura că plictiseala este cu adevărat de pe altă lume.

Ralph izbuti să surâdă contemplativ în lumina slabă din cabina hipersonicului.

— În clipa de faţă, sună destul de atractiv.

Roche Skark deconectă canalul.

Având mintea liberă, Ralph dataviză la Nodul 1 o solicitare de actualizare a situaţiei. Escadra de avionete cu trupe ale Marinei Regale se afla deja la jumătatea drumului de la Guyana. Douăzeci şi cinci de hipersonice ale poliţiei, transportând grupe ETA, goneau peste continent, convergând spre Mortonridge. Tot traficul de pe şosele şi autostrăzi fusese oprit. Se estima că optzeci şi cinci la sută din vehiculele de pe drumurile secundare fuseseră localizate şi oprite. Ordine pentru implementarea stării de asediu plecaseră către toate procesoarele casnice generale de pe Xingu. În patru oraşe de pe Mortonridge poliţia se pregătea să declare legea marţială.

Arăta bine. Pe calculator, arăta bine. Sub control. „Trebuie totuşi să fi scăpat ceva. Un element cu comportament neaşteptat. Întotdeauna există aşa ceva. Cineva ca Mixi Penrice.”

Cineva… care-i abandonase pe puşcaşii marini ai Confederaţiei în jungla de pe Lalonde. Care-i lăsase pe Kelven Solanki şi pe puţinii lui oameni sortiţi pieirii să lupte singuri împotriva talazului de posedaţi.

Toate acelea fiind acţiuni perfect justificabile pentru apărare. „Poate că, la urma urmelor, nu mă deosebesc chiar în asemenea măsură de Deville.”

La douăzeci de minute după ce Neville Latham emisese ordinele de misiune, în sala de management al situaţiilor din secţie se instaurase o atmosferă de lucru confortabilă. Sergentul Walsh şi detectivul Feroze monitorizau deplasările maşinilor de patrulare, în timp ce Manby menţinea legătura directă cu centrul DS. Orice mişcări de oameni pe străzi ar fi trebuit să declanşeze în nouăzeci de secunde reacţia unui echipaj de poliţie.

Neville personal participase la emiterea ordinelor de deplasare către poliţiştii aflaţi în patrulare. Se simţea bine să fie implicat, să le arate oamenilor săi că şeful nu se temea să-şi suflece mânecile şi să lucreze alături de ei. Acceptase în tăcere faptul că Exnall era o fundătură profesională pentru cineva de vârsta şi rangul lui. Asta nu însemna că ar fi fost vreun amărât; cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, îşi dăduse seama că nu era croit pentru funcţii de vârf. Iar el se potrivea cu oamenii aceştia, oraşul era genul lui de comunitate. Îl înţelegea. Ştia că după pensionare avea să rămână aici.

Sau cel puţin aşa crezuse până azi. Judecând după unele dintre cele mai recente actualizări de informare primite de la Pato, era posibil ca după ziua de mâine din Exnall să nu mai rămână mare lucru pentru retragere.

Neville decisese însă într-o privinţă. Chiar dacă el însuşi nu era decât o non-entitate, Exnall avea să fie protejat pe cât îi stătea în puteri. Starea de asediu urma să fie aplicată după litera manualului, cu o competenţă pe care ar fi invidiat-o orice comandant de poliţie dintr-un oraş mare.

— Domnule, rosti sergentul Walsh de lângă şirul de coloane AV butucănoase care-i mărgineau consola.

— Da, sergent?

— Trei persoane tocmai au datavizat la secţie, dorind să ştie ce se întâmplă şi dacă starea de asediu este o glumă.

Feroze se răsuci, încruntându-se.

— Acelaşi lucru m-au întrebat pe mine cinci oameni. Toţi au spus că au primit o datavizare personală care i-a anunţat despre aplicarea stării de asediu. Le-am spus să-şi consulte procesorul casnic pentru informaţii.

— Deci opt persoane? întrebă Neville. Şi toate au primit mesaje personale la ora aceasta din noapte?

Feroze reveni cu privirea la unul dintre displayurile sale.

— Ba chiar cincisprezece. Au sosit deja alte şapte datavizări.

— Este absurd, rosti Neville. Ideea ordinului meu universal era tocmai să se explice ce se întâmplă

— Nu s-au sinchisit să-l acceseze, spuse Feroze. Preferă să ne apeleze direct pe noi.

— Alte optsprezece datavizări, anunţă Walsh. Dintr-un minut în altul vor ajunge la cincizeci.

— Nu pot să-şi datavizeze atât de rapid avertizări unul celuilalt, murmură Neville pe jumătate pentru sine.

— Şefu', interveni Manby. Controlul DS raportează că în tot oraşul se aprind lumini prin case.

— Poftim?!

— O sută douăzeci datavizări, domnule, zise Walsh.

— Am greşit cumva ordinul universal? întrebă Neville.

În mintea lui creştea ideea teribilă că ordinul fusese afectat de capabilitatea de bruiaj electronic despre care îl avertizase Landon Mecullock.

— A fost direct din fişier, protestă Feroze.

— Domnule, rosti Walsh, cu viteza aceasta nu vom mai avea canale de acces la reţea. În clipa de faţă sosesc peste trei sute de datavizări. Vreţi să modific priorităţile rutinelor de management al reţelei? Deţineţi autoritatea respectivă. Dacă închidem traficul civil de date, ne vom putea restabili canalele de comandă principale.

— Nu pot…

Uşa sălii de management al situaţiilor glisă, uşor, deschizându-se.

Neville se răsuci înaintea evenimentului neaşteptat (blestemata de uşă trebuia să fi fost încuiată codificat!) şi icni de surprindere la vederea unei tinere care trecu pe lângă Thorpe Hartshorn, roşu la faţă. Un program de recunoaştere a caracteristicilor din nanonicele lui neurale îi furniză numele: Finnuala O'Meara, unul dintre reporterii agenţiei de ştiri.

Neville observă un bloc procesor subţire, cu aspect dubios, pe care fata îl strecura în poşetă. „Un spărgător de coduri?” Iar dacă tânăra avusese tupeul să utilizeze aşa ceva în interiorul unei secţii de poliţie, ce altceva mai deţinea?

— Domnişoară O'Meara, perturbi o operaţie oficială foarte importantă. Dacă pleci în clipa imediat următoare, nu te voi acuza de nimic.

— Înregistrez şi transmit, inspector-şef, rosti Finnuala cu o umbră de triumf; ochii ei cu implanturi retinale nu clipeau, urmărind fiecare mişcare a bărbatului. Şi nu trebuie să-ţi mai spun că aceasta este o clădire publică. Potrivit proclamaţiei celei de-a Patra încoronări, dreptul de a şti ce se întâmplă aici este de natură publică.

— Domnişoară O'Meara, dacă te-ai fi sinchisit să-ţi accesezi în mod complet fişierul juridic, ai fi ştiut că în eventualitatea aplicării legii marţiale, toate drepturile sunt suspendate. Te rog să pleci imediat şi să încetezi retransmiterea.

— Aceeaşi suspendare îţi acordă dreptul de a-ţi avertiza prioritar prietenii despre pericolul tehnologiei de sechestrare xenocă, inspectore-şef?

Latham se înroşi la faţă. De unde dracu' ştia afurisita despre asta? Apoi înţelese ce putea face cineva cu genul acela de acces la comenzi în reţea. Degetul i se ridică acuzator spre fată.

— Tu ai datavizat avertizările personale către cetăţenii din oraş?

— Negi că ţi-ai avertizat mai întâi prietenii, inspectore-şef?

— Gura, vacă idioată, şi răspunde-mi! Tu ai emis apelurile alea personale de alarmă?

Finnuala zâmbi indolent.

— Poate că da. Acum vrei să-mi răspunzi la întrebare?

— Dumnezeule din ceruri! Sergent Walsh, câte apeluri sunt?

— O mie consemnate, domnule, însă asta-i tot ce a blocat canalele noastre. Pot fi mult mai multe. Nu pot preciza.

— Câte ai trimis, O'Meara? întrebă Neville furios.

Fata păli uşor, totuşi îşi păstră cumpătul.

— Inspector-şef, eu îmi fac doar meseria. Dar tu?

— Câte?

Ea arcui o sprânceană, sperând să-şi confere superioritate.

— Le-am trimis tuturor cetăţenilor.

— Idioato… Starea de asediu are scopul de a evita panica şi ar fi avut rezultatul ăsta, dacă n-ai fi intervenit tu. Unicul mod în care putem ieşi din situaţia actuală păstrându-ne minţile este ca oamenii să rămână calmi şi să urmeze ordinele.

— Care oameni? replică ea prompt. Ai tăi? Familia primarului?

— Poliţist Hartshorn, evacueaz-o de aici. Utilizează forţa dacă este necesar… şi chiar dacă nu este necesar, dacă o doreşti. După aceea, aresteaz-o.

— Da, domnule, rânji Hartshorn şi o prinse pe Finnuala de braţ. Haide, domnişoară. Cu mâna liberă ridică un paralizator cortical mic. Nu cred că vrei să folosesc bastonaşul ăsta.

Finnuala îl lăsă s-o tragă afară din sala de management al situaţiilor. Uşa se închise glisând în urma celor doi.

— Walsh, rosti Neville. Închide reţeaua de comunicaţii a oraşului. Imediat! Lasă funcţională arhitectura poliţiei, dar tot traficul civil de date va înceta imediat. Nu trebuie să li se permită să răspândească mai departe blestemata asta de panică.

— Da, domnule!

Hipersonicul de poliţie la bordul căruia se afla Ralph începuse deja să coboare peste aşezarea Rainton, când îi dataviză Landon Mecullock.

— O nenorocită de jurnalistă a declanşat panica în Exnall, Ralph. Inspectorul-şef face tot ce poate să o domolească, dar în etapa asta nu mă aştept la miracole.

Ralph abandonă suita de senzori ai hipersonicului. Imaginea primită de la Rainton era integral în spectrul infraroşu şi prezenta dreptunghiuri de sticlă roz luminoase întinse pe terenul negru. Puncte strălucitoare convergeau în văzduh deasupra lor, avionetele trupelor de puşcaşi marini şi hipersonicele poliţiei, pregătite să implementeze izolarea. Ţinând seama de faptul că era forţa de salvare, mişcările de apropiere ale formaţiei aduceau în mod straniu cu ocolurile unor păsări gigantice care se hrăneau cu stârvuri.

— Domnule, sugerez ca dumneata sau prim-ministrul să intraţi în legătură directă cu cetăţenii de acolo. Să le cereţi să respecte ordinul de stare de asediu. Cuvântul vostru ar trebui să aibă mai multă greutate decât cel al unui funcţionar local. Spuneţi-le despre sosirea puşcaşilor marini; în felul acesta vor vedea că acţionaţi în mod constructiv pentru a-i ajuta.

— Teoretic, ideea este bună, însă din păcate inspectorul-şef din Exnall a închis reţeaua oraşului. În clipa de faţă mai funcţionează doar arhitectura poliţiei. Singurii cărora ne putem adresa sunt poliţiştii din maşinile de patrulare.

— Trebuie să reactivaţi reţeaua.

— Ştiu, totuşi acum se pare c-a apărut o problemă cu unul dintre procesoarele de management local.

Ralph încleştă pumnii, nedorind să audă.

— Defecţiuni inexplicabile?

— Aşa se pare. Diana redirecţionează IA-urile să interogheze electronica din Exnall. Nu există însă suficiente canale deschise pentru ca ele să aibă eficienţa din Pasto.

— La dracu'! În regulă, domnule, pornim într-acolo.

Dataviză o instrucţiune rapidă pilotului şi hipersonicul se ridică deasupra tovarăşilor săi care descriau spirale şi pomi către sud.

La două sute cincizeci de kilometri deasupra lui Mortonridge, satelitul cu senzori DS trecu pentru a patra oară peste Exnall de când statutul de alertă al reţelei fusese ridicat la cod III. Deborah Unwin îşi direcţionă senzorii de înaltă rezoluţie pentru scanarea oraşului. Câteva echipe de specialişti, formate din analişti ai Consiliului de Securitate şi consilieri tactici, erau disperate să afle cât mai multe informaţii despre situaţia din oraş.

Nu aveau însă tabloul general. În câteva locuri imaginile de la sateliţi erau înceţoşate, cu marginile imprecis definite. Nu ajutase la nimic nici comutarea pe infraroşu: unde roşii care se legănau înainte şi înapoi, necontenit.

— La fel ca în Comitatele Quallheim, concluzionă posac Ralph când accesă datele. Da, ei sunt acolo. Şi în forţă.

— Se înrăutăţeşte, dataviză Deborah. Nu putem obţine o imagine clară despre ce se întâmplă sub blestemaţii ăia de arbori harandrizi nici chiar din zonele relativ neafectate. În nici un caz noaptea. Tot ce pot spune este că pe străzi sunt foarte mulţi oameni.

— Se deplasează pe jos? întrebă Ralph.

— Da. IA-urile au încărcat comenzi de interzicere a deplasărilor în toate vehiculele controlate de procesoare din oraş. Bineînţeles că unii vor fi în stare să spargă codul comenzii, dar în clipa de faţă unicul mijloc de transport mecanic din Exnall rămâne bicicleta.

— Încotro merg toţi pietonii ăştia?

— Unii au plecat pe drumul principal de legătură cu M6, totuşi se pare că majoritatea se îndreaptă către centrul oraşului. Aş zice că par să conveargă spre secţia de poliţie.

— La dracu', asta era exact ce ne trebuia! Dacă se strâng în mulţime, va fi imposibil să oprim răspândirea posedării. Va fi ca o molimă.

Frank Kitson era furios într-un chip în care nu mai fusese de mulţi ani. Furios şi în acelaşi timp niţeluş alarmat. Mai întâi, fusese trezit în toiul nopţii de un mesaj prioritar din partea unei femei, O'Meara, de care nu mai auzise până atunci. Mesajul se dovedise a fi o fantezie paranoică despre preluări xenoce şi legea marţială. După aceea, când încercase să datavizeze la secţia de poliţie pentru a se interesa, nu izbutise să ajungă la ofiţerul de serviciu. Apoi văzuse că la vecini ardea lumina, aşa că-i datavizase bătrânului Yardly, ca să afle dacă el ştia despre ce era vorba. Yardly primise aceeaşi datavizare prioritară, ca şi unii dintre membrii familiei lui, şi nici el nu putuse lua legătura cu poliţia.

Frank nu voia să se facă de râs părând panicat, totuşi era clar că se petrecea ceva straniu. După aceea căzuse reţeaua de comunicaţii. Când accesase procesorul casnic general, solicitând un canal de urgenţă către secţia de poliţie, în memoria procesorului era un mesaj de la inspectorul-şef Latham, care anunţa starea de asediu, îi definea regulile şi-i asigura pe toţi cetăţenii că vor fi evacuaţi dimineaţă. Realmente îngrijorat, Frank îşi anunţase familia să se pregătească, deoarece aveau să plece imediat.

Procesorul automobilului refuzase să-i accepte datavizarea. Trecuse maşina pe comandă manuală, însă zadarnic. Atunci pornise să caute un poliţist şi să solicite să i se spună ce naiba se-ntâmpla! Mai erau câteva minute până la ora unu, când urma să înceapă în mod oficial starea de asediu. Şi oricum, el era un supus integru al Regelui şi avea tot dreptul să iasă pe stradă. Starea de asediu nu putea fi aplicabilă pentru el.

Mulţi alţii păruseră să aibă aceeaşi idee. Un grup destul de mare mergea pe strada largă, părăsind liniştita lor suburbie rezidenţială şi îndreptându-se ţanţoş prin noapte spre centrul oraşului. Unii îşi aduseseră copiii, treziţi din somn, şi glasurile lor subţiri nu se opreau din întrebări. Se schimbau comentarii în toate direcţiile, totuşi nimeni nu avea răspunsuri despre ce se întâmpla de fapt.

Frank auzi pe cineva strigându-i numele şi-l văzu pe Hanly Nowell îndreptându-se către el.

— A dracu' chestie, îi spuse lui Hanly.

Lucrau în aceeaşi companie agrochimică; în divizii diferite, dar în unele seri mai beau câte un păhărel împreună, iar ocazional familiile lor mergeau la picnicuri.

— Aşa-i, zise Hanly cu un aer distras. Nu-ţi merge maşina, este?

Frank încuviinţă, nedumerit de tonul scăzut al celuilalt, care parcă nu dorea să fie auzit de altcineva.

— Da, în procesor a fost încărcată nu ştiu ce comandă prioritară oficială a Diviziei Trafic. Nici măcar n-am ştiut că poate să facă asta.

— Nici eu. Dar am o autorulotă 4x4, la care pot şunta procesorul şi să trec direct pe comandă manuală.

Amândoi se opriră din mers. Frank aruncă priviri precaute spre restul membrilor grupului dezlânat din care făceau parte şi care treceau acum pe lângă ei.

— Ar fi loc şi pentru tine şi-ai tăi, spuse Hanly după ce îi depăşiră toţi.

— Vorbeşti serios?

Poate că de vină erau umbrele arborilor groşi şi cenuşii, care se legănau peste stradă, creând mişcări confuze de lumini neclare, totuşi Frank avu certitudinea că faţa bărbatului era cumva schimbată. Hanly zâmbea sau rânjea larg întotdeauna, era mereu fericit. Nu însă şi în noaptea asta.

„Probabil că l-a afectat şi pe el.”

— Altfel nu ţi-aş fi făcut propunerea, rosti Hanly generos.

— Hristoase, mulţumesc foarte mult! Nu-i vorba despre mine, dar mi-e frică pentru nevastă şi Tom, ştii?

— Ştiu.

— Mă-ntorc să-i iau şi venim dup-aia la voi.

— Nu-i nevoie.

Iar acum Hanly zâmbea. Îşi trecu braţul după umerii lui Frank.

— Am maşina imediat după colţ. Haide, mergem cu ea la voi. Ajungem mult mai repede.

Autorulotă mare a lui Hanly se afla înapoia unui pâlc des de harandrizi bătrâni într-un părculeţ. Era practic invizibilă de pe stradă.

— Te-ai gândit unde am putea merge ca să n-avem probleme? întrebă Frank.

El însuşi vorbea în şoaptă acum. Grupuri mici de oameni continuau să treacă spre centrul oraşului. Cei mai mulţi ar fi dorit probabil să aibă un mijloc de transport cu care să plece de acolo şi n-ar fi făcut cine ştie ce mofturi privind modul de a-l obţine. Frank se simţi nemulţumit de cât de secretos şi de egoist devenise. Probabil că focalizarea asupra supravieţuirii îi modifica în acelaşi fel pe toţi oamenii.

— Nu tocmai. Hanly deschise portiera din spate şi-i făcu semn lui Frank să intre: Dar mă aştept s-ajungem acolo oricum.

Frank surâse oarecum strâmb şi urcă. Apoi portiera se trânti puternic, făcându-l să tresară. Înăuntru era beznă.

— Hei, Hanly.

Nici un răspuns. Frank împinse portiera şi apăsă clanţa, dar în zadar.

— Hanly, ce dracu' faci, omule?

În mod brusc şi neplăcut, Frank simţi că nu era singur în autorulotă. Încremeni, lipit de portieră cu membrele răşchirate.

— Cine-i acolo? murmură el.

— Noi, puişorii, şefu'.

Frank se răsuci iute, când o lumină alb-verzuie teribilă înflori în autorulotă. Intensitatea ei îl făcu să strângă din ochi, temându-se pentru retină. Nu însă înainte de a vedea creaturile suple cu aspect de glutoni care se năpusteau spre el, cu colţi uriaşi din care picura sânge. Din locul său în sala de management al situaţiilor, Neville Latham putea auzi mulţimea adunată în exteriorul secţiei. Producea talazuri de vacarm neplăcut ce se apropiau şi se depărtau de clădire, al căror ton furios era lesne audibil pentru toţi.

Imposibilitatea finală: o gloată răsculată în Exnall! Şi tocmai când el ar fi trebuit să urmărească aplicarea stării de asediu. Doamne Dumnezeule!

— Trebuie să-i împrăştiaţi, dataviză Landon Mecullock. Nu li se mai poate permite să rămână grupaţi, va fi un dezastru.

— Da, domnule.

„Cum?” ar fi dorit să-i urle superiorului său. „În toată secţia nu mai am decât cinci poliţişti.”

— Cât mai durează până la asolizarea puşcaşilor marini?

— Aproximativ patru minute. Dar, Neville, nu le voi permite accesul în oraş. Prioritatea lor este stabilirea unui cordon de securitate. Trebuie să mă gândesc la tot continentul. Nu se poate tolera ieşirea a ceea ce acţionează în libertate în Exnall.

— Înţeleg.

Privi proiectorul AV al blocului procesor desktop, care afişa statutul aşezării. Satelitul de senzori DS nu oferea atât de multe detalii pe cât ar fi dorit, totuşi rezumatul general era destul de corect. Aproximativ şase sute de oameni se îngrămădeau pe Maingreen în faţa secţiei şi alţii soseau întruna. Neville luă decizia şi dataviză blocului comunicator, cerând canale separate pentru echipajele de poliţie de pe teren.

Oricum, totul se terminase: cariera, speranţele de pensionare, probabil şi prietenii. Ordinul adresat poliţiştilor de a deschide focul cu sonice asupra concetăţenilor săi nu ar fi înrăutăţit apreciabil incriminările. Şi i-ar fi ajutat pe oameni, chiar dacă ei n-ar fi apreciat-o niciodată.

Eben Pavitt ajunsese de zece minute la secţia de poliţie şi tot nu izbutise să se apropie de uşi într-atât încât să-şi poată depune reclamaţia. Pe de altă parte, probabil că n-ar fi avut cine ştie ce câştig dacă ar fi ajuns acolo. Îi vedea clar pe cei de lângă clădire cum izbeau zadarnic în uşile din sticlă groasă. Dacă cretinul ăla idiot de Latham era înăuntru, atunci nu-şi făcea deloc treaba, adresându-se mulţimii.

Începea să pară că venise degeaba până aici (doi kilometri afurisiţi, îmbrăcat în tricou subţire şi şort). Cât de afurisit de tipic pentru Latham să strice totul în noaptea asta! Avertizări ineficiente… Organizare defectuoasă… Deconectarea populaţiei de la reţea… Inspectorul-şef ar fi trebuit să-i ajute pe cetăţeni să-şi facă auzite vocile.

„Dumnezeule, parlamentarul nostru o s-audă chestia asta! Dacă mai scap întreg…”

Eben Pavitt îşi privi nesigur concetăţenii. Strigătele erau acum în totalitate batjocoritoare. Câţiva bolovani fuseseră azvârliţi către secţia de poliţie. Eben nu era de acord în privinţa aceasta, dar putea în tot cazul să înţeleagă frustrarea de la baza acţiunilor.