Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 38

Au avut mult de mers pe jos. Hangarele de la capătul aerodromului de pe istm se găseau la aproape doi kilometri de locul de detenţie al soţilor Lowenhardt. În afară de o fotografie din satelit, acum beneficiau de sprijinul celor doi cercetători, care cunoşteau bine dispunerea străzilor.

Claus Lowenhardt a rămas puţin în urmă pentru a discuta cu Giordino.

— Prietenul tău e sigur că vom reuşi?

— Să spunem că Dirk e un tip care găseşte întotdeauna soluţii şi e în stare să scape cu vorba sau cu fapta din aproape orice situaţie neplăcută.

— Văd că ai încredere în el, a zis bărbatul, mai mult ca afirmaţie decât ca întrebare.

— Până la Dumnezeu. Îl cunosc de aproape patruzeci de ani şi încă nu m a dezamăgit.

— E agent de informaţii?

— Nu tocmai, i a răspuns Giordino, şi nu şi a putut reţine un hohot de râs. Dirk e inginer specialist în marină. Director de proiecte speciale la Agenţia Naţională de Studii Subacvatice şi Marine. Eu sunt adjunctul lui.

— Dumnezeu să ne ajute, a mormăit Lowenhardt. Dacă ştiam că nu sunteţi agenţi CIA bine instruiţi, n aş fi venit cu voi, să risc viaţa mea şi a soţiei mele.

— Nici nu vă puteaţi încredinţa viaţa în mâini mai bune, l a asigurat Giordino, cu glas scăzut, dar hotărât.

Pitt i a condus de la o clădire la alta, străduindu se să rămână cu capul departe de felinarele stradale şi de luminile ce străluceau pe acoperişurile construcţiilor. Nu era o simplă plimbare. Întregul complex era iluminat de la un capăt la celălalt. Se instalaseră reflectoare pe fiecare clădire şi de a lungul fiecărei străzi, în ideea de a descuraja orice încercare de evadare. Pitt examina împrejurimile cu un binoclu normal, nu cu cel pentru vedere nocturnă, fiind mereu cu ochii în patru pentru a depista paznici care ar fi putut apărea din umbra vreunei clădiri.

— Ciudat de puţine patrule pe străzi, a murmurat el.

— Asta pentru că nu dau drumul la câini decât dimineaţă, a zis Hilda.

— N-aţi scos o vorbă de câini, a zis Giordino şi s a oprit brusc.

— Nu m a întrebat nimeni, a spus ea sec.

— Pariez că au câini doberman, s a văicărit Giordino. Urăsc rasa asta.

— Până acum am avut noroc, a zis Pitt de a dreptul. De aici înainte trebuie să fim mai atenţi.

— Şi n avem nici o bucăţică de carne, a bombănit Giordino.

Pitt tocmai se pregătea să şi ia binoclul de la ochi, când a observat un gard pe coama căruia fusese întinsă sârmă ghimpată. A văzut că poarta de la drumul ce ducea spre aerodrom era păzită de doi bărbaţi care stăteau sub un reflector puternic. Pitt a reglat lentilele şi a privit din nou. S-a lămurit că era vorba de două femei, purtând salopete albastre. Doi câini liberi amuşinau chiar în faţa porţii. A remarcat că erau dobermani, iar gândul că Giordino detesta rasa aceea l a făcut să râdă în barbă.

— Avem în faţă un gard care barează drumul spre aeroport, a zis el, trecându i binoclul lui Giordino.

Acesta a privit spre poartă.

— Ai observat că mai există un gard scund în faţa celui înalt?

— O fi pentru protecţia câinilor?

— Ca să nu i facă fripturică. După ce a examinat gardul pe o distanţă de circa o sută de metri în fiecare direcţie, Giordino a continuat: Prin gardul principal trece curent de înaltă tensiune, capabil să prăjească şi un bou. Apoi a privit în jur, verificând împrejurimile, şi a adăugat: Şi nici nu văd vreo maşină de măturat.

Brusc, pământul a început să se clatine şi s a auzit un uruit cu frecvenţă joasă. Copacii au început să se legene, iar geamurile clădirilor să zdrăngănească. Era o vibraţie similară celei pe care o simţiseră şi în interiorul farului sau pe fluviu, numai că acesta a durat mai mult, peste un minut, până să se potolească. Câinii au fost cuprinşi de o agitaţie turbată, iar femeile de pază au început să se frământe neliniştite. Acum, când câinii erau agitaţi şi cu toate simţurile treze, nici nu se punea problema de a se strecura până în apropierea paznicilor fără a fi detectaţi.

— Am mai simţit un cutremur asemănător, i a spus Pitt lui Claus. E din cauza vulcanului?

— În mod indirect, i a răspuns el cu detaşare. Unul dintre oamenii de ştiinţă din echipa noastră, doctorul Alfred Honoma, un geofizician de la Universitatea din Hawaii, care a fost ademenit ca atâţia alţii, este expert în vulcani. După părerea lui, vibraţiile nu au nici o legătură cu rocile extrem de încinse care urcă prin fisurile din conul vulcanului. El susţine că pericolul cel mai mare este alunecarea versantului, ceea ce ar provoca prăbuşirea catastrofală a întregului flanc.

— De când se înregistrează vibraţiile astea? a întrebat Pitt.

— Au început acum un an, i a răspuns Hilda. Au crescut ca frecvenţă, ajungând în prezent să se producă la intervale mai scurte de o oră.

— Dar s au amplificat ca intensitate, a adăugat Claus. Potrivit lui Honoma, un fenomen inexplicabil de sub munte a făcut ca suprafaţa lui să alunece.

Pitt i a făcut un semn discret lui Giordino.

— Honoma a făcut vreo predicţie în legătură cu fenomenul alunecării de teren? a vrut Pitt să ştie.

— Crede că alunecarea fatală se poate produce oricând.

— Şi care ar fi consecinţele? a întrebat Giordino.

— Dacă doctorul Honoma are dreptate, a răspuns Claus, prăbuşirea unui flanc ar elibera 1 km³ de rocă topită care s ar scurge pe versantul muntelui cu o viteză de 130 km/h.

— Şi care ar da naştere unor valuri uriaşe când ar ajunge la lac, a continuat Pitt.

— Da, iar valurile ar putea mătura toate oraşele şi satele din jurul lacului.

— Şi ce s ar întâmpla cu complexul Odyssey?

— Cum el se află pe o bună parte din versantul vulcanului, totul ar fi măturat din cale şi îngropat. Claus a tăcut o clipă, apoi a continuat: Şi toţi oamenii de aici.

— Conducerea companiei nu este conştientă de pericol?

— Au chemat propriii geologi, care au susţinut că prăbuşirile flancurilor se petrec extrem de rar, doar o dată la 10 000 de ani. Am înţeles că domnul Specter ar fi afirmat că nu există nici o ameninţare şi să nu ne facem griji.

— Specter a ajuns deja bine cunoscut pentru nepăsarea cu care îşi tratează angajaţii, a spus Pitt, reamintindu şi incidentul de la bordul hotelului Ocean Wanderer.

Brusc, toţi au îngheţat şi şi au ridicat privirile spre cerul presărat cu stele, către zgomotul inconfundabil făcut de un elicopter ce se apropia dinspre terminal. În luminile puternice ale reflectoarelor au văzut clar că era vopsit în culoarea levănţicii. Au rămas nemişcaţi, lipiţi de un zid, simţind că lamele rotorului despicau aerul îndreptând aparatul spre ei.

— Ne caută, a spus Claus Lowenhardt cu glas gâtuit şi şi a strâns soţia pe după umeri.

— Puţin probabil, l a contrazis Pitt. Pilotul nu descrie virajele specifice în asemenea ocazii. Nu vine spre noi.

Aparatul a zburat exact pe deasupra lor, la mai puţin de şaptezeci de metri înălţime. Giordino a avut chiar convingerea că l ar fi putut nimeri dacă ar fi aruncat cu o piatră. Se aştepta că reflectoarele de aterizare să se aprindă şi să i surprindă ca pe nişte şobolani într o magazie de cereale. Însă norocul le a surâs din nou. Pilotul n a aprins luminile de aterizare decât după ce a depăşit locul în care stăteau ei ascunşi. S-a înclinat mult către acoperişul unei clădiri de birouri, toată numai sticlă, a rămas deasupra ei câteva clipe, apoi a coborât lin.

Pitt a luat binoclul de la Giordino şi l a îndreptat spre elicopter, al cărui rotor se învârtea tot mai încet, apoi s a oprit. Uşa glisantă s a deschis şi în jurul scării s au îngrămădit câteva siluete îmbrăcate în salopete de culoarea levănţicii, iar o femeie, purtând o salopetă aurie, a coborât treptele. Pitt a rotit obiectivul până a obţinut o imagine mai clară. Nu era absolut sigur, dar ar fi fost gata să parieze salariul pe un an că persoana care cobora din elicopter era femeia care îşi zicea Rita Anderson.

Cuprins de furie, i a întins binoclul lui Giordino şi i a spus:

— Uită te la tipa aceea în auriu.

Giordino a examinat o cu atenţie, urmărind o cum se îndrepta către liftul de pe acoperiş.

— Amica noastră de pe iaht, a zis el cu mânie reţinută. Cea care a ucis o pe Renee. Aş da un regat pentru o puşcă cu lunetă.

— Acum trebuie să o lăsăm în pace, a zis Pitt cu regret în glas. Prioritatea noastră e să i ducem teferi pe soţii Lowenhardt la Washington.

— Fiindcă tot ai adus vorba de sănătatea noastră, cum trecem de gardul electric, trei dobermani şi doi paznici înarmaţi până n dinţi?

— Nu trecem prin el, a zis Pitt încet, calculând în acelaşi timp şansele de reuşită, ci peste.

Cei doi oameni de ştiinţă a rămas muţi, nepricepând mai nimic din acea discuţie. Giordino a urmat privirea lui Pitt care, rece şi calculat, se uita spre elicopterul de pe acoperişul clădirii, aflată la doar o intersecţie depărtare. Fără cuvinte, amândoi au întocmit un plan. Pitt a ridicat binoclul spre clădire şi a studiat o.

— Acolo e sediul complexului, a spus el. Pare nepăzit.

— N-au motive să încuie pe cineva înăuntru. Toţi lucrătorii sunt angajaţi fideli ai companiei.

— Şi nici nu se tem că vor avea oaspeţi nepoftiţi care vor pătrunde pe uşa principală, a spus Pitt şi, după ce a înclinat puţin binoclul, observând că piloţii o urmau pe Rita în lift şi lăsaseră elicopterul aparent nesupravegheat, a adăugat: Nici nu se putea un prilej mai bun.

Nu prea văd ce prilej e ăsta, când înseamnă să pătrundem într o clădire de birouri unde forfoteşte lumea, să trecem pe lângă cine ştie câţi oameni şi să ajungem până la etajul zece ca să furăm un elicopter fără să şi dea cineva seama că se petrece un lucru necurat.

— Poate că ne ar prinde bine dacă ţi aş găsi o salopetă de culoarea levănţicii.

Giordino i a aruncat lui Pitt o privire care ar fi făcut să se ofilească şi un arbore de deşert.

— Şi aşa am sărit calul. Trebuie să te gândeşti la altceva.

Pitt s a apropiat de soţii Lowenhardt, care rămăseseră îmbrăţişaţi. Păreau îngrijoraţi, dar nu înspăimântaţi.

— O să pătrundem în clădirea aceea şi vom urca pe acoperiş, de unde vom fura elicopterul, le a spus Pitt. Să staţi aproape de mine. Dacă dăm de bucluc, vă aruncaţi la podea. Să nu intraţi între focuri. Speranţa noastră e îndrăzneala. Eu şi Al vom încerca să lăsăm impresia că vă escortăm la o şedinţă sau un interogatoriu, asta în funcţie de inspiraţia noastră şi de situaţie. După ce urcăm pe acoperiş, vă urcaţi imediat în elicopter şi vă fixaţi centurile. Vom decola fără menajamente.

Claus şi Hilda l au asigurat solemn că îi vor urma sfaturile. Deja se implicaseră până peste cap şi nu mai puteau bate în retragere. Pitt i a crezut că l vor asculta cu sfinţenie. Nu aveau de ales.

Au mers cu fereală până au ajuns la treptele care dădeau spre intrarea în clădire. Un camion în trecere i a surprins în lumina farurilor, dar şoferul nu le a acordat nici o atenţie. Două femei, una în salopetă de culoarea levănţicii, cealaltă în alb, stăteau în faţa uşii şi fumau. De astă dată în frunte cu Giordino, care le a zâmbit politicos celor două, au trecut de uşile din sticlă şi au pătruns în hol. Acolo, câteva femei şi un bărbat stăteau de vorbă foarte preocupaţi de ceva. Prea puţini s au uitat spre grupul condus de Giordino, iar cei care i au remarcat nu s au arătat deloc bănuitori.

Mergând de parcă ar fi îndeplinit o activitate obişnuită, de rutină, Giordino a îndemnat grupul să se grăbească să urce într un lift gol. Numai că abia intraseră cu toţii, iar el se pregătea să apese pe butonul pentru ultimul etaj, când o femeie atrăgătoare purtând o salopetă de culoarea levănţicii a intrat în lift şi a apăsat pe butonul pentru etajul opt.

Apoi s a întors şi i a măsurat pe soţii Lowenhardt, a rămas o clipă pe gânduri, după care în ochi i a apărut o expresie bănuitoare.

— Unde i duceţi pe aceşti oameni? a întrebat ea în engleză. Giordino a şovăit, neştiind ce plan să adopte. Dovedind prezenţă de spirit, Pitt a apărut alături de Giordino şi a spus într o spaniolă destul de aproximativă:

— Perdónenos para inglés no parlante. (Iertaţi mă, dar nu vorbim engleză.)

Femeia i a fulgerat cu privirea.

— Nu cu tine vorbeam! s a răstit ea cu răutate. Mă adresam doamnei.

Prins în acel schimb de replici, Giordino s a temut să spună ceva, pentru că vocea l ar fi dat de gol că nu era femeie. În cele din urmă, a vorbit, dar pe un ton atât de ascuţit, încât totul a sunat ciudat şi ridicol în spaţiul închis al liftului.

— Eu vorbesc puţin inglés.

Drept răspuns s a ales cu o privire tăioasă. Femeia i a examinat faţa şi a făcut ochii mari observându i începutul de barbă. A întins mâna şi i a trecut o lui Giordino peste obraz.

— Eşti bărbat! a exclamat ea, apoi s a răsucit şi a dus mâna spre panou, ca să oprească liftul la următorul etaj, însă Pitt a fost mai iute şi a lovit o peste palmă.

Reprezentanta companiei Odyssey l a privit pe Pitt cu suspiciune.

— Cum de îndrăzneşti? El i a surâs ghiduş.

— M-ai impresionat atât de mult încât o să te răpesc pentru a te duce într o lume mai bună.

— Ai înnebunit!

— Sunt doar îndrăzneţ.

Liftul s a oprit la etajul opt, însă Pitt a apăsat butonul de închidere a uşilor. Motorul a zumzăit şi liftul şi a continuat ascensiunea până pe acoperiş, dincolo de etajul zece.

— Ce se petrece? a întrebat femeia şi abia în acea clipă s a uitat mai atentă la cei doi soţi, pe care cele întâmplate până atunci păreau să îi distreze. Îi cunosc pe aceşti oameni, a zis femeia. Noaptea ar trebui să stea în închisoare. Unde îi duceţi?

— La baie, i a răspuns Piti cu nonşalanţă.

Femeia nu şi a dat seama ce era preferabil să facă: să oprească liftul sau să urle. Derutată complet, a cedat primului impuls feminin şi a deschis gura ca să strige după ajutor. Pitt n a ezitat nici o clipă şi i a tras un pumn în falcă. Femeia s a năruit uşor către podea. Giordino a prins o de braţe înainte de a se lovi şi a împins o într un colţ, pentru a nu fi vizibilă imediat ce s ar fi deschis uşile.

— De ce nu i ai pus palma peste gură? a întrebat Hilda, şocată după ce văzuse că Pitt lovise o femeie.

— Pentru că m ar fi muşcat de mână, şi nu m am simţit chiar atât de cavaler ca să i permit aşa ceva.

Cu o încetineală înnebunitoare, liftul a parcurs ultimii centimetri până la etajul zece, de unde se putea ajunge pe acoperiş. După ce s a oprit fără nici o zguduitură, uşile s au dat în lături şi cei dinăuntru au ieşit.

Nimerind exact peste un grup de patru paznici în uniforme, care stătuseră până atunci nevăzuţi în spatele unui aparat de aer condiţionat.
Atmosfera era calmă, chiar dacă în apartamentul din Watergate al lui Sandecker plutea un aer de îngrijorare. Se plimba dintr o parte în alta, lăsând în urmă o dâră de fum albăstrui de la unul dintre trabucurile lui speciale, a căror mărime depăşea orice închipuire. Unii bărbaţi s ar fi purtat ca nişte gentlemeni cu doamnele prezente, în loc să le sufoce cu fum de tutun, dar amiralul era altfel. Femeile trebuiau să îndure acel obicei dăunător al lui, altfel nu aveau ce căuta acolo. Şi, în ciuda acestui nărav, multe doamne singure din Washington îi călcau pragul cu o frecvenţă surprinzătoare.

Considerat un bărbat interesant, deoarece era văduv şi nu se recăsătorise, cu o fiică şi trei nepoţi care locuiau în Hong Kong, Sandecker era asaltat de invitaţii la cină. Dinadins sau întâmplător, după cum e cineva dispus să vadă lucrurile, se trezea mereu prezentat unor doamne singure care şi căutau soţ sau prieten. Lucru uimitor, amiralul devenise un maestru şi ajunsese să păstreze relaţii cu cinci femei în acelaşi timp, aceasta fiind o explicaţie a alergărilor de dimineaţă şi a dietei sănătoase.

Doamna din acea seară, Bertha Garcia, membră a Congresului, care preluase funcţia după decesul soţului ei, Marcus, stătea pe balcon şi savură un pahar de vin de Porto în timp ce admira luminile capitalei. Îmbrăcată cu o rochie scurtă şi elegantă de seară, căci participase împreună cu amiralul la o petrecere, s a întors şi, oarecum amuzată, a constatat agitaţia lui Sandecker.

— Jim, de ce nu stai jos? O să faci cărare pe covor.

El s a oprit şi s a apropiat de ea, după care i a atins obrazul cu palma.

— Iartă mă că te ignor, dar am necazuri cu doi dintre oamenii mei, care se află în Nicaragua. Apoi s a aşezat îmbufnat lângă ea. Cum ţi s ar părea dacă ţi aş spune că Europa şi coasta de est a Statelor Unite ar avea parte de ierni cumplite, cum nu am mai văzut vreodată?

— Dacă i un an mai prost, o să supravieţuim noi cumva.

— Vorbesc de secole.

Ea şi a lăsat paharul pe măsuţa din balcon.

— Asta nu se va întâmpla din cauza încălzirii globale.

— Ba despre asta e vorba, a spus el răspicat.

În aceeaşi clipă a sunat telefonul şi Sandecker a ridicat receptorul.

— Da.

— Amirale, sunt Rudi, a auzit el glasul lui Gunn. Încă nu avem veşti.

— Au reuşit să intre acolo?

— N-au comunicat nimic de când au traversat lacul dinspre Granada folosind un ski jet.

— Nu mi place deloc, a mormăit Sandecker. Trebuia să fi primit ceva până acum.

— Ar trebui să lăsăm asemenea treburi în seama agenţilor de contraspionaj, a spus Gunn.

— De acord, dar cine se putea pune cu Dirk şi cu Al?

— Vor reuşi până la urmă, a spus Gunn pe un ton convingător. Aşa s a întâmplat mereu.

— Da, a spus Sandecker cu un oftat. Numai că, într o bună zi, legea probabilităţilor va scoate colţii şi nu vor mai avea atâta noroc.