Planificarea integrată a activităților de învățare Proiecte tematice Texte suport Sugestii metodologice Documente curriculare

CĂSUŢA DIN OALĂ

În mijlocul câmpului şedea o oala răsturnata; si era oala aceea mare – mare cat un butoi.

Iaca trece pe acolo un şoarece si vede oala aceea goala. “buna casa e asta” isi zise el. “a cui o fi?”.

 Casa – căsuţa, cine sta aici?

Dar nimeni nu răspunde. Se uita şoarecele in toate părţile, insa nu vede pe nimeni. Numai doua muşte, care veniseră si ele după mâncare acolo, se ridicară in doua picioruşe; dar şoarecele nici nu le-a luat in seama. „Ia sa mă mut eu aici si sa stau singur!”. Si s-a aşezat şoarecele in oala.

Trece pe acolo o broscuţa.

 Casa – căsuţa, cine locuieşte aici?

 Eu, şoarecele! Dar tu cine eşti? Răspunde şoarecele din fundul oalei.

 Eu sunt broasca!

 Daca vrei vino înăuntru si-om trai împreuna.

 Bun de tot! Iaca ca vin si eu.

Şi a sărit broasca in oala si a stat cu şoarecele la un loc.

Trece pe câmp un iepure. Si văzând namila ceea de oala răsturnata, s-a oprit si a întrebat:

 Căsuţa – căsuţa, cine locuieşte aici?

 Suntem noi: broasca-broscuţa, si şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti?

 Eu sunt fugarul de peste câmpuri si vai, iepurele. Nu mă lăsaţi si pe mine sa stau cu voi înăuntru? Iaca aici nu ploua si nici soarele, nici vântul nu intra.

 Bucuros,frate! Vino înăuntru si-om trai împreuna ca e loc.

Şi s-a mutat si iepurele cu culcuşul in oala.

Trece intr-o zi pe lângă oala-căsuţa jupâneasa vulpe si întreabă si ea:

 Casa – căsuţa, cine sta aici?

 Noi trăim: iepurele-iepuraşul cu broasca-broscuţa, si şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti?

 Eu sunt surioara voastră mai mare, vulpea. Pentru mine n-o fi loc? ca vai de capul meu, am rămas fără casa!
 Da, este: intra si-i vedea, ca pentru oameni buni e loc.

 Mulţumim! Asta am aşteptat si eu. Si s-a aşezat vulpea in oala si au trăit împreuna multe zile.
Vine lupul nu ştiu de unde.

Vede oala mare:si-a închipuit c-o fi cineva înăuntru.

 Căsuţa – căsuţa, cine locuieşte aici?

 Eu, sora vulpe, cu iepurele-iepuraşul cu broasca-broscuţa, si şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti?

 Eu sunt un biet lup fără adăpost. Oare n-o fi chip sa stau si eu cu voi? Ca buna casa mai aveţi!

 Se poate, cum sa nu!ne-om mai înghesui cu toţii si ti-om face loc si dumitale.

Şi-a intrat lupul in căsuţa, si-au trăit împreună.

Nu ştiu de unde a venit si ursul. Si era mânios Moş Martin si ostenit, ca umblase toata ziua după mâncare.

Şi cum a văzut oala aceea, nu si-a închipuit ca e o căsuţa cu oaspeţi înăuntru; si s-a aşezat pe ea, ca sa se odihnească puţin.

Dar cum s-a aşezat, oala: parr! Trosc! S-a sfărmat in bucăţi si ursul... ce-a făcut ursul? S-a ales cu o sperietura buna, iar ceilalţi au fugit care încotro au văzut cu ochii.

ÎN ZIUA DE PAŞTI

de Elena Farago

Toţii copii azi se îmbracă
Cu ce au ei mai frumos,
Si părinţii lor le cântă
Învierea lui Christos.

Si la masă, ciocnesc astăzi,

Toţi copiii cei cuminti,
Ouă roşii si pestriţe,
Cu iubiţii lor părinţi.

Toţi copiii azi sunt darnici,

Căci ei stiu că lui Christos,
Ii sunt dragi numai copiii
Cei cu sufletul milos.

Si copiii buni la suflet,

Azi cu bucurie dau,
Cozonaci şi ouă roşii
La copiii care n-au.

TRENUL

de Maria Raicu

În vacanţă am plecat

La bunici, la ţară.

Şi-am luat trenu-accelerat

De la noi din gară.

La peron l-am aşteptat

Iat-acum soseşte!

Ca un şarpe-nfumurat,

Pufăie, trosneşte.

Şi strunit de o povară,

În gară se opreşte

Mulţi oameni din el coboară

Noi urcăm şi-apoi porneşte.

La-nceput de-abia se mişcă

Parcă geme şi scrâşneşte,

Dar l-apucă dor de ducă

Şi viteza şi-o sporeşte

Şi apoi ca o nălucă

Tot alunecă pe şine.

Ameţeala mă apucă

Şi prin geam nu mai văd bine

Doar din când în când apare

Câte-un fulger colorat,

Mie inima-mi tresare

Că nu ştiu ce-a însemnat!

Dar deodată-ncetineşte

Cu un straşnic scârţâit,

Tata zâmbind mă priveşte:

 Uite, gara, am sosit!

HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI

- fragmente -
A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau atât de mult hainele, încât ar fi fost în stare să îşi dea întreaga avere numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă ori când se ducea la teatru sau la plimbare, nu avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele.
Într-o bună zi, iată că ajunseră în cetate şi doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau ţese cea mai frumoasă stofă din întreaga lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din acea stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau care era mărginit la minte.

„Astea da haine straşnice!” gândi împăratul. „Cu ele îmi voi cunoaşte mai bine supuşii şi-am să-i pot deosebi pe cei deştepţi de cei proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă magică.”

Şi le dădu pe îndată o sumă imensă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede. Aceştia întinseră două războaie de ţesut şi se prefăcură că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur, dar ei, în loc să le folosească, le puneau de-o parte, într-un sac şi lucrau până la miezul nopţii la războaiele goale.

„Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei” îşi zise în sinea lui împăratul.

„Am să-l trimit pe cel mai vechi şi mai bun dintre miniştrii mei”, gândi împăratul. „Vreau să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine decât oricine să judece lucrul acesta, fiindcă se deosebeşte de toţi şi prin deşteptăciunea, şi prin vrednicia lui.”

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la războaiele lor goale.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi îl întrebară cum i se par culorile şi desenul. Apoi îi arătară şi războaiele lor. Bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu văzu nimic, pentru simplul fapt că nici nu era nimic acolo.

„Doamne! se gândi ministrul cu îngrijorare, sunt chiar atât de mărginit? Nici în ruptul capului nu trebuie să bănuiască cineva una ca asta! Ori te pomeneşti că oi fi nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun că stofa e invizibilă pentru mine!”

– Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

– Oh, e frumoasă, nici nu se putea face una mai frumoasă decât aceasta! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen, ce culori!… Da, împăratul va fi foarte mulţumit.

Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, împăratul ,printre care erau şi de cei doi credincioşi ai lui ce „văzuseră” deja stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur ori de mătase.

– Nu-i aşa că e de toată frumuseţea? întrebară cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de măria-ta! Şi arătară cu degetul războaiele goale, de parcă ceilalţi s-ar fi cuvenit să vadă într-adevăr ceva.

„Ce-i asta, se gândi împăratul, eu nu văd nimic! Îngrozitor! Sunt oare chiar atât de prost? Ori sunt nevrednic? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui una ca asta, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire.” Apoi, zise:

– Într-adevăr, este de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Curtenii îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la următoarea paradă.

În ajunul marii parăzi, ei vegheară toată noaptea şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânări.

Când împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă, pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

– Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia, înălţimea-ta! Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nicio grijă să nu aveţi că haina aceasta o să vă fie vreodată grea. Asta este, de altfel, şi cea mai însemnată însuşire a stofei noastre magice.

– Doamne! Ce bine vine, parcă e turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Atunci marele maestru de ceremonii intră şi spuse:

– Vă aşteaptă la uşa baldachinul sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

– Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată-n faţa oglinzii, ca să îşi poată privi mai bine înfăţişarea măreaţă.

Curtenii, care erau nevoiţi să-i ducă trena, se prefăcură că ridică ceva de jos. Apoi, îşi ţinură mâinile în sus, nevoind să lase să se observe că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu lui măreţ, toţi oamenii pe care îi întâlnea, în uliţe şi pe la ferestre strigau: „Ce haină strălucită! Ce trenă frumoasă are! Şi ce croială minunată!

– Un copilaş zice că împăratul nu are haine deloc!

– N-are haine deloc! strigă, în sfârşit, norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că aveau dreptate. Aşa era… Totuşi, socoti în gând şi luă următoarea hotărâre: „Orice-ar fi, trebuie s-o duc de-acum până la bun sfârşit!” Aşa că îşi ridică cu şi mai multă mândrie capul, iar curtenii ţinură ca şi mai înainte, cu respect, trena care nu era…

TURTIŢA
Au fost o data un moş şi o babă. Într-o zi, moşneagul o rugă pe babă să-i facă o turtiţă, dar baba nu avea faină.

Baba se strădui şi strânse, totuşi, vreo doi pumni de făina de pe fundul lăzii. Frământă aluatul cu smântână, făcu o turtiţă şi o băgă la cuptor.

După puţin timp, baba scoase o turtiţă rotunjoară, rumenă şi frumoasă, şi o puse pe fereastră să se mai răcească.

Turtiţa stătu ce stătu pe fereastră, apoi se rostogoli pe laviţă, de acolo pe duşumea şi de pe duşumea spre uşă.

Cand ajunse la uşă, turtţa sări peste prag în tindă, apoi în curte. O porni spre poartă, de acolo pe drum, după care se rostogoli tot mai departe şi mai departe.

Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i ieşi în cale un iepure, care vru s-o mănânce. Dar turtiţa, fără teamă, îi zise:

Eu sunt turtiţa umflată

De prin ladă adunată

Din cămară măturată

În cuptor sunt rumenită

Pe ferestră sunt răcită.

Iar apoi vrând să pară tare iscusită, mai zise:

Pe bunic l-am păcălit

De bunică am fugit

De tine-am să fug îndată

Iepuraş fără de pată.

Şi se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.

Continuându-şi drumul, numai ce-i ieşi în cale un lup, cu o gură cât o şură, care vru să o înghită. Turtiţa îi cântă şi lui cântecul ei, pe care îl sfârşi zicând:

Geaba lupul cască gura

Fug de el mă dau de-a dura.

Cum se rostogolea ea prin pădure, numai ce-i ieşi în cale un urs, şi acesta flămând, nevoie mare! Dar turtiţa nici că se sinchisi de dânsul. Îi cântă şi ursului acelaşi cântecel, pe care îl încheie astfel:

Nu mă tem cat de puţin

Căci fug şi de MosşMartin.

Rostogolindu-se turtiţa mai departe, în cale îi apăru cumătra vulpe. Vicleana îi dădu bineţe şi începu s-o laude, spunându-i că e tare frumoasa şi rumenă.

Turtiţa se bucură că a gasit pe cineva care să o laude, aşa că se opri şi-i cântă şi vulpii cantecelul ei, sfârşindu-l aşa:

Şi de nimeni nu îmi pasă

Fug eu şi de vulpe, lasă!

Vulpea îi lăudă cântecul, dar o rugă să nu plece, ci să îl mai cânte o dată, căci e bătrână şi nu a auzit bine. Ca să fie mai aproape, vicleana o pofti să se aşeze pe botul ei.

Turtiţa, nebănuind nimic, făcu întocmai.

Cântecul păru să-i placă mult vulpiţei, aşa încât vru să-l mai asculte şi a treia oară, aşa pentru ultima dată. O rugă deci pe turtiţă să i se aşeze pe limbă şi să cânte acolo.

Însă cum sări turtiţa pe limba vulpii, aceasta …hap! o înghiţi.

DOI FRAŢI CUMINŢI

de Elena Farago

Noi suntem doi fraţi, în casă
Şi nu ne certăm deloc,
Şi suntem tăcuţi la masă,
Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge,

Când pe-afară ne jucăm,
Iar când plouă, ori când ninge,
Liniştiţi în casă stăm.
Şi cu jucării frumoase
Ne jucăm tot amândoi,
Pe când mama nostră coase,
Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşte

Şi ne mângâie duios,
Iară seara ne citeşte
Ori ne spune-un basm frumos.