Planificarea integrată a activităților de învățare Proiecte tematice Texte suport Sugestii metodologice Documente curriculare

LIMBA ROMÂNEASCĂ

de Gheorghe Sion

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere

Când o ascultăm,
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte

Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.
Fraţi ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vietuiţi!

De ce limba românească

Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte

La strămoşi erau;
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

LEGENDA LUI MOȘ NICOLAE

În noaptea de 5 spre 6 decembrie se spune că Moş Nicolae vine la geamuri şi vede copiii care dorm şi sunt cuminţi, lăsându-le în ghetuţe dulciuri şi alte daruri, însă tot el este acela care-i pedepseşte pe cei leneşi şi neascultători.

Moş Nicolae are grijă de fiecare membru al familiei și el pune câte un cadou mic (în general dulciuri sau fructe) în ghetele sau cizmele fiecăruia. În unele părți ale țării, Moșul aduce și crenguțe argintii (crenguțe subtțiri ce se dau cu un strat de bronz) odată cu darurile. Copiii neascultători sunt avertizați de părinți că vor primii doar crenguțele dacă nu sunt cuminți.

Obiceiul acesta, al venirii lui Mos Nicolae, este foarte vechi la romani si este unul dintre cele mai importante sărbători ale anului, în special pentru copii.

Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu se arată niciodată. De altfel, povestea darurilor împărţite pe furiş în această noapte începe din vechime.

Una dintre cele mai cunoscute legende este a celor trei surori, fetele unui nobil sărac, care datorită situației financiare precare nu se puteau mărita.

Se spune ca atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritișului, Nicolae, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului,un săculeț cu aur. Povestea s-a repetat întocmai și când a venit vremea de măritiș pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea și celei de-a treia fete, nobilul a stat de pază să afle cine-i cel care le-a făcut atâta bine fetelor lui. 

În noaptea cu pricina, nobilul a stat de pază și l-a văzut pe cardinal cum a lasat săculețul cu aur. 
Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șosetă pusă la uscat și de aceea a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu. Nicolae l-a rugat pe tatăl fetelor să pastreze secretul, dar bineînțeles că acesta nu a putut fi ținut. 

Cei trei săculeți de aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur. 
COLINDE, COLINDE

de Mihai Eminescu

Colinde, colinde,
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se 'ntinde
Asemeni oglinzilor.
Şi tremură brazii
Mişcând ramurele,
Căci noaptea de azi-i
Când scântee stelele.
Se bucur copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele...
De dragul Mariei
Şi al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

AMINTIRI DIN COPILĂRIE – fragment (CU URATUL) de Ion Creangă

Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul,- căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat pe capul talei să-mi facă şi mie un buhai, ori de nu, batâr un harapnic.- Doamne, ce harapnic ţ-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea! Vrei să te buşească cei handralăi prin omăt? Acuş te descalţ!

Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că niciunul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi pe după toacă, şi pornim pe la case.

Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul… Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară şi cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva naşteri îndesate şi a zice:

— De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi început? Ia staţi oleacă, blăstămaţilor, că vă dau eu!

Noi, atunci, am şterpelit-o la fugă. Iar el zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era un om hursuz şi pâclişit popa Oşlobanu. Şi din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popii:

Drele pe podele

Şi bureţi pe păreţi;

Câte pene pe cucoşi

Atâţia copii burduhoşi,

cum obişnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.

— Măi! al dracului venetic şi ceapcân de popă, zicem noi, după ce ne adunăm cu toţii la un loc, îngheţaţi de frig şi spărieţi! Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vede-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte; curat Ucigă-l-crucea 1-a colăcit să vie şi să-i facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică, în vecii vecilor! Şi până-1 mai menim noi pe popă, până-1 mai boscorodim, până una-alta, amurgeşte bine.

— Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici în ograda asta – zise Zaharia lui Gâtlan – că ne trecem vremea stând în mijlocul drumului.

Şi intrăm noi la Vasile Aniţei şi ne aşezăm la fereastră, după obicei. Dar parcă naiba vrăjeşte: cela nu sună coasa, că i-i frig; celuia că-i îngheaţă mâinile pe cârecie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de năcaz!

— Ură tu, măi Chiriece – zic eu lui Goian – şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul; iar iştialalţi să strige: hăi, hăi!

Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ie hapsina de nevasta lui Vasile Aniţei cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul să deie colacii în cuptior.

— Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă, zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? în obrazul cui v-a învăţat!

Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decât la popa Oşlobanu…

— Dar bun pocinog a mai fost ş-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de-aiestea, şi ne scot oamenii din sat afară, ca pe nişte lăieşi. Mai bine să mergem la culcare. Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame; şi hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.

LEGENDA BRADULUI

Venise toamna. Toate pasarile calatoare plecasera spre tarile calde. Numai o pasarica tare mititica nu putea sa zboare dupa stol, umezindu-i-se ochisorii de lacrimi. Avea o aripa rupta, exact ca in povestea cu puil de prepelita, cu aripa franta de alicele unui vanator …

Biata pasare, cu inima plina de jale, se duse cu greu in padure, ca sa ceara ajutor de la arbori.

Cu glasul duios, ii ruga pe copaci:

— Uitati, am aripa rupta. Lasati-ma sa traiesc intre ramurile voastre pana va sosi primavera.

— Eu nu pot sa te primesc, pasarica! raspunse ursuz fagul. Mi-ajunge ca am grija de ramurile mele. Pleaca de aici si du-te la stejar!

— Nici eu nu pot! vajai stejarul rautacios. Ma tem sa nu-mi mananci ghinda. Fugi, pasarica, in alta parte! De nu, iti rup si cealalta aripa.

Cam in felul acesta o gonira pe sarmana pasarica si ceilalti arbori din codru. Saraca de ea!

Era pe marginea disperarii cand auzi o voce:

— Unde te duci, pasarica?

Era bradul.

— Nu mai stiu unde sa ma duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu totii si nu vor sa ma primeasca in ramurile lor. Uite, aripa ma doare si nu mai pot sa zbor. Au, Doamne, ce durere!

— Vino la mine! zise bradul, induiosat de soarta bietei pasarele. Poti ramane cat vrei intre ramurile mele!

Atunci pasarica se urca si-si facu culcus intre ramurile bradului. Insa intr-o noapte, vantul friguros porni sa sufle cu putere. Semn ca se apropia iarna. Frunzele arborilor se ingalbeneau si cadeau la pamant, una cate una.

— Pot sa scutur si frunzele bradului? il intreba vantul pe Mos Crivat, imparatul Vanturilor.

— Nu! hotari mos Crivat. De brad sa nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata pasarica.

Trebuie sa avem si noi mila de el. Podoaba verde sa nu-i cada niciodata.

LEGENDA BRADULUI

Demult, tare demult, când picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai păşeau pe acest pământ, s-a iscat o furtună din senin, cum nu se mai pomenise. Grindina era cât oul de porumbel, vântul smulgea pietrele din loc, măcar că era  miez de zi.

Iiisus Hristos şi Sfântul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri şi au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi. Mândrii stejari şi fagii nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerului - unde să-i mai adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie să-ţi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i bagă înn seamă şi au tăcut. Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: „Fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperământul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese.”

Zis şi făcut. Domnul Iisus şi Sf. Petru au fost păziţi cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, Iar soarele a răsărit iar mândru pe cer.

Atunci, ieşind din adăpostul cetinii, Iisus spuse bradului: „Dintre toţi copacii, tu bradule ai fost cel mai vrednic, iar Eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încât ei să te preţuiască cum se cuvine. Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci când se vor strânge în jurul tău, ei să se gândească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie.”
UITE, VINE MOȘ CRĂCIUN

de Otilia Cazimir

Prin nămeți, în fapt de seară,
A plecat catre oraș
Mos Crăciun c-un iepuraș
Înhamat la sănioară.

Drumurile-s troienite,

Noaptea vine, gerul crește...
Cu urechile ciulite
Iepurașul se grăbește.

Uite-o casă colo-n vale,

Cu ferestre luminate.
Moșul s-a oprit din cale,
Cu toiagu-n poartă bate:

— Bună seara, bună seara!

Iaca, vin cu sănioara

Și cu daruri proaspete.

Bucuroși de oaspete?

- Bucuroși, bucuroși,

Strigă glasuri de copii.
Moșule, de unde vii?
- Iaca, vin din moși-stramoși,
Încărcat cu jucării!

... Noapte rece și albastră.

Ies copiii la fereastră,
Să se uite cum coboară,
Prin troianul uriaș,
Mos Crăciun c-un iepuraș
Înhămat la sănioară.

FETIȚA CU CHIBRITURILE de H. Ch. Andersen
Era un ger grozav; ningea și începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela și pe întunericul acela, mergea pe stradă o biata fetiță cu capul gol, și cu picioarele goale. Avusese ea doar niște papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau niște papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, și erau așa de largi pentru ea, încat mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, cand o avea și el unul.

Fetița mergea cu picioarele ei goale, roșii-vinete de frig; și o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa și nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, și n-avea prin urmare nici un ban; și-i era foame și frig tare. Biata fetiță! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung și bălai, care se încrețea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la parul ei creț. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspandea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.

Se opri și se ghemui într-un colț dintre două case, din care una ieșea în stradă mai mult ca cealaltă. Își strânse piciorușele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, și totuși nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, și nici un bănuț măcar. Tatăl sau are s-o bată; și afară de asta, și acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiș și vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie și cu trențe vechi. Mănuțele ei erau aproape înghețate de frig.

A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, să-l zgârie de zid și să-și încalzească degetele! Scoase unul: hârști! Cum mai trosni, și cum se aprinse!

Chibritul ardea ca o lumânărică, ținu mânuța deasupra flăcării.

Ce lumină ciudată. I se păru fetiței că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul și era așa de cald; dar ce-i oare asta?

Fetița își întindea acum piciorușele ca să și le încălzească și pe ele; flacăra se stinse și soba pieri; fetița rămase stând cu rămășița de chibrit în mână.

Harscai un altul, care se aprinse, străluci, și zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subțire. Fetița putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o fața albă, pe care sclipeau porțelanuri subțiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune și cu mere ce răspândeau un miros plăcut; și, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă, și veni cu cuțitul în spinare până la biata fetiță. Chibritul se stinse: și nu mai avu în fața ei decât zidul rece și gros.

Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu șezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare și mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, și poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetița ridică amândouă mâinile: chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălțau tot mai sus, tot mai sus, și ea văzu deodată că luminițele acelea erau stele. Una din ele cazu și trase o dungă mare de foc pe cer.

„A murit cineva”, își zise micuța; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa și care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: “Când cade o stea, un suflet se înalță la Dumnezeu”.

Mai trase încă un chibrit pe zid: și se făcu o lumina mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, și era așa de strălucitoare, o privea blând și duios!

— Bunică, strigă fetitța, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, știu că n-o să te mai văd. Ai să pieri și tu din fața ochilor mei, ca și soba de fier, ca și gâsca friptă, ca și frumosul pom de Crăciun. Și aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăsese în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuța ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodata bunica nu fusese așa de frumoasă, așa de mare. Ea lua pe fetiță în brațele ei, și amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, așa sus, așa sus, și nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar în colțul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetița, cu obrajii roșii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.

„A vrut să se încălzească!” zise cineva. Nimeni nu știu ce frumuseți văzuse fata, și-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.