Planificarea integrată a activităților de învățare Proiecte tematice Texte suport Sugestii metodologice Documente curriculare

PENTRU TINE PRIMĂVARĂ

de Otilia Cazimir

Șiruri negre de cocoare,
Ploi călduțe și ușoare,
Fir de ghiocel plăpând,
Cântec îngânat în gând,
Sărbătoare…

Zumzet viu prin zărzări. Oare

Cântă florile la soare?
Că pe crengi de floare pline

Nu știi: flori sunt, ori albine?

Pentru cine?…

Pentru tine, primăvară,

Care-aduci belșug în țară,
Care vii,
Peste câmpii,
Cu bănuți de păpădii
Și cu cântec de copii

JERTFA UNEI MAME (poveste italiană)

A fost odată o văduvă şi toată bucuria ei era o fetiţă de cinci ani, durdulie, frumoasă şi pe deasupra şi ascultătoare. Dimineaţa stătea cuminte în grădină şi se juca cu păpuşa, îngânând tot felul de cântece născocite de ea. După-masă căuta să-i dea mamei ei câte un ajutor la ce era şi ea în stare. Maică-sa nu o pierdea din ochi şi în fiecare seară, până adormea fetiţa, ea îi cânta un cântec de leagăn. Aşa o obişnuise, de când era mică de tot. Şi cele două, mamă şi fiică, îşi duceau tihnit zilele şi nu aveau de ce să se plângă. Dar iată că într-o bună zi, pe când mama era obosită de grijile casei, fetiţa văzu trecând prin grădină un iepuraş alb, de o rară frumuseţe. Se duse să-l prindă, dar iepuraşul se furişă pe sub gard şi fugi mai departe. Fetiţa se luă după el, fără să-şi dea seama că ieşise pe poartă, în afara grădinii.

Şi iepuraşul se făcu nevăzut în pădure şi fetiţa se pomeni alergând orbeşte după el. Când să o strige biata maică-sa la masă, fetiţa dispăruse. O jale nemaipomenită o cuprinse pe biata femeie şi, cum nu avea de ales, se luă după urmele fetiţei în nădejdea de a o găsi. Şi dacă fetiţa se rătăcise, s-a rătăcit şi mama ei. Zdrobită de durere şi oboseală, se opri şi se aşeză pe trunchiul retezat al unui copac. Şi, stând acolo singură, i se păru că aude o voce:
– Vrei să ştii încotro a luat-o fetiţa ta?

– Vreau, cum să nu vreau, dar cine eşti tu?

– Eu sunt Ziua şi dacă-mi cânţi măcar un cântec din cele ce le cântă fetiţa ta în timpul zilei, îţi arăt pe unde a luat-o.

Numai de cântat n-avea poftă deznădăjduita mamă, dar de nevoie a îngânat şi ea ce-şi aducea aminte de la fetiţa ei.

– Ei bine, îi zise Ziua, a luat-o pe acolo, şi-i arătă încotro a luat-o fetiţa.

Dar a mers şi a mers biata femeie, până s-a înseratşi de fetiţă tot n-a dat.

Şi iar s-a aşezat pe o buturugă să se odihnească. Şi din nou un glas a întrebat-o:

– Vrei să ştii încotro a luat-o fetiţa ta?

– Cum să nu vreau? răspunse ea cu disperare.

– Cântă-mi atunci trei cântece din cele cu care o adormeai seara când era în leagăn. Eu sunt Seara şi-ţi voi spune încotro s-o iei mâine în zori.

Şi mama, printre lacrimi, i-a cântat trei cântece Serii şi a adormit cântând şi plângând, iar a doua zi a luat-o într-acolo unde îi arătase Seara.

Şi a ajuns în faţa unui râu secat şi n-a ştiut ce să facă, dar de îndată a auzit un glas:

– Dacă ţii neapărat să-ţi găseşti fetiţa, umple-mi albia cu lacrimile tale şi te voi trece de partea cealaltă, pe unde a luat-o ea.

Şi auzind acestea, de bucurie, de durere, mama plânse într-atât, încât n-a trecut mult timp şi s-a umplut albia râului.

Şi râul a trecut-o pe partea cealaltă. Şi acolo a dat de o stâncă. Şi stânca i-a vorbit:
– Dacă dragostea ta pentru fetiţă e mare, suflarea ta va fi atât de calda, încât să facă să răsară flori din piatră seacă.

Şi mama, disperată, suflă cu căldură asupra stâncii. Deodată văzu în faţa ei tufe întregi de grozame gălbioare, viorele ici şi colo, ghiocei si violete. De bucurie, stânca îi făcu semn pe unde s-o ia să-şi întâlnească fata. Şi femeia îi urmă sfatul.

Şi merse, şi merse, până în faţa unei colibe. Istovită, căzu la pământ. Când se dezmetici, în faţa ei apăru o bătrână, hâdă ca o vrăjitoare. O privi cu ochi răi şi încruntaţi.

– Cum de ai ajuns până aici? o întrebă ea.

– M-au îndrumat şi pe mine…Nu ştii cumva, mătuşă, mai spuse ea, unde ar putea fi fetiţa mea?

– Ba ştiu. Ce trebuie să fac ca să-mi spui, întrebă femeia cu disperare în glas şi în privire.

– Ai făcut destul ca să dovedeşti cât de mult o iubeşti pe această mititică. Şi mie mi-a fost dragă şi de aceea m-am prefăcut într-un iepuraş şi ţi-am răpit-o, dar n-am cunoscut atunci puterea ta de jertfă şi nici că vei fi în stare să înduri toate încercările ca să ţi-o recapeţi. Ia-o înapoi, e fata ta.

Şi zicând acestea, se făcu nevăzută şi ea şi coliba sa şi, în faţa mamei, năucită de atâtea şi atâtea spaime prin câte trecuse, apăru fetiţa ei durdulie şi frumoasă care-i sări de gât şi o întrebă senină, ca toţi copiii care nu vor să recunoască că au făcut o poznă:

– Mamă, mergem acasă?

MĂMICA MEA

de Maria Raicu

Mămică iubitoare,

Eşti Raza mea de Soare,

Care mi-a dat lumină

Şi dragoste deplină!
Din sufletul tău bun

Eu înfloresc acum,

Ca să devin sub Soare

O preţuită floare!
Dar pân-atunci e mult!

Eu sfatul ţi-l ascult,
Cu el voi creşte mare,

Măicuţă iubitoare!
Căci tu ştii cel mai bine

Ce-i bun şi pentru mine

Şi-n viaţă pe drum drept

M-ajuţi să mă îndrept!
Iubirea ta cea mare

Nu are-asemănare,

Nicicând în lumea mare,

Mămică iubitoare!

MAMA de Mircea Sântimbreanu
A fost odată o mamă tânără și frumoasă. Ce să mai spun despre dânsa ca s-o aveți mai bine în fața ochilor? Semăna cu mama, fiecăruia dintre voi, copii. Semăna atât de bine, încât ceea ce vă voi povesti nici nu mai este o poveste. Sau dacă vreți, este povestea oricarei mame. Copiii ei nu băgau de seamă multe lucruri la dânsa. Nici că e tânără și frumoasă, nici - uneori - că e obosită și îngândurată, nici că e adesea veselă și bucuroasă ca un copil.

Ea era mama...

Un singur lucru era cu neputință să nu-l observe. Mama putea oricând să se lipsească de un lucru al ei. Ea, dintre toți ai casei, spunea cel mai arareori cuvintele: "A mea", "al meu". Ar fi putut să nu le spună deloc. Și totuși n-ar fi putut. Căci spunea aceste cuvinte zilnic, doar că le spunea ca orice mamă:

– Băiatul meu, fetița mea, copiii mei...

Mama, care putea să renunțe la orice pe lume, niciodată n-ar fi renunțat să rostească cu mândrie: "copilul meu".

Câteodată însă, cuvintele acestea le rostea înăbușit, cu greutate.,

– Cine a murdărit pereții casei?

– Băiatul meu, raspundea mama, plecându-și fruntea.

– Ce rochiță patată.... A cui ești fetițo?

– Fetița mea, zicea mama rușinată.

– Cine țipă atât de tare?_

– Copiii mei, spunea ea, și glasul parcă lacrimă, era stins, abia auzit. Ea însăși părea că îmbătrânește dintr-o dată, că nu mai e tânăra și frumoasă.

Adesea însă spunea aceste cuvinte raspicat, în auzul tuturor. când era. de pildă întrebată:

– Cine e acest copil harnic?

– Băiatul meu, răspundea mama și ochii îi străluceau.

– Ce frumos vorbește mititica asta. Cine e?

– Fetița mea, zicea mama bucuroasă.

– Ce curați sunt acești copii. Ai cui sunt oare?

– Sunt copiii mei, spunea mama și în glasul ei era mândrie, chipul i se lumina, iar dânsa părea pe data tânără și frumoasă ca o zână.

Și timpul a trecut, copiii au crescut, mama nu mai era nici tânără și nici atât de frumoasă. Dar nimeni nu băga de seamă aceasta. Căci copiii se străduiau mereu să-i dea prilejul să spună necontenit, răspicat, în auzul tuturor, cu mândrie, cuvintele:

– Copiii mei!

Era izvorul tinereții mamei. Și mama părea mereu tânără și frumoasă!

TÂLHARUL PEDEPSIT 
de Tudor Arghezi

Într-o zi, prin asfinţit, 
Şoarecele a-ndrăznit 
Să se creadă în putere 
A prădat stupul de miere. 

El intrase pe furiş, 
Strecurat pe urdiniş, 
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină, 
Pe când el, hoţ şi borfaş, 
Lângă ea-i un uriaş.

Nu ştiuse că nerodul 
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una. 

Roiul, cum de l-a zărit 
C-a intrat, l-a copleşit. 
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,

 
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.

Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.

FLUTURAȘUL OVI
La şcoala din poiană învățau mulți fluturi. Albi, multicolori sau de o singură culoare, cu mic, cu mare, în fiecare zi se întâlneau la şcoala din poiană.

În clasa pregătitoare învățau douăzeci de fluturi. Erau cuminți şi atenți la ore. În pauze zburdau din floare în floare şi jucau tot felul de jocuri frumoase.

Doar Fluturaşul Ovi stătea retras în fiecare pauză şi privea la ceilalți fluturați cum se joacă. I-ar fi plăcut să intre în jocul lor, dar se simțea neîndemânatic. Şi ştiau şi colegii lui, pentru că la începutul anului se jucau împreună, dar în scurt timp s-a retras. Nimeni nu dorea să fie cu el în echipă sau să îl aibe alături. Nu prindea mai niciodată mingea, zbura prea încet, nu putea să ochească ținta cu mingea cea uşoară, nu sărea bine şotronul, nu putea să facă față mai niciunui joc sportiv.

– Eu nu vreau în echipă cu Fluturaşul Ovi!

– Nici eu! Nici eu!

– Nu e bun de nimic!- aşa spuneau colegii lui fluturaşi.

Şi de-atunci Fluturaşul Ovi s-a gândit că nu e bun de nimic. În fiecare pauză privea trist la jocurile colegilor săi, fluturaşii. Toți erau bucuroşi când se suna pentru pauză, dar el aproape că ura pauza. Ar fi dorit să fie la ore mereu, pentru că acolo se descurca. Şi cel mai mult îi plăcea ora de limba engleză. În pauze, uneori, ca să-i mai treacă supărarea, repeta în minte cuvintele învățate în limba engleză. Dar nici la ora aceasta nu avea curajul să ridice mâna să răspundă, deşi ştia bine răspunsurile.

S-a întâmplat ca într-o zi să viziteze şcoala din poiană o clasă de cărăbuşi care învățau la şcoala din pădure în limba engleză. Au trecut şi prin clasa pregătitoare şi i-au învățat pe fluturaşi un joc foarte frumos şi amuzant, în limba engleză. Fluturaşul Ovi a fost tare încântat şi a memorat imediat cântecul jocului.

Seara, Fluturaşul Ovi a adormit cu jocul în gând şi dimineața s-a trezit cu el în gând.

A doua zi, fluturaşii au încercat să joace jocul în fiecare pauză, dar nimeni nu reținuse cântecul în întregime. Le părea rău pentru că tare amuzant ar fi fost jocul. În timp ce toți colegii lui se chinuiau să-şi amintească cuvintele în limba engleză, Fluturaşul Ina, colega de bancă cu Fluturaşului Ovi, a observat că acesta fredonează cântecul.

– Ascultați! Ovi ştie cântecul!

Mirați, toți colegii lui şi-au întors privirea către el. "Dar el nu e bun de nimic!"le trecu prin minte mai multora.

– Hai, Ovi, cântă tare! îl îndemnă Fluturaşul Ina.

"Dar eu nu sunt bun…" se gândi fluturaşul Ovi.

– Hai, Ovi, că ştii! îl îndemnă a doua oară Ina. Ovi a început să cânte. Avea aşa mari emoții, încât nici pe el nu se auzea.

Cu inima bătându-i tare, Fluturaşul Ovi a terminat cântecul. Ropote de aplauze l-au înconjurat, în timp ce el se făcuse roşu ca racul de emoții.

– Învață-ne şi pe noi! Mai cântă-l o dată! se rugau şi țopăiau în jurul lui colegii.

Parcă nu-i venea să creadă. L-a mai cântat o dată şi încă o dată. Colegii au început să-l învețe. "Sunt şi eu bun la ceva!" se gândi Fluturaşul Ovi.

A doua zi, colegii fluturaşi l-au invitat să se joace împreună cu ei. L-au învățat şi ei jocurile lor, şi chiar dacă era mai stângaci, nimeni nu a mai spus că nu-l doreşte în echipă.

"Cine sunt eu? Sunt Fluturaşul Ovi căruia îi place să se joace cu colegii lui şi care ştie limba engleză!" îşi spuse în gând fluturaşul.

Din ziua aceea, Fluturaşul Ovi a înțeles că nu poți fi foarte bun la toate şi că trebuie să arăți tuturor ceea ce poți să faci tu cel mai bine.
ARTIȘTI

de MARIA RAICU

De multe ori noi suntem încântaţi

De ce pot face oameni talentaţi,

Dar care-au şi muncit neîncetat

Şi fiecare meseria şi-a perfecţionat

Ei sunt artiştii pe care-i admirăm,

Să fim ca ei şi noi mai încercăm

Şi dacă noi puţin mai reuşim,

Am vrea atunci artişti să ne numim.

Actori pe scenă la câte-o serbare

Ne comparăm cu artişti de la televizoare,

Şi dacă reuşim să şi cântăm

Cu mari cântăreţi ne-asemănăm.

Şi pictori renumiţi ne declarăm,

Că doar şi noi la şcoală desenăm!

Câteva fete îşi spun dansatoare

Că pot şi ele bate ritmul din picioare.

Dar ca să poţi fi un artist adevărat,

Chiar cu talent sunt multe de-nvăţat!

FATA BABEI ŞI FATA MOŞNEAGULUI de Ion Creangă
Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.

Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei - busuioc de pus la icoane.

Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău... că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.

Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.

Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise:

– Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc!... dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.

Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!

Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:

– Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.

Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:

– Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice:

– Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:

– Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum.

Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:

– Da' ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti? - Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.

– Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea.

– Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac. - Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat.

Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:

– Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.

Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite... Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.

Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.

Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au trebuit.

De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:

– Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.

Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc:

– Da' cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?

Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.

Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.

LA PAŞTi

de George Topîrceanu

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,

Cu mirare le-a-ntrebat:
– Ce vă este, frăţioare,
– Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă…
– Suntem fierte!
Zise-un ou rotund şi fraise
Lângă pasca cu orez.

Şi schimbindu-şi brusc alura,

Toate-au început cu gura:
– Pân’ la urmă tot nu scap!
– Ne găteşte de paradă.
– Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n strada…
– Ce ruşine!
– Ce dezastru!
– Preferam să fiu omletă!
– Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru…
– Şi eu unul violet…
– Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!…

STRADA NU E LOC DE JOACĂ de Maria Raicu

Într-o zi caldă de vară,

Când copiii stau pe-afară,

Ion, Gelu, Gică, Mircea

S-au gândit să bată mingea.

Şi n-au găsit loc mai bun

Decât pe asfalt, în drum.

Ei în joc s-au avântat

Şi nimeni n-a observat

Că o maşină mare, grea,
În viteză se-ndrepta

Noroc că drumul era drept

Şi şoferul foarte atent

Lângă ei brusc a frânat

Şi pe copii i-a mustrat:

– Dacă-n stradă vă jucaţi

Puteţi fi accidentaţi!

Strada nu e loc de joacă,

Mult rău poate să vă facă!

ACASĂ de Emilia Căldăraru

Drag mi-e cuibul părintesc
Unde eu trăiesc și cresc;
Lângă-ai mei părinti și frați,
Toți prin dragoste legați.
Casa mea și-n somn o știu,
Orice colț pot să-l descriu;
Din balcon
La telefon,
Din antreu sau dormitor
Până la televizor,
Din fotoliile moi
Păn-la coșul cu pisoi,
De la cerga vișinie
Până la bucătărie,
De la masă la cuier,

La dulap și frigider,

De la baie la perdele
Ori la raftul cu ulcele.
Pe covor, ca pe potecă,
Mă duc pân-la bibliotecă.
Doar un pas a mai rămas
Până la bătrânul ceas;
Și-ncă unul, mai micuț
Pân-la albul meu pătuț.
De pe oriunde m-aș duce
Drumul tot aici m-aduce;
Tot la cuibul părintesc
Unde drag mi-e să trăiesc
Fiindcă lumea e frumoasă
Dar niciunde ca ... acasă.

ÎN EXCURSIE LA MUNTE

de Maria Raicu

A sosit VACANŢA MARE

Cu idei şi planuri multe.

Aşteptăm cu nerăbdare

O excursie la munte.
Şi-ntr-o zi de dimineaţă

Am pornit cu veselie

Către munţi ce poartă-n ceaţă

O căciulă argintie.
Şi-am sosit pe la amiază

Pe un plai ca de poveste,

Unde doar vântul cutează

Să se-avânte peste creste.
Ne-am oprit lângă izvoare,

Unde brazii sunt străjeri,

Doar la umbră şi răcoare,

Ca să prindem noi puteri.
Pe poteci misterioase,

Toată ziua am umblat

Şi aproape se-nnorase

Când de-acolo am plecat.
Dar mereu ne urmăreşte

Vraja Munţilor Carpaţi,

Uriaşi dintr-o poveste,

Care-n cer stau atârnaţi.
Şi-om veni iarăşi la vară,

Taina să le-o dezlegăm,

Căci vom învăţa la şcoală

În ce fel să-i cercetăm.

1 IUNIE

de Ion Socol
Azi e zi de sărbătoare, 
Porumbei ca albul spumii, 
Pace scriu, rotind sub zare, 
Pentru toți copiii lumii.
Florile-n grădini și glastre 
Și-au deschis bobocii-n soare, 
Îmbrăcând casele noastre 
În strai nou de sărbatoare.
HANSEL ȘI GRETEL de Frații Grimm
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaș și omul ăsta își avea căscioara la marginea unui codru nesfârșit, unde-și ducea viața împreună cu nevastă-sa și cei doi copii ai săi. Și pe băiețel îl chema Hansel, iar pe fetiță Gretel. 

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-și astâmpăra foamea. Și-ntr-o bună zi, întâmplându-se să se abată asupra țării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-și agonisească nici măcar pâinea cea zilnică. 
Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gândurile și, zvârcolindu-se neliniștit în așternut, se pomenea că oftează cu grea obidă. 

Și-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii: 

– Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieții noștri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele? 

– Știi ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine-n zori luăm copiii cu noi și-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm și câte-o îmbucătură de pâine și pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, și-n felul ăsta ne descotorosim de ei!

– Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece și-ar veni fiarele să-i sfâșie... 

– Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i așa, o să murim de foame toți patru... Poți să cioplești de pe-acum scânduri pentru sicrie... 

Și femeia nu-i dădu pace până când omul nostru nu se-nvoi. 

– Totuși, mi-e tare milă de bieții copii! adăugă el cu obidă. 

În acest timp, cei doi copii stăteau treji în așternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Și așa se făcu de auziră tot ce spuse zgripțuroaica de femeie către tatăl lor.

La un moment dat, Gretel începu să plângă cu lacrimi amare și-i spuse lui Hansel printre sughițuri: 

– De-acu s-a sfârșit cu noi!

– Liniștește-te, Gretel, și nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare! îi zise cu blândețe frățiorul.

După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, își puse hăinuța pe el și, deschizând ușa, se strecură afară. Luna lumina că ziua și pietricelele albe, din fața căscioarei, străluceau că bănuții cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori până ce-și umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă și-i șopti lui Gretel: 

– Fii liniștită, draga mea surioară, și dormi în pace! Apoi se culcă din nou în patul lui și adormi. 

Zgripțuroaica de femeie nici nu așteptă să răsară soarele că se și înființă la patul copiilor, să-i trezească. 
– Ia sculați-vă, leneșilor, că mergem la pădure să aducem lemne!

Apoi dădu fiecăruia câte un codru de pâine și mârâi printre dinți:

– Asta aveți de mâncare pentru la prânz! De vă îmboldește foamea, nu cumva să mâncați înainte, că altceva nu mai căpătați! 

Gretel lua toată pâinea și-o ascunse sub șort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toții spre pădure. După puțin timp, Hansel se opri și își aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă. Asta o făcu o dată, apoi iarăși, și iarăși... Și dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice: 
– Da' ce ai, Hansel, că te oprești mereu și te tot uiți înapoi? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ți schilodești cumva picioarele! 

– Știi, tăicuțule, mă uitam după pisicuța mea albă... Stă, a naibii, cocoțată pe acoperiș, și-mi face semne de rămas bun. 

Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată: 

– Prostănacule, nu-i nici o pisicuță! E soarele de dimineață, care strălucește pe horn. 

Acu e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase după nici o pisicuță și că de fiecare dată când se oprea, scotea din buzunar câte o pietricică și-o lăsa să cadă pe cărare. 

După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde pădurea se îndesea și cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri și zise: 

– Acu, copii, mergeți după vreascuri, c-o să vă facă tata un focșor pe cinste, să nu vă fie frig deloc! 

Hansel și Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, până ce se făcu o moviliță bună. Lemnele luară foc pe dată și, când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi: 

– Stați lângă foc, copii, și odiniți-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Și când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici și vă luăm acasă. 

Hansel și Gretel se așezară lângă foc și când se făcu ora prânzului, fiecare își mâncă bucătura de pâine. Și cum auzeau tot mereu răsunând lovituri de topor, erau încredințați că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor! 

Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, și de câte ori bătea vântul, o izbea încolo și-ncoace de uscătura aceea. După ce așteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiți de oboseală și adormiră buștean. 
Când s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi pași. Gretel începu să plângă și printre suspine își întrebă frățiorul: 

– Cum o să ieșim din pădure? 

Și Hansel se grăbi s-o liniștească, spunându-i: 

– Mai ai răbdare oleacă, până ce răsare luna și atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă! 
Răsări luna plină, de ziceai că poleiește cu aur pădurea, și de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel își luă surioara de mână și începu a păși pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuții cei de curând bătuți și le arătau drumul. Merseră ei așa toată noaptea și când începură a miji zorile, ajunseră la casa părintească. Au bătut ei la ușă, "cioc-cioc!", și când femeia o deschise și dădu cu ochii de Hansel și Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie: 

– Copii răi ce sunteți, de ce ați dormit în pădure atâta vreme? Ne-ați făcut să credem că nu mai vreți să vă mai întoarceți la casa voastră... Dar vezi că tatăl copiilor se bucura cu adevărat, că-n inima lui era mâhnit că-i lăsase atât de singuri.

Nu trecu multă vreme și nevoile începură iarăși să-i încolțească. Și numai ce-o auziră copiii într-o noapte pe femeie zicându-i lui bărbatu-su, care se perpelea în așternut: 

– De-acu am terminat iarăși merindele, că nu mai avem în casă decât o jumătate de pâine! Și după ce-om mânca-o și pe asta, ne-om sătura cu răbdări prăjite... Trebuie să ne descotorosim de copii, auzi tu! O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată nimeri drumul de-or voi să se reîntoarcă acasă. Altă scăpare nu vad, de ni-e drag să ne mai putem ține zilele. 

Vezi însă că omului i se încrâncena inima la auzul ăstor cuvinte și gândea în sinea sa: "Ba, mai bine s-ar cuveni să împarți cu copiii tăi ultima bucățică!". Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu luă deloc în seamă spusele lui, ci-l tot ocărî și-l mustră. Acu, e știut, cine a apucat de-a spus "A" trebuie să-l rostească și pe "B" și... dacă și-a călcat pe inimă prima oară, musai trebuie și a doua oară să facă la fel. 

Copiii erau însă treji și auziră toată vorba lor. După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă din pat și vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse și de prima dată, dar vezi că femeia avusese grijă să încuie ușa, așa că băiatului nu-i fu chip să poată ieși din casă. Și deși îi era inima grea, își mângâie surioara, spunându-i: 

– Nu plânge, Gretel, ci dormi liniștită. Om găsi noi cum să scăpăm cu bine... 

Nici n-apucaseră bine să răsară zorile, că și veni femeia și-i trase pe copii din așternut. Apoi le întinse câte o bucățică de pâine, care era mult mai micușoară decât de cealaltă dată.

În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre pădure, Hansel începu a face fărâmituri în buzunar și din loc în loc se oprea să le presare pe jos. 

– Ia ascultă, Hansel, îi strigă la un moment dat taică-său, ce te tot oprești mereu și privești în jur? Vezi-ți mai bine de drumul tău și mergi cum trebuie! 

– Păi, mă uit după porumbița mea, care stă pe-acoperiș și vrea să-mi spună la revedere! grăi Hansel repede, ca nu cumva să se dea în vileag. 

– Prostănacule, îl luă în răspăr femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbiță! E soarele de dimineață care strălucește sus, deasupra hornului. 

Dar vezi că Hansel nu dădu îndărăt de la ce-și pusese în gând și, încetișor-încetișor, împrăștie pe drum toate fărâmiturile. 

Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viața lor. Și-ntr-un luminiș, făcură iarăși un foc mare și mama le zise cât putu ea de blând: 

– Rămâneți aici, copilași, și de v-a birui oboseala, n-aveți decât să puneți capul jos și să dormiți oleacă... Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne și seara, când om sfârși lucrul, ne întoarcem să vă luăm. 
Trecu ce trecu timpul și când veni ora prânzului, Gretel lua bucățica de pâine și-o împărți cu Hansel, că pe-a lui băiatul o presărase pe drum. Zburară ceasurile, se lăsă și amurgul, dar vezi că nimeni nu se arăta să-i ia pe bieții copii. Și cum adormiră greu, se treziră de-abia în toiul nopții. Dacă văzu ce se întâmplase, Hansel o mângâie pe surioara lui și-i zise: 

– Să rămânem aici până ce-o răsări luna, că atunci ne-o fi ușor să găsim fărâmiturile pe care le-am împrăștiat pe jos, cât am mers. Ele or să ne arate fără greș drumul spre casă, asta-i sigur! 

De îndată ce se înălță luna deasupra pădurii, copiii se sculară din culcușul de vreascuri, dar vezi că nu mai găsiră nici o fărâmitură... Mulțimea de păsărele care tot zboară peste câmpuri și prin păduri de mult le ciuguliseră pe toate. Dar Hansel avea o inimă vitează și-i spuse lui Gretel: 

– N-ai teamă, surioară, până la urma tot o să găsim drumul! 

Dar vezi că nu fu chip să-l găsească... Merseră toată noaptea și mai merseră încă o zi, din zori și până-n seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Și erau prăpădiți de foame ca vai de ei, că afară de câteva boabe de fructe sălbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luaseră-n gură. De trudiți ce erau, sărmanii copii abia își mai trăgeau picioarele, și așa se făcu că nu mai putură merge și, ghemuindu-se sub un copac, adormiră buștean. 
Și se ivi a treia dimineață de când copiii părăsiseră casa părintească. O luară ei la picior, de cum răsări soarele, dar cu cât mergeau, cu atât se afundau mai adânc în pădure. De nu le venea cât mai degrabă un ajutor, se aflau în primejdie de moarte. 

Când se făcu ora prânzului, numai ce văzură pe-o cracă o păsărică albă și frumoasă, care cânta atât de duios, că se opriră vrăjiți s-o asculte. După ce-și sfârși cantul, păsărica își întinse aripile și zbură, "zvâââârrrr!" pe dinaintea copiilor. Dacă văzură ei asta, începură a se lua după ea până când se făcu de ajunseră la o căsuță. Cât ai clipi, păsărica se lăsă pe acoperiș și când veniră mai aproape de căsuță, copiii rămaseră cu gurile căscate. Păsămite, toată căscioara era făcută din pâine și acoperită cu cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat. 
- Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hansel. Și să ne fie de bine! Eu o să mănânc o bucată din acoperiș, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra asta, că e tare dulce! 

Hansel n-așteptă să fie rugat și, înălțându-se pe vârfurile picioarelor, rupse o bucățică din acoperiș, să-și dea seama ce gust are. În acest timp, Gretel ronțăia de zor o spărtură de geam. Și numai ce se auzi deodată o voce subțirică, ce venea dinăuntrul căsuței: 

– Cronț, cronț, cronț, da ce tot ronțăie a mea căscioară?! Cine, cine e afară? 

Și copiii răspunseră pe dată: 

– Vântul, vântul! Azi înconjură pământul! 

Și, fără să se sinchisească defel, continuară să mănânce și mai cu poftă. Cum îi plăcuse grozav acoperișul, Hansel mai rupse din el o bucată bună, iar Gretel nu se lăsă nici ea mai prejos și, desprinzând un ochete de geam, se așeză jos și începu a-l ronțăi cu poftă. 

Și când nici nu se așteptau, odată se deschise ușa și-o femeie bătrână de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieși din casă, târșindu-și picioarele. 

La vederea ei, Hansel și Gretel se speriară atât de tare, că scăpară tot ce aveau în mână. Dar vezi că bătrâna nu-i lua la rost, ci începu a-i întreba, clătinând ușurel din cap:

– Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiți de intrați înăuntru și rămâneți la mine, că nu vă fac nici un rău. 
Și luându-i pe amândoi de mână, îi duse în căsuță. Iar acolo îi aștepta o mâncare, să-ți lingi degetele, nu alta: lapte și clătite cu zahăr, mere și-o mulțime de nuci! După ce se ospătară ei bine, bătrâna le pregăti două paturi cu așternutul cum îi zăpada și Hansel și Gretel se culcară fără nici o grijă și se simțiră în al nouălea cer. 
Bătrâna se arătase prietenoasă ca să le câștige încrederea, dar vezi că era o vrăjitoare haină, care pândea copiii ca să-i atragă cu șosele și momele. Și numai de aceea făcuse și căsuța de pâine, să-i ademenească mai ușor. 
De-i cădea vreunul în gheare, îndată îi făcea de petrecanie și, după ce-l fierbea, îl înghițea cu lăcomie. Ziua când se bucura de un astfel de ospăț o socotea ca pe-o zi de sărbătoare și cum de n-ar fi fost așa pentru ea! 
Vrăjitoarele au ochii roșii și vederea scurtă, dar vezi că adulmecă de departe, ca jivinele, când se apropie picior de om. Și la fel de bine adulmeca și cotoroanța asta. De cum i-a simțit pe Hansel și Gretel că se apropie de acele locuri, a și început a hohoti cu răutate și-n vorbele ei era numai batjocură:

– Pe ăștia îi și am în mână, nu-i las eu să-mi scape... 

De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească mai înainte copiii. Și când îi văzu ea pe amândoi cât de drăgălaș dorm împreună și cât de rumen și rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie și începu a mormăi mai mult pentru sine: "Strașnică bucătură o să am, n-am ce zice!". 

Apoi apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse până la un grăjduleț cu gratii de fier și-l închise acolo. Și era zăvorât așa de strașnic, că oricât ar fi strigat și s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic. 
După ce-l puse la popreala pe Hansel, babușca intră în camera unde dormea Gretel și, zgâlțâind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî și a-i striga:

– Scoală, leneșo, și du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău, că l-am închis în grajd și trebuie să-l îngrășăm! Acu e numai piele și os, dar când s-o mai împlini - o să-l mănânc! 
Gretel, începu a plânge cu lacrimi amare, dar vezi că lacrimile ei nu-i muiară inima cotoroanței și, până la urmă, trebui să se supună și să facă tot ce-i poruncea vrăjitoarea cea haină. Și-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai bună mâncare, ca să se îngrașe, Gretel abia de căpătă de la babușcă niște coji de raci. 
În fiecare dimineață, babușca se strecura șontâcăind până la grajd și încă din prag se apuca să strige: 

– Hansel, ia scoate un deget afară, să vad de te-ai îngrășat de ajuns!

Dar vezi că ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, și cum babușca avea ochii tulburi și vedea că prin sită, era încredințată că-i întinde un deget. Și de fiecare dată se tot minuna cotoroanța cum de nu se mai îngrașă. 
Trecură așa zilele și văzând că după a patra săptămână, Hansel rămăsese la fel de ogârjit ca și înainte, își pierdu răbdarea și nu mai vru să aștepte.

– Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiță, grăbește-te de adu apă, că de-i curge untura de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl tai și-l pun la fiert! 

Vai, cum se mai boci biata surioară, când trebui să care apa pentru a doua zi, și cum îi șiroiau lacrimile amare pe obraz! 

– Doamne, ajută-ne! strigă ea după un răstimp. De s-ar fi întâmplat să ne înghită fiarele sălbatice ale codrului, am fi murit măcar împreună! 

– Ia mai sfârșește odată cu bocitul, se răsti cotoroanța la fată, că doar nu-ți ajută la nimic toată văicăreala! 
Nici nu se luminase încă bine de ziuă, când începu Gretel roboteala. Că doar trebuia să care apă, să atârne cazanul pentru fiertură în cârligul de fiert și să aprindă focul. 

– Mai întâi, aș vrea să punem la copt, auzi tu? se răsti baba la Gretel. Că am aprins cuptorul și aluatul l-am frământat de mult. 

Nu-și sfârși bine vorba, că vrăjitoarea o și îmbrânci pe biata Gretel afară, unde era cuptorul din care ieșeau limbi de flăcări.

– Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea și vezi dacă-i destul de încins, ca să punem înăuntru pâinea! 
Vezi că afurisita de cotoroanță nu degeaba o îndemnă pe fată să se vâre în cuptor! Că de-ndată ce-ar fi fost înăuntru, vrăjitoarea pac! ar fi închis cuptorul. Și-ar fi ținut-o acolo până ce se rumenea bine. Și-apoi ar fi mâncat-o...

Numai că Gretel băgă de seamă ce gânduri clocea în cap vrăjitoarea și se prefăcu că-i nătângă și neîndemânatică: 
– Aș intra, dar nu știu cum să fac... Pe unde să intru? Și cum anume? 

– Ești proastă ca o gâscă! o ocărî baba. Păi... nu-ți dă prin cap pe unde, că-i deschizătura destul de mare? Ia te uită, și eu as putea să încap în ea! Și, șontâcăind, se apropie de cuptor și-și vâri capul în el. 

Gretel doar asta aștepta și-i dădu un brânci zgripțuroaicei de se duse până-n fundul cuptorului. Apoi închise ușa de fier și puse zăvorul. Văleu! ce mai urlete de te treceau fiorii răzbăteau dinăuntru! 
Dar vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, și vrăjitoarea cea haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare. Și arse până ce se prefăcu în scrum.

Gretel dădu fuga într-un răsuflet până la grajdul unde era închis Hansel și, deschizându-l, strigă bucuroasă: 

– Am scăpat, Hansel, am scăpat, frățioare! Vrăjitoarea a pierit! 

Dacă auzi ce-i spune, Hansel sări afară din grajd întocmai cum sare pasărea din colivie, când i se deschide ușița.. Și văzându-se iarăși împreună, își săriră de gât și se sărutară și bucuria le râdea în ochi și-n inimă. Și de voioși ce erau, țopăiau al naibii, ca niște iezi! 

Cum nu mai aveau de ce se teme, intrară în căsuța vrăjitoarei și acolo, ce să vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu mărgăritare și nestemate!

– Ei, astea zic și eu că-s mai bune decât pietricelele noastre! făcu Hansel și-și umplu buzunarele până nu mai putu. 

Iar Gretel spuse și ea: 

– Vreau să aduc și eu acasă o mâna-două din ele! 

Și alese și alese până ce-și umplu șorțulețul. 

– Acu, hai s-o tulim de-aici cât mai degrabă, hotărî Hansel, că mult mai ușoară mi-ar fi inima de-aș ști c-am ieșit din pădurea asta fermecată. 

Merseră ei ce merseră, cale de câteva ceasuri și numai ce ajunseră la o apă mare. 

– Ce ne facem, surioară, că nu putem trece? făcu Hansel amărât. Nu văd peste apă nici un pod, nici măcar vreo punte cât de îngustă... 

– De-ar trece vreun vaporaș, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slabă nădejde... zise Gretel cu mâhnire. Da uite, mai încolo văd o rață albă înotând. Poate că, de-aș ruga-o, ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt... 

Și începu a striga:

Rață, rățișoară,

Ia-i în spate, pe-aripioară, 

Pe Hansel și Gretel,

Că nici pod, nici punte n-are 

Apa asta mare! 

Se apropie rățișoara și Hansel i se urcă în spate. Apoi o rugă și pe surioara lui să vină lângă el, dar Gretel rămase pe mal și-i zise: 

– Cum să vin? Nu vezi că i-ar fi prea greu rățișoarei? Mai bine să ne treacă pe rând. 

Și făptura cea bună chiar așa și făcu.

După ce trecură cu bine pe celalalt mal, mai merseră ei ce merseră și, de la o vreme, pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. Și-ntr-un sfârșit, numai ce zăriră din depărtare casa părintească. Tii, ce-o mai luară atunci la goană de le sfârâiau călcâiele, nu alta!

Trecură pragul casei și, dând năvală în odaie, săriră la gâtul tatălui lor. Era și timpul, că, de când își părăsise copiii în pădure, bietul om nu mai avusese o clipă fericită. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii - murise. 
Gretel își deșertă șorțulețul și începură a se rostogoli prin odaie mărgăritarele și nestematele, de te mirai de unde mai ies atâtea. În acest timp, Hansel scotea și el din buzunar câte un pumn plin de pietre prețioase și, după ce le aruncă pe podea, apucă să arunce alt pumn, până ce-și goli amândouă buzunarele. â

Și așa se făcu de-și luară îndată tălpășița de la casa pădurarului toate grijile și nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului și al copiilor lui. 

Și trăiră ei împreună numai în bucurie și fericire. 

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa! Da uite că mai fuge pe-aici un șoricel. Și cine l-a prinde l-a văzut norocul, că o să-și facă din blana lui o căciulă mare cât roata carului...