Poezii alese de bloggerii zum, Alexandru, bughi

P.D.S. 9 – Grebla în lirica universală

Cînd am primit tema de la Luiza, acum două săptămîni, nu-mi închipuiam că grebla ocupă un loc esenţial în poezia lumii. Credeam că e un obiect printre multe altele care încă mai aşteaptă, cuminţi, să fie transformate în obiecte poetice, deşi şi-au cam pierdut speranţa. Mă înşelam. N-a fost nevoie de cercetări aprofundate ca să-mi dau seama că poeziile cu greble sînt la fel de importante ca poeziile despre dragoste sau despre moarte. Mă mir că n-am întîlnit încă liceeni ieşind ameţiţi de la bacalaureat – “Ne-a dat tot ce s-a dat anu’ trecut – motivul  greblei, între tradiţie şi modernitate”.

Pentru unii poeţi, greblatul e o metaforă a vieţii : de pildă, pentru Dennis Siluk, în “Burning Autumn Leaves“: “I have had too much of raking leaves, I do believe -. / I’m now old and tired, too tired to rake those hills; / Yet raking I still desire, not sure why“. Pentru alţii, grebla e asociată cu dragostea – “Si tu mano fuera un rastrillo / ararías toda mi espalda / si tus ojos dos martillos / clavarías mi mirada (…) Si tu corazón un molinillo / café harías con mi alma (Julian Roas, “Si“). În traducerea mea ar suna cam aşa: “Dacă mîna ta ar fi o greblă”, doamne, mai bine nu traduc, că ajung la “dacă inima ta ar fi o … rîşniţă nu, că sună oribil, tăiem “rîşniţă”, o morişcă (reg.)? “Dacă inima ta ar fi o lăsăm puncte puncte (ceva de măcinat, în orice caz) / Ai face cafea din sufletul meu.”

În fine, pour boucler la boucle, grebla şi greblatul sînt metafore ale poeziei însăşi. Să-l ascultăm pe Blas de Otero (“Campo de amor“): “Si me muero, ya sé que no veré / Naranjas de la China, ni el trigal / He levantado el rastro, eso me basta. / Otros ahecharán.” Poetul îşi pune grebla pe umăr şi pleacă, lăsîndu-i pe cei care or să vină – adică poeţii mai tineri – să aleagă grîul de neghină şi să facă lucrările poetice care mai rămîn de făcut.

Greblatul e asociat cu scrisul şi la Boileau, în Epistola către grădinarul lui. Boileau vrea să-l convingă pe destinatar, Antoine, că scrisul e o muncă la fel de grea ca desţelenitul, săpatul, greblatul şi alte munci din grădină. E inutil să mai spun că, pentru Boileau, scrisul trebuie să semene cu grădinăritul lui Antoine – plivit, curăţat de mărăcini, de ghimpi, smuls “defectele” din rădăcină, amenajări peisagere geometrice, perfect simetrice, ornamentaţie. Versurile din epistolă sînt perfect paralele, ca urmele lăsate de greblă:

”Laborieux valet du plus commode maître
Qui pour te rendre heureux ici-bas pouvait naître,
Antoine, gouverneur de mon jardin d’Auteuil,
Qui diriges chez moi l’if et le chèvrefeuil,
Et sur mes espaliers, industrieux génie,
Sais si bien exercer l’art de la Quintinie;
Ô! que de mon esprit triste et mal ordonné,
Ainsi que de ce champ par toi si bien orné,
Ne puis-je faire ôter les ronces, les épines,
Et des défauts sans nombre arracher les racines !

Mais parle : raisonnons. Quand, du matin au soir,

Chez moi, poussant la bêche, ou portant l’arrosoir,
Tu fais d’un sable aride une terre fertile,
Et rends tout mon jardin à tes lois si docile,
Que dis-tu de m’y voir rêveur, capricieux,
Tantôt baissant le front, tantôt levant les yeux,
Des paroles dans l’air par élans envolées
Effrayer les oiseaux perchés dans mes allées ? (…)

Antoine, de nous deux tu crois donc, je le vois,

Que le plus occupé dans ce jardin, c’est toi ?
Ô ! que tu changerais d’avis et de langage,
Si deux jours seulement, libre du jardinage,
Tout à coup devenu poète et bel esprit,
Tu t’allais engager à polir un écrit
Qui dît, sans s’avilir, les plus petites choses ;
Fît des plus secs chardons des œillets et des roses ;
Et sût, même aux discours de là rusticité,
Donner de l’élégance et de la dignité ; (…)

Bientôt de ce travail revenu sec et pâle,

Et le teint plus jauni que de vingt ans de hâle,
Tu dirais, reprenant ta pelle et ton râteau :
J’aime mieux mettre encor cent arpents au niveau,
Que d’aller follement, égaré dans les nues,
Me lasser à chercher des visions cornues,
Et, pour lier des mots si mal s’entr’accordants,
Prendre dans ce jardin la lune avec les dents.
Approche donc, et viens ; qu’un paresseux t’apprenne,
Antoine, ce que c’est que fatigue et que peine.”

Din “Dicţionarul egoist” al lui Charles Dantzig am aflat reacţia grădinarului : “Antoine condamnait le second terme de l’épître qui lui était adressée, prétendant qu’un jardinier n’était pas un valet”.

P.D.S. 10 – ”Despre ethernul masculin”

Pentru azi am ales un poem-răspuns unui poem de sîmbătă ales de Vera.

Ioana Pârvulescu – Despre ethernul masculin

D-lui Şerban Foarţă

Domnii au onoare, domnii au dueluri,

domnişori iluştri cîţiva luştri au,
domnii îşi îneacă demonii-n cerneluri,
tomuri scriu şi domuri ‘nalţă la Breslàu.

Domnii domnişoare, doamne şi agende

ţin. Butoni şi carte şi bontonuri au :
unii sînt de piatră, alţii sunt legende,
unii-şi lasă barbă, ceştilalţii beau.

Viaţa lor pe drumuri, drumul lor pe hartă,

harta se întinde până la La Paz.
flacăra lor dublă-i, erosul o artă
cum a spus-o nobel Don Octavio Paz.

(De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii, Antologie de Ioana Pârvulescu, Humanitas, 2006)

Mă bucur că de azi a început să se joace de-a PDS-ul şi domnul Literaturist, pe care-mi place să-l însoţesc în călătoriile dumnealui printre cărţi.

P.D.S. 11 – ”Les amibes de nos amis sont nos amibes”

Cam grea tema de la Pobby – PDS cu protozoare. Nu am reuşit să-mi dau seama cît de mult au fost cîntate euglenele verzi, amibele şi paramecii în poezia lumii, dar trebuie că poeţii cu aplecare spre infinitul mic, mai ales, le-au dat importanţa cuvenită. La ei, poate, şi la cei care laudă propăşirea ştiinţei  ai putea să “vezi pîn sticle-n microscoape fojgăieli dă parameci”, cum spune Mircea Cărtărescu în Levantul.

Tot încercînd să-mi aduc aminte dacă am citit vreo poezie cu protozoare, mi s-a făcut dor de manualul de zoologie pentru clasa a VI-a. A fost una dintre cărţile mele de căpătîi (printre ele se numără şi “Botanica”, manual pentru clasa a V-a). Pozele i le ştiam de dinainte să merg la şcoală, pe cele cu euglene şi cu amibe le ţin şi-acuma minte (pe parameci i-am cam uitat, cu anii…). Explicaţia acestor lecturi e simplă – cărţile părinţilor mei, profesori de biologie, mi se păreau mult mai interesante decît ale mele. O dovedesc adnotarile aplicate şi indescifrabile, cu carioca, de pe o Lume a animalelor după Brehm (Ed. Ştiinţifică, 1964) şi un Atlas zoologic monumental.

Dar să revin la protozoare. Am ales pentru azi un poem de Jacques Prévert. Mi-a plăcut, în primul rînd, pentru că am găsit în el o deviză care cred că s-ar potrivi PDS-iştilor : ”les amibes de nos amis sont nos amibes”. Şi, tot în primul rînd, pentru că pare mîzgălit pe un colţ de hîrtie, cu asocieri şi jocuri de cuvinte lăsate uneori de capul lor – un poem fragil, aşa cum i-a venit lui M. Prévert într-o dimineaţă tristă, cînd i se părea că scrisul nu prea are rost.

GRIFOUILLIS
dans le fouillis gris

La douleur

des fois c’est à vomir, trop à voir, à ressentir,
mon cœur a mal à la tête et ma tête a
des haut-le-cœur.
Mais les amibes de nos amis sont nos amibes, et
quand ceux que j’aime s’abîment et tombent
dans leurs petits abîmes, avec eux je tombe
et j’ai peur de les perdre,
c’est toujours pareil, un beau jour de
calendrier, il y a eu quelque chose
de cassé,
aucune vitre ne me reste tellement elle
a été brisée, qui, la vitre,
quelle vitre, quelle huître,
le vitrier est un ouvrier,
l’huîtrier est un oiseau,
et les huîtriers du Congo tombent
de vertige des roseaux,
rien à faire quoi qu’on dise,
se taire,
je ne suis pas le aujourd’hui, je suis
le hier, et demain je
le refuse des deux mains.
Dès demain, j’essaierai
mais qu’est-ce que j’essaierai…

(din Soleil de nuit)