Poezii alese de bloggerii zum, Alexandru, bughi

P.D.S. 13 (ştiinţifico-politic) – Orbii şi elefantul

Am ales pentru P.D.S.-ul cu temă de azi, propus de Zum, un poem dintr-o ştiinţă pe care se presupune că ar trebui s-o cunosc un pic mai bine decît pe altele – ştiinţa politică. Şi nu un poem oarecare, ci unul scris de prietenul meu Radu Dobrescu.

Îl ştiu pe Radu de un deceniu şi jumătate, ne leagă multe muzici şi faze, poveşti, alcooluri şi alte etericale, timpuri şi locuri concrete (din Pantelimon pînă la Chicoutimi). Îşi spune scriitor cu maximă seriozitate şi cu maximă autoironie. Mărturiseşte că scrie, în primul şi-n primul rînd, pentru el însuşi – ca să-şi placă şi, mai ales, ca să se suprindă, să vadă ce se mai întîmplă cu el, în fiecare zi. În fiecare zi, după ce se trezeşte, se aşează la birou, îşi aprinde o ţigară şi începe să facă şi să refacă planul cărţilor la care scrie, să permute capitolele şi subcapitolele, pîndind o deschidere nouă. Frazele îi sînt nervoase, febrile, e greu de crezut că şterge, taie şi rescrie cu o răbdare maniacală, flaubertiană, pînă cînd le găseşte perfecte – de altfel, îi place să citeze, rîzînd, din Flaubert

“Périssent les États-Unis plutôt qu’un principe! Que je crève comme un chien plutôt que de hâter d’une seconde ma phrase qui n’est pas mûre.”

Radu e şi unul dintre cei mai buni cititori pe care i-am cunoscut. Are un fel de lectură intens-subiectivă şi, în acelaşi timp, obiectiv-chirugicală : alege doar acei autori, puţini, care îl învaţă să gîndească singur, îi citeşte intensiv, pe verticală, le demontează teoriile pînă în cele mai fine articulaţii, le descoperă contradicţiile, le recompune apoi şi îi reconciliază cu ei înşişi, ca să şi-i transforme în interlocutori, să-i deturneze şi să-i absoarbă în propriul “sistem”. Citiţi de Radu, Foucault, McLuhan sau Tocqueville încep să vorbească pe limba lui şi să-i sprijine teoriile, la fel cum – şi nu exagerez cu nimic – acel Gogol citit de Nabokov devenea nabokovian. Trebuie să mai spun că, deşi îşi petrece mult timp cu scrisul şi cititul, Radu nu e o fiinţă exsanguă, de hîrtie, dimpotrivă – are tensiunea, efervescenţa, combativitatea şi ochii lui Jacques Brel (cel din Mathilde, de pildă), poetul care îi e, cred, cel mai aproape.

Acum cîţiva ani, Radu s-a apucat să recitească Rousseau, Contractul social, mai ales pasajul celebru în care Rousseau încearcă să explice, printr-o analogie matematică, alcătuirea “voinţei generale” într-o societate. “Voinţa generală”  (la volonté générale) – care ţinteşte, fără greş, Interesul Comun (qui ne peut jamais errer) – ar rezulta din însumarea “algebrică” (“integrală”) a voinţelor particulare ale tuturor membrilor unei comunităţi politice, care îşi urmăresc, fiecare, interesele individuale. “Voinţa generală” se deosebeşte fundamental de “voinţa tuturor” (la volonté de tous), care ar echivala cu o diferenţă pur “aritmetică” între blocuri de voinţe (reprezentate prin sistemul de partide, de pildă) şi care ar putea ţinti un interes mai puţin “general”.

Pasajul din Rousseau conţine una dintre formulările problemei centrale din filosofia politică – cum putem afla binele comun? Radu a luat în serios analogia matematică a lui Rousseau (considerată de mulţi comentatori drept un casse-tête matematic redutabil), a întors-o pe toate feţele, a analizat-o pînă-n cele mai mici detalii, s-a consultat cu marii exegeţi (Philonenko, de pildă), a gîndit o metodă de operaţionalizare şi, cu ajutorul ei, a propus noi interpretări şi soluţii unor probleme discutate intens în filosofia politică de azi, în dezbaterile din jurul teoriilor democraţiei liberale, deliberative, epistemice. Cum mi-e imposibil să rezum aici teza lui Radu, o să-l las să mai spună doar cîteva cuvinte despre dezbaterile pomenite (urmăresc textul comunicării citate mai jos), drept introducere la pds.

În modelul democraţiei liberale, agregarea intereselor particulare ale indivizilor dintr-o comunitate politică se obţine prin vot – procedură de operaţionalizare a “voinţei tuturor”. De vreo douăzeci de ani încoace, spune Radu, filosofia politică încearcă o depăşire a acestui model, o reîntoarcere la “voinţa generală”, graţie teoriilor democraţiei deliberative (Habermas) şi teoriilor democraţiei epistemice – pentru acestea din urmă, procedurile democratice sînt similare cu o căutare a adevărului (= a Binelui Comun)  – de exemplu, argumentele bazate pe teorema juriului a lui Condorcet. În modelul liberal, deciziile democratice sînt legitime pentru că sînt rezultatul unor proceduri juste; în modelul epistemic, ele sînt legitime pentru că sînt rezultatul unor proceduri juste care, în plus, au tendinţa să dea rezultate “corecte”.                    

Şi acum, iată fragmentele pe care le-am ales pentru P.D.S.-ul ştiinţifico-politic – e vorba de o replică (critică) dată de Radu unui argument al lui David Estlund în favoarea deliberativismului, argument construit în jurul parabolei cu orbii şi elefantul, unde orbii sîntem noi, ca indivizi politici, iar elefantul – Binele Comun. Radu traduce parabola şi argumentul lui Estlund în termenii ”democraţiei algebrice”:

“Selon la métaphore de l’éléphant mobilisée pour illustrer cet argument, des aveugles touchant, chacun, une infime partie d’un éléphant, doivent identifier de quel animal il s’agit, tâche pour laquelle ils ont une compétence individuelle (moyenne) dramatiquement en dessous de 0.5 [...] : ils n’ont pratiquement aucune chance de trouver individuellement la bonne réponse. Mais si les mêmes aveugles mettent en commun leurs différentes perspectives tactiles sur le sujet, incarnant délibérativement le principe many heads are better than one, une majorité simple d’entre eux a de très grandes chances de se rendre compte qu’il s’agit d’un éléphant (et de voter en conséquence).”

“La collection des points (de vue) de la multitude aveugle n’est autre que la volonté de tous, une fonction éléphant f(x)=y associant à chaque membre du groupe (x) sa perspective tactile (y) sur le sujet. La volonté générale est, à la fois, dans leur co-appartenance, la somme des différences intersubjectives et la somme des perspectives individuelles, c’est-à-dire l’éléphant collectivement reconstitué. La totalisation différentielle et préférentielle, propre à l’intégrale, de la série d’accidents tactiles que sont les perceptions des aveugles dégage tout simplement la loi visuelle de la série et impose consensuellement la bonne réponse ‘(oui), c’est un éléphant.’”

Radu Dobrescu, “Quatre approches épistémiques de la démocratie et la bonne algèbre de Rousseau“, Congrès annuel de l’Association Canadienne de Science Politique, Carleton University, Ottawa, 27-29 mai 2009, p. 7 şi 14.