Poezii alese de bloggerii zum, Alexandru, bughi

p.d.s. 3 – vals bilingv

Little Viennese Waltz Federico Garcia Lorca In Vienna there are ten little girls, a shoulder for death to cry on, and a forest of dried pigeons. There is a fragment of tomorrow in the museum of winter frost. There is a thousand-windowed dance hall. Ay, ay, ay, ay! Take this close-mouthed waltz. Little waltz, little waltz, little waltz, of itself, of death, and of brandy that dips its tail in the sea. I love you, I love you, I love you, with the armchair and the book of death, down the melancholy hallway, in the iris’s darkened garret, in our bed that was once the moon’s bed, and in that dance the turtle dreamed of. Ay, ay, ay, ay! Take this broken-waisted waltz. In Vienna there are four mirrors in which your mouth and the echoes play. There is a death for piano that paints the little boys blue. There are beggars on the roof. There are fresh garlands of tears. Ay, ay, ay, ay! Take this waltz that dies in my arms. Because I love you, I love you, my love, in the attic where the children play, dreaming ancient lights of Hungary through the noise, the balmy afternoon, seeing sheep and irises of snow through the dark silence of your forehead. Ay, ay, ay, ay! Take this ” I will always love you” waltz In Vienna I will dance with you in a costume with a river’s head. See how the hyacinths line my banks! I will leave my mouth between your legs, my soul in photographs and lilies, and in the dark wake of your footsteps, my love, my love, I will have to leave violin and grave, the waltzing ribbons.

Pequeño vals vienés Federico Garcia Lorca En Viena hay diez muchachas, un hombro donde solloza la muerte y un bosque de palomas disecadas. Hay un fragmento de la mañana en el museo de la escarcha. Hay un salón con mil ventanas. ¡Ay, ay, ay, ay! Toma este vals con la boca cerrada. Este vals, este vals, este vals, de sí, de muerte y de coñac que moja su cola en el mar. Te quiero, te quiero, te quiero, con la butaca y el libro muerto, por el melancólico pasillo, en el oscuro desván del lirio, en nuestra cama de la luna y en la danza que sueña la tortuga. ¡Ay, ay, ay, ay! Toma este vals de quebrada cintura. En Viena hay cuatro espejos donde juegan tu boca y los ecos. Hay una muerte para piano que pinta de azul a los muchachos. Hay mendigos por los tejados, hay frescas guirnaldas de llanto. ¡Ay, ay, ay, ay! Toma este vals que se muere en mis brazos. Porque te quiero, te quiero, amor mío, en el desván donde juegan los niños, soñando viejas luces de Hungría por los rumores de la tarde tibia, viendo ovejas y lirios de nieve por el silencio oscuro de tu frente. ¡Ay, ay, ay, ay! Toma este vals, este vals del “Te quiero siempre”. En Viena bailaré contigo con un disfraz que tenga cabeza de río. ¡Mira qué orillas tengo de jacintos! Dejaré mi boca entre tus piernas, mi alma en fotografías y azucenas, y en las ondas oscuras de tu andar quiero, amor mío, amor mío, dejar, violín y sepulcro, las cintas del vals.

Probabil stiti cu totii poemul asta. L-am pus aici dintr-un motiv care nu tine de poezie (si probabil il stiti si pe asta). Totul numai pentru ca Luiza a scris insemnarea asta si m-a facut sa ma uit la concertul de la Londra si mi-a redeschis depresia uriasa pe care o am de cand am ratat cele doua concerte de anul trecut de la Berlin. Nici nu mai conteaza de ce, motive stupide, n-o sa mi-o iert cat oi trai!

Deci de ce micul vals vienez? Pentru ca asa am facut cunostinta cu domnul L. Cohen. Fara sa fi stiut (cand l-am ascultat prima oara) cine era, fara sa fi stiut numele cantecului, m-am indragostit de melodie, de versuri, de voce si indragostita am ramas. Sunt multi ani de-atunci.

Varianta engleza de mai sus este din volumul A Poet in New York – partea IX, Flight from New York  (Two Waltzes toward Civilization). Eu il am bilingv, de la Penguin, asa ca pentru cei care stiu spaniola sau pentru cei curajosi, voila...

p.d.s. 4 – pe scurt

Incepusem sa ma plang ca blogul meu se transforma intr-o colectie de p.d.s.-uri, ca nu mai am timp sa scriu si altceva. Acum era sa nu apuc nici p.d.s.-ul. Asa ca rapid, o poezioara citita acu’ o saptamana. Deschide volumul lui O. Nimigean Week-end printre mutanti:

dichtung und wahrheit

ca o intamplare hieroglifica
s-ar putea desfasura spusa:
deci sub o panza de nour
s-ar fi vazut soarele, straveziu ca meduza

ori ca un glob ori ca un ou

in care in ape abia inchegate
un pui de aur topit
cu aripile si ciocul ar bate

apoi subtiindu-se nourul

ai inchide brusc ochii orbit
si ai astepta sa se risipeasca
halourile de antracit

desigur te-ai intreba intre timp

vedenia de aur ce semnifica
si inainte de a-ti raspunde “nimic”
ai povesti-o ca pe o intamplare hieroglifica

p.d.s. 5 (dublu) – poeme de tramvai

Buna dimineata!

Astazi ma imbrac frumos, imi lustruiesc pantofii si ma urc intr-un tramvai alb-rosu cu scaune de lemn, care circula de la statia Zum pana la Salul e sarpele. Merg in vizita la Luiza sa ii duc un cataif drept multumire pentru poezii (stie ea care poezii), poate iesim si la o limonada, depinde daca are ea timp fiindca stiti ca e ocupata cu diverse chestiuni academice. Pe drum pana acolo o sa citesc un poem de tramvai, poate chiar doua, ca sunt statii multe. Am cateva la indemana, le-am copiat intr-un carnetel dupa ce am citit Enticlopedia asta. Iata ce zice Luiza acolo:

Enticlopedia a decis scoaterea la concurs a unui post de compozitor de ode pentru meseria uitata a vatmanului (asa cum Gainsbourg l-a salvat de la disparitie pe le poinconneur des Lilas) si cere innoirea literaturii cu specia „poemului de tramvai“.

Da, da, vrem poeme de tramvai si vrem tramvaie! Pana una-alta, eu o sa citesc un pic de Leonid Dimov si apoi ma uit putin pe geam:

Tramvaiul 2

Nu-ţi pierde cumpătul. Cetatea
Decolorată ne-a-nşelat:
Străzile, turlele, etatea
Sunt parcă dintr-un alt veleat.

Suind alee alburită

Clădirile parc-au oftat.
În jur, pădurea-i înnegrită
De plante dintr-un neam ciudat.

Dar, iată, ocolind pădurea

E chiar tramvaiul nostru 2
Şi chiar Iisus zâmbind aiurea
Sus, pe platforma dinapoi.

Aici, in orasul in care locuiesc eu, tramvaiele mai exista numai in partea de est. In Berlinul de Vest le-au eliminat, gandindu-se ei ca asa “fluidizeaza traficul” (asa-i ca va place expresia asta?). In Hamburg am vazut in fata primariei fosta statie de tramvai, statia centrala. Tot ce-a mai ramas – o statie pe care acum o folosesc autobuzele. La Frankfurt inca mai sunt, dar isi impart timpul intre meseria de tramvai si cea de metrou. Adica metroul se aventureaza uneori la suprafata si in loc sa mearga el pe sine cocotate, cum am vazut prin alte parti, se transforma in tramvai. Exista si tramvaiul full time, da’ nu e cu nimic diferit de tramvaiul-metrou.

Mie mi s-a facut dor de tramvaiele alea galbene din Bucuresti, tramvaiele alea care se leganau pe sine mai ceva ca vapoarele cand sufla armatanul. Parca mai erau si unele albe (nu mai tin minte exact) si cele rosii. Cu scaune de lemn. Mi-e dor si de tramvaiele din Lisabona, veeeechi tare, cu bancute de lemn, fara geamuri, mici si galbene si stricandu-se des, cu oamenii scotandu-si capetele ciorchine pe ferestre sa vada ce se intampla, de ce nu mai merge tramvaiul, cu vatmani care se dau jos, vorbesc cu vatmanii din tramvaiele din spate, isi aprind o tigara si pana la urma iti spun sa cobori fiindca o sa mai dureze, tramvaiul momentan a obosit.

Si ce daca s-a oprit tramvaiul? Eu nu ma dau inca jos. Parca as mai citi o poezie… De data asta, Cartarescu:

Stelute in genele ei

Ningea pe Colentina si erau stelute in genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
si erau stelute, stelute, stelute in genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina

demult, demult…
da, dragii mosului, erau…
erau stelute în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB

ningea pe mustata mea si pe gagica in rosu de alaturi
tramvaiele aveau stergatoare de parbriz si erau… hai, toti in cor:
erau stelute in genele ei.

Eram student, era studenta

eram eminent, era iminenta
si erau stelute in genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia infiintate
mergeau toate pe patru roate
si erau stelute în genele ei.

Ningea usurel, cu fulgi catifelati peste fabrica Stela

peste blocul lui Ghiu, peste pomii inzapeziti…
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
asa ca nu mai stiu ce spunea.
Ea ma tinea de mana si tramvaiul patru trecea
si ningea si erau… da… da, dragii mosului…

Eu eram copil, ea era o copila

eu stateam la bloc, ea statea la vila
si erau stelute in genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în “Poeme de-amor”, precum stii

dar lasati-o balta, copii:

erau stelute in genele ei.
CORUL: Erau stelute, erau stelute, erau stelu-u-ute
In ge…eeneee…leeeee… nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui sa se incheie

dar nu inainte de-a va da o cheie
a-ntregii intamplari:
Ea e o fata de peste blocuri si mari
acum e maritata, gravida, n-are nici o importanţa.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt stelute in genele ei.
Acum nu mai e nici o steluta in genele ei.
Asa, ca sa stiti, dragii mosului.

***

La final de p.d.s., un link: nu stiu daca a citit toata lumea editorialul din 15 mai al Adelei Greceanu. Daca nu, mergeti acum repede si cititi! Eu ma bucur multdetot ca Adelei ii plac “nazbatiile” de sambata, multumim! Si ii multumesc si lui Alexandru, si el stie de ce Gata, acum trebuie sa cobor sa iau cataifurile si sa nu ajung prea tarziu la destinatie. La revedere! (vedeti ca va fac cu mana din tramvai, ar trebui sa raspundeti)