Poezii alese de bloggerii zum, Alexandru, bughi

P.D.S. 6 – Epitaf

Pentru azi am ales unul dintre poemele care-mi plac celmaimult din Arghezi. Am tot vorbit despre el în ultima vreme, dar n-am apucat să scriu o însemnare mai acătării. Am găsit la biblioteca universităţii din Q*** jumătate din ediţia de ”Scrieri” de la Minerva – vreo 40 de volume în total, publicate de prin anii 60 încoace. O ediţie frumoasă, tipărită pe hîrtie bună, dar fără prezentări ale textelor, fără note, nimic. Oricum, sînt mulţumit şi aşa. Săptămîna asta m-am delectat cu ”Biletele de papagal”.

Îl citesc şi-l recitesc des, din pură plăcere şi ca să mai ”învăţ la română.” Deşi, dacă mă gîndesc mai bine, Arghezi scrie în limba lui, destul de greu de tradus în română. Doar marii poeţi – Dimov, de pildă -  o vorbesc fluent, curat, fără accent şi reuşesc s-o traducă în limba lor fără să-i piardă din frumuseţe.

EPITAF

‘Nainte de-a lăsa condeiul să zacă

Uscat, ruginit şi frînt
Ca o surcea, ca un crîmpei de cracă,
în nisip, în pămînt,

Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare

Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare
Caligrafică, pe piele.
Pentru ca dragostea când ţi se-aţîţă
Să le citească cel ce ţi-o cîntă.
Pentru ca pruncul tău, sugînd la ţîţă,
Să-nveţe-n frumuseţea ta.
Pentru ca noaptea, în oglindă,
Privindu-ţi sînul scris,
Strugure, dudă sau ghindă,
Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis.

Acesta e sufletul meu, Raşel.

Rugaţi-vă pentru el.

P.D.S. 7 – Tramvaiul de sîmbătă

Sînt de acord cu concluziile Luizei din ultima Enţiclopedie.
………………….. (vă las s-o citiţi în linişte) ………………………

Într-adevăr, tramvaiele sînt nedreptăţite faţă de celelalte mijloace de transport. Bicicleta e cîntată de domnul Marcel Tolcea. Avem atîtea poeme cu automobile, cu trenuri, cu avioane. Avem poemele de metrou ale oulipienilor. Cu tramvaie nu prea avem! Situaţia e intolerabilă. Il y a urgence. Susţin, aşadar, cererea Luizei: literatura trebuie reînnoită cu specia “poemului de tramvai”.

Pe capul nostru trece un tramvai / În ce staţie opreşte-acest tramvai? (un refren din Simona Popescu, Juventus)

Tramvaiul de sîmbăta asta s-a oprit deocamdată în staţiile SkyRain, Zum, Hunopolis, Blog de cărţi, Masa_pustie, O carte într-o frază,  …

Eu vă invit să urcaţi într-un poem-tramvai din Cîntecele de trecut strada ale domnului Florin Iaru (reeditate recent de Liternet, ce bucurie!).

O pisică într-un magazin de pălării

- Unde mergi? m-a întrebat. Acolo?

- Acolo!
- Liber – mi-a spus şi a rîs – dar
nu merită graba.
Cine urcă urcă degeaba.

Şi am cerut cu vocea scîrţîită

somn legănat de cîţiva bani
Şi taxatoarea s-a tăiat în două
cu o oboseală de cîţiva ani
Şi elastică, partea stîngă a adormit
fără exclamaţie
pe masa sticlei de operaţie
Iar partea dreaptă şi-a păstrat demnitatea
Şi ochiul drept a boţit lumina-calina
şi jumătatea dreaptă a gurii
a bîlbîit îndelung
enunţul scris cu cîţiva bani mai jos:
„poooftiiim… pooooftim…
cearcă-ţi încearcă-ţi puterile
cît te-om duce, reduce
în tramvaiul nostru frumos”.
Şi noaptea era un val calm
şi tramvaiul era un val calm.

Ah, ce departe ne-a dus un vis

cu electricitate
sau un gînd enervant
tăios ca un debutant
într-o operaţie capitală.
Ah, ce departe ne-a dus senzaţia aceea capitală
cu vagoanele înflorate, toate
numai răsaduri
begonii, agave
larmă chiot luminaţie
cu zdravţe cu hip-hip cu ave
cu toate simţurile zdrenţuite
bolnave de noaptea aceea capitală.
- Unde mergeţi – a întrebat – încolo?
- Încolo, drăguţo – am strigat.
- Liber – a rîs – dar v-am zis -
nu merită graba!

Şi ferestrele făceau ape şi scaunele se înmulţeau

prin sciziparitate şi o pisică într-un magazin
de pălării ne-a zis:
- Mergeţi cu bine, feţii mei!
şi tramvaiul se lungea ca un acordeon
şi luminà tot cerul morţile şi gunoierul
şi gheţarii aruncau cu forme mici de gheaţă artificială
să ne fie pomina bună
iar ea dormea înainte pe masa de sticlă
cu banii în mînă…

- Femeie – a strigat vatmanul, tîmp,

strîns cu uşa în relaţia spaţiu-timp
ce faci
unde pleci
unde-aţi plecat
staţi
staţi cum vă zic
nu mă daţi jos.
- Hei – fato!
Deschide -
a strigat alergînd
- Femeie! Deschide ochii!

Dar tramvaiul îşi ducea înecaţii în larg

ca un val calm
iar el mai alerga după tramvai
întîrziat adormit mort

- Unde fugi? l-a întrebat Strada Mare.

- După ei fug, Stradă Mare!
- Liber a rîs ea dar nu merită graba
cine fuge se duce degeaba.

P.S. V-ar plăcea să încercăm nişte PDS-uri à contraintes – PDS-uri pe o temă aleasă de unul dintre noi, pe rînd? De pildă: PDS-uri despre primăvară, PDS-uri cu maci, PDS-uri cu cafea, PDS-uri despre dunga de la pantaloni, PDS-uri cu stropitori, PDS-uri cu grivei şi, evident, PDS-uri cu animale care de departe par muşte. Ar putea fi foarte interesant, de exemplu, să aflăm ce alţi poeţi, în afară de domnul Emil Brumaru, au cîntat stropitoarea.

P.D.S. 8 – Sinestezii

Poemul de azi i-l dedic lui Crocolili, în semn de mulţumire şi din alte motive întemeiate, expuse mai jos:

Crocolili – Explorări versicolore, pe bicicletă, în infinitul mic şi foarte mic

“Cei car o cunosc ştiu că e greu să vorbeşti despre ea fără să foloseşti cuvîntul “culoare”. Dacă pentru alţi filosofi apa, aerul, focul, numerele sau norii sînt elementele primordiale, pentru Crocolili principiul Lumii este culoarea. Domnul i-a dat vopsele / şi hîrtie chinezească / pentru ca, mînjind cu ele / slava Lui s-o zmîngălească. Dar lui Crocolili îi place mai degrabă să “zmîngălească” slava lucrurilor mici şi foarte mici: pastilele căzute pe covor, cutiuţele de alifie chinezească, scăriţa din urechea internă, şosetele (neapărat de culori despărechiate), prunele de Chile, petrosinul pentru uns podelele şcolilor I-IV, V-VIII .

La Crocolili, pînă şi bolile sînt colorate: bronşita e roşie, răcelile sînt jeleuri galbene şi portocalii, durerea din colţul gurii e albă-ca-zăpada. Dacă nu mă credeţi, citiţi Caravana cu mici boli imaginare, În vizită la Crocolili sau Mi-e foame! Crocolili suferă atît de multicolor, încît nici nu prea-ţi mai vine să o compătimeşti.

Pentru Crocolili, lumea e o Carte de Colorat. Zăpada, care pentru noi e doar albă, pentru eskimoşi are o sută douăzeci şi una de nuanţe diferite. La fel, lumea pe care o vedem noi pare alb-negru în comparaţie cu lumea pe care o vede Crocolili. Înainte să o întîlnim pe Crocolili, aveam disperări negre, gelozii galbene, tristeţi albastre şi fericiri roz. După ce o citim, ne dăm seama că eram aproape orbi sau că sufeream de o formă gravă de daltonism.

Spre deosebire de criticii care s-au grăbit să o includă pe Crocolilii în curentul “autonomiei cromaticului” (A. Negru, N. Albu), eu am găsit în desenele ei au un mesaj profund politic. Cartea ei de colorat este o carte angajată. Fiindcă Crocolili luptă, cu creioane şi acuarele, ca să apere lumea noastră colorată de primejdia care o pîndeşte la tot pasul: întîlnirea cu lumea incoloră a lui Anticrocolili.”
(Caligraf, Istoria critic-afectivă a blogosferei literare, Ediţie Complectă, Revăzută, Adăugită şi Prescurtată, Editura Academiei, 2050, vol. III, p. 1036).

Şi acum, poemul pentru Crocolili:

Sinestezii

de Leonid Dimov

Citesc încă din copilărie, cînd îmi vine,

chiar dacă mă simt bine sau nu mă simt bine,
o carte de medicină, uzată,
ferfeniţă, ilizibilă, nelegată.
O carte pentru felceri şi neveste bune,
coperta-i arsă, primele trei fine – tăciune,
nici bolile, nici tratamentul n-au rămas la fel,
eu însă am încredere în ea, de mititel.
O citesc cu emoţie, seara de obicei,
cînd literele par păsărele sau şoricei,
înainte de a aprinde lumina.
Aud fierăstraiele, tramvaiele, uzina,
îmi plac sfaturile, etiologia, dar mai ales
pozele acelea cuminţi de bolnavi cu fes,
pozele făcute-n duşmănie, pozele ciudate,
cu eprubete purtate de sore de caritate
în paşi de vals pe uliţa noastră,
cu medici hlizindu-se pe fereastră,
cu fete bolnave de pneumonie,
pozele amestecate cu cele din zoologie:
hipopotamul, rîndunica, zebra
şi chiar eu, la capitolul “Febra”.
Am cămaşă albă, de noapte,
ţin mîna la 10 cm de paharul cu lapte,
am urechi clăpăuge, ochiul enorm
şi-un vîrf de limbă ca la căţeii ce dorm.
Prin împărăţia mea vegheată de termometru
trec iepuri negri cu urechi de-un metru
dansînd pentru domnii din colţurile încăperii,
capete de domni tunşi ca nişte perii,
aşa cum vor fi pozaţi mai la vale,
în cărţile de ştiinţe naturale.

Cînd i-am văzut atunci am ştiu fiecare cine e.

Am ştiut că sînt la 40˚ şi o linie,
de pe vreme cînd aveam scarlatină
iar afară se tolăneau amiezile sub lumină.
Eu însă n-aveam voie afară.
Zăceam în odaia triunghiulară,
în odaia din spate cu perdelele trase,
cu tot felul de flacoane borcănoase
aşezate pe măsuţa de lîngă pat,
pline pe jumătate cu precipitat,
un precipitat amar, floconos,
dar mai bine să-mi închipui cît de frumos,
cît de elegant foşnesc marile parcuri
cu fete-n şort şi pulpele-arcuri.
Ştiu, ştiu de pe acum o iubire dulce,
cu foşnet de piei, cu gust de bulce,
cu alergări printre sifoane azurii în apus,
cu fiinţe înfipte-n pămînt, de sex opus,
văd marile peluze de iarbă,
mă văd plimbîndu-mă-n redingotă şi barbă
şi aş vrea să mor acum la 40 de grade,
ducînd lumea toată-n cascade,
şi-aş mai vrea să mi se cînte din banju
şi să miroasă a lac de mobilă acaju.