Poezii alese de bloggerii zum, Alexandru, bughi

p.d.s. 26 – de Anul Nou

Gata vacanta, (cam) gata si lenea de dupa vacanta. Pana imi adun eu povestile si cartile si toate cele despre care vreau sa scriu, sa incepem anul cu un p.d.s. (unul mai special, de duminica ).

Dintr-o lada cu de toate (poze, jucarii, scrisori, casete audio, martisoare si un miliard de alte prostioare) am scos o revista Salut (!!!). Nr. 49, nu reusesc sa detectez anul. Nu stiu nici ce-o fi cautat acolo, stiu doar ca era deschisa la pagina de… poezie – Sub teiul lui Eminescu. Se povesteste despre un anume Cenaclu de marti, care se tinea in ultima marti a fiecarei luni la Clubul Martin. Editia despre care se vorbeste in revista asta a mea il avusese invitat pe Sorin Ghergut. Imi pare rau ca nu pot sa pun aici poza lui Sorin Ghergut din revista, n-o sa pun nici prezentarea din articol (in care se spune, printre altele, ca Sorin Ghergut “va debuta in curand intr-un volum colectiv editat de Clubul Unesco Adolescentu” – ?!?), pun insa cele trei poezii:

Peste vârfuri

peste vârfuri trece-n glumă
glia străbună
repede du-mă
sub clar de lună

fă lampa mai mică

dă ceaţa mai groasă
tu de ce adică
să nu-mi fii mireasă

mai nu vrea mai se lasă

broasca ţestoasă

tu nici nu ştii ce mult

îmi place
la ea, adânc, în carapace
tu nici nu ştii ce dor mi-e mie
de scumpa ei maşinărie

Pink Freud

dacă m-aş fi născut tâmpit
ce-ar fi făcut acasă tata
el punea mâna pe cuţit
şi îmi tăia doar beregata

şi parcă simt cum mă înţarcă

şi parcă mai aud din tren
nu va mai şti să se întoarcă
copilul tău oligofren

Poemul de buget

ouă cu sos şi cafeaua pe drum
pentru oaspetele nostru de-acum
fiare-nroşite şi măsele de câine
pentru oaspetele nostru de mâine

mixez bugetul de protocol

cu un buget pentru armată
picăţelele cravatei pe pieptul gol
cravata puternic vascularizată

p.d.s. 27 – poezii la Berlin

Ziceam ca amestec pedeseurile cu carti, pe asta de azi il amestec insa cu o poveste (pe scurt) de la lectura de miercuri seara: Nora Iuga si Mircea Cartarescu. Foarte multe de zis nu am, s-a citit poezie, a fost multa lume, Nora Iuga a recitat o prima poezie in romana apoi a citit cateva in germana. Vesela, dinamica, simpatica, mi-a placut mult de ea. La sfarsit un domn din public a intrebat-o de ce vorbeste asa de bine germana. Raspuns: nu stiu, poate oi fi vreun talent in ale limbilor straine. Apoi a cerut sa-l vada pe omul care a pus intrebarea, s-a plans ca nu vede decat o mana, unde-i omul?

Cartarescu a citit fragmente in romana, poeziile intregi fiind citite apoi in germana. Nora Iuga s-a amuzat copios in timp ce se citea Oh, Natalie… (m-a distrat ca inainte de a incepe sa citeasca in germana moderatorul a precizat depre cine este vorba, cine e Natalie Wood – oare o fi nevoie?). Cartarescu despre poezie si roman: pe vremea cand scria poezie ii vedea pe romancieri ca pe niste zei. Romanul i se pare mai aproape de un “job”, e mai serios, in poezie se triseaza mai usor, in roman – ca in orice meserie “serioasa” – e mai greu sa trisezi (exemplu cu tamplarul care nu poate sa triseze fiindca daca o face iese masa cu un picior mai scurt). A mai comparat poezia si proza cu dragostea adolescentina / casatoria. Zicand pana la urma ca il intereseaza doar poezia, chiar si in romane, ca zeii sunt acum poetii. Eu ma intreb daca asa o fi, s-o fi trisand mai usor in poezie. Ca nu prea cred. E drept, uneori poate parea asa.

Acum p.d.s.-ul: trebuie sa va spun ca nu prea am citit Nora Iuga, rusine sa-mi fie, o sa remediez urgent situatia. Asa ca nu pot sa pun aici o poezie de-a ei si una de-a lui Cartarescu, n-as sti ce sa aleg de la Nora Iuga. Deci deocamdata numai Cartarescu – a fost foarte simplu: Oh, Natalie…, ultima citita miercuri seara, printre chicotelile publicului.

Oh, Natalie…

Pe când eram mult mai tânăr mă îndrăgostisem de Natalie Wood
(chiar şi acum cred ca dintre toate actriţele
ea merită cel mai mult dragostea mea).
Îmi dau o notă bună
că nu m-am amorezat de B.B. sau, Doamne fereşte, de Marilyn.
ruşinea asta n-am păţit-o.

Dar Natalie Wood e foarte onorabil.

O iubeam pe Natalie Wood,
ne plimbam serile împreună în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,
o ţineam după umăr iar ea mă ţinea după mijloc
mai ales toamna era foarte frumos.
Nu-i păsa că eram în uniformă de liceu.
„Mircea, îmi spunea, Mircea,
eşti minunat,
eşti tot ce o intelectuală şi-ar putea dori.”
„Şi tu, pisicuţo, eşti minunată.”
Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,
eram prea sensibili, prea diferiţi…
„Natalie, îi spuneam,
o, Natalie, Natalie, Natalie
ce frumos este numele tău… ştii Natalie,
acum nu sunt nimic,
pe când tu eşti celebră, ai o filmografie în spate,
dar am să muncesc, Natalie, ai să vezi,
am să câştig bani…”

Şi serile de toamnă erau aşa triste

şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adânci…
Apoi a-nceput să fulguiască
şi tramvaiele făceau flacără verde la contactul cu firele ude
trecuseră ani,
aveam deja glorie, bani şi femei
publicasem la Paris şi la Chicago
mă mai duceam la „Cantemir” doar din obişnuinţă, din sentimentalism.
Serile mă aştepta Natalie
la poarta liceului, în minusculul ei Porsche
cu care ne-nvârteam extrem de încet pe strada Profetului, pe caporal Troncea
şi iar pe Viilor.
Ţin minte că într-o seară
a oprit maşina lângă trotuar
şi-a aprins o ţigare în întuneric şi cu vocea ei senzuală
(dar răguşită şi îndurerată atunci)
mi-a mărturisit că mă înşelase cu un bărbat.  „Mircea, trebuia,
trebuia să îţi spun,
n-am fi putut continua altfel.  Ştii,
n-am vrut nicio clipă să mă culc cu Robert
dar e atât de insistent… blonzii ăstia-s cumpliţi…
dar, crede-mă, Mircea, crede-mă că tot tu rămâi cel mai bun…”
Am iertat-o.
Ce nu se iartă unei depravate
se iartă unei femei superioare.
„Înşeală-mă cu fapta, dar nu cu gândul”, atât i-am spus.
Apoi am plecat în armată.
La Cristi Teodorescu venea aproape săptămânal Daniela.
La Mera venea actuala lui soţie.
Până şi lui Romulus i-a venit o dată cineva.
Natalie nu m-a vizitat niciodată.
Duminicile stăteam ca un păcălici la corpul de gardă
şi priveam cum alţii îşi sărută iubitele,
cum le apucă mânuţele peste masă…
La curăţitul armamentului citeam pe furiş „Cinema”,
decupam tot ce era despre ea, despre Ea.

Zece ani n-am mai ştiut nimic despre ea.  Viaţa ne-a despărţit.

Când, acum vreo săptămână, căutând benzi de magnetofon,
pe cine văd la „Discul de cristal”, pe lângă Lipscani?
Natalie, Natalie era din nou în România!
Dar cât de îmbătrânită…  N-am vrut să-i vorbesc
şi am plecat înainte să mă vadă (afară o aştepta
spălăcitul de Redford, cu Cadillacul)
Nu, supele reîncălzite sunt fade.
Nu, Natalie,
ai cules, de-acum mergi pe drumul tău.

Şi totuşi de ce, când m-am întors la vilă,

cele 17 camere mi s-au părut goale?
Prin geamul îngheţat mi-am privit multă vreme piscina
în care plutea o frunză moartă…

(sper ca nu are greseli, am gasit-o pe undeva pe net, eu nu o am in nici o carte.)