Poezii alese de bloggerii zum, Alexandru, bughi

P.D.S. 15 – Poezie pe stradă

Ies din librăria de la Muzeul Literaturii şi, cîţiva paşi mai încolo, trec întîmplător pe lîngă Nora Iuga. Plutea, regală, deasupra bulevardului Dacia. Cîteva minute mai tîrziu, pe Magheru, mi se pare că trec întîmplător pe lîngă Adela Greceanu. Mi-aduc aminte că trebuie să citesc ce-au scris amîndouă despre cvasiliteratură. Intru în Cărtureşti şi găsesc întîmplător Fetiţa cu o mie de riduri. Se deschide la un pasaj care începe aşa: Bucureştiul meu începe tot în Piaţa Romană. e masa mea de biliard cu bile galbene şi negre şi din cînd în cînd cîte una roşie. acolo ne dăm întîlniri, acolo ne ciocnim unul de altul din întîmplare sau cu intenţie…

P.D.S. 16 – Aroma

Aroma

Cum trece apa peste stăvilar să se piardă

în noaptea cea clară
aşa să treacă – în tangaj etern -
şi viaţa ta. ori să încremenească
deodată cu tumultul cascadei
în pastelul kitsch,
între arinii printre care se strecoară
luminile de licurici. lumile
mici laolaltă cu golul major
al existenţei de aici şi
din vieţile tale fictive
să se unească pentru totdeauna
în tabloul kitch. iar informaţiile inutile
să se disipe în aerul cu sclipici.
aerul umed şi sulfuros. tu

să rămîi cu pacea arinilor,

în sandale, pe pod, deasupra
stăvilarului şi luminiţelor
oliv. să-ncremeneşti peste fărîma de plajă,
peste stîncăriile de săpun. Salivînd
şi cu nările invadate
de izmă şi cimbrişor,
experimentînd, alternînd,
punînd la lucru papilele
pînă ce vei afla,
în clipa aceea solemnă şi atică,
aroma golului major din viaţa ta.

(Ştefan Manasia – Cartea micilor invazii, Cartea Românească, 2008).

***

De-abia acum l-am descoperit pe Ştefan Manasia. Am citit cu entuziasm Micile invazii şi impresiile mi-au fost sub forma următoarelor clişee exclamative: ”poezie adevărată!”, ”scrie despre Poezie!” (cu majusculă). Cam în starea asta sînt şi acum, la recitire: sînt uimit de cît de de-a dreptul scrie Ştefan Manasia poezie şi despre poezie, şi de cît de exigent e cu tot ce nu se ridică la “valoarea poemului”.

Lumea pe care a găsit-o Ştefan Manasia nu i-a plăcut – cum era să-i placă? E o lume de după orori politice, cu oameni alienaţi de orori tehnologice şi consumeriste şi, mai rău, o lume în care remuşcarea nu mai e decît “o fierărie uitată în cap.” Îşi pune întrebarea cea mai grea : “De fapt, ce mai am de scris?”

Cred că şi-a răspuns aşa : mai are de scris, în primul rînd, lumea şi oamenii în starea în care i-a găsit : “noi sîntem furnicile coprofage / noi sîntem viespile adunate în jurul bălţii pe ochiul rinocerului înecat (…) înfigem în fiecare vagin aparate / în ochii rinocerului mort ace subţiri…” Dar, în al doilea rînd şi mai ales, are de scris iarba “verde şi neverosimilă” care creşte, în cimitire, “mătăsoasă ca spinarea unui mamut siberian”. Şi micile invazii din care se întoarce la noi cu : tricouri mîzgălite cu cireşe, pui jilavi de şopîrle, Kamunyak-leoaica, poeme lăsate “să scîncească-n creieri”, aşteptînd să fie scrise, ramuri cu zarzăre. Arome, culori, scîntei, sclipiri – mai ales multe sclipiri sînt în Cartea micilor invazii.

“Pescuia iarba roşie din valurile de sticlă opacă, o cerceta în căuşul palmelor, văzînd cum cea mai umilă ramificaţie repeta pînă la saturaţie schema întregului. (…) Dacă elibera apa din căuş, plăntuţa devenea un animal împuşcat, o masă amorfă din care dispăruse sclipirea lui Dumnezeu.”

Cam aşa se poartă Ştefan Manasia cu poezia : o ţine delicat în căuşul palmelor, atent să nu-i piardă sclipirea. Altfel, inutil să mai spun că nu prea ştiu ce e cu poezia lui Ştefan Manasia – am demonstrat mai sus. Nici nu prea i-am citit pe Pavese, Saba, Pasolini – poeţi pe care şi-i consideră apropiaţi. Dar de plăcut, mi-a plăcut mult.

***

Dacă aveţi chef, puteţi să citiţi:

Trei interviuri foarte tonice şi amuzante cu Ştefan Manasia: unul în EgoPHobia – luat de Ştefan Bolea; al doilea în Tiuk – luat de Mihai Vakulovski; al treilea e, de fapt, un răspuns la o anchetă a revistei Steaua – ”Ce-mi place/ nu-mi place în poezia actuală/ a generaţiei actuale”.

Trei cronici la Cartea micilor invazii, de Ioan Moldovan, Paul Cernat şi Doris Mironescu.

***

Şi nu rataţi:

P.D.S.-urile alese de bughi mambo rag (atacant inspirat, percutant şi eficace din echipa PDS). Azi, două poeme în oglindă, despre o Domniţă de altădată.

***

Şi nu uitaţi de PDS-ul cu fotbal, de sîmbăta asta!

P.D.S. 17 – Despre soţiile fotbaliştilor

Căutînd poeme cu fotbal, mi-am adus aminte de Bucla – epopeea minimalistă pe care T.O.Bobe i-a închinat-o lui nea Gică, frizerul, probabil una dintre cele mai uşoare epopei scrise vreodată. Ca într-o miniatură pictată pe un fir de păr, e scrisă în ea toată viaţa lui nea Gică, cu iubirile, visurile, victoriile şi înfrîngerile ei. Şi cu fotbalişti şi tenori – clienţi importanţi, după cum aflăm din ”Prezentarea generală” de la începutul cărţii: ”Nea Gică e cel mai mare frizer din lume. Are un metru şaizeci şi doi şi cincizeci şi opt de kilograme. La el s-au tuns cele mai rapide extreme şi cele mai eficace vîrfuri. La el s-au bărbierit cei mai graşi tenori.”

Dar nu un poem despre fotbalişti am ales din Bucla, ci unul despre soţiile fotbaliştilor, fiindcă despre ele se scrie atît de puţin. (îmi pare foarte rău că n-am reuşit să păstrez punerea în pagină a poemului).

Nopţile frizeriei. Relatare de la faţa locului

Nea Gică nu doarme niciodată.

Seara, după ce închide, mătură părul, îşi curăţă instrumentele, şterge oglinzile, spală ştergarele şi pe urmă se odihneşte puţin, cu mîinile încrucişate pe burtică, rotindu-şi unul în jurul celuilalt degetele mari. După ce s-a întunecat bine, el trece în spate
şi aprinde neoanele coaforului clandestin.
Nea Gică e cel mai clandestin coafor din lume.

Are şase scaune normale şi şase cu cască.

La miezul nopţii,
în rochii de lamé,
cu spatele gol,
fumînd din ţigarete lungi,
cu ochii strălucind de beladonă,
vin la nea Gică să le coafeze
soţiile de fotbalişti şi de tenori.
Atunci, el le rulează lent mănuşile de catifea,
ciorapii
li-i rulează de pe pulpe şi,
strepezind în dinţi fermoare,
înduioşează noaptea cu albeaţa pielii lor.

Nea Gică nu coafează mai mult de şase soţii într-o noapte.

Însă ce coafuri!
Cochilii logaritmice
în toate culorile curcubeului.
Pagode
sprijinindu-şi visele unul de altul.
Turnuri
care îşi telescopează singurătatea
ca un ochean*.

Cele mai complicate coafuri din lume se fac la nea Gică.

Cele mai goale,
cele mai albe,
cele mai strălucitoare
soţii de fotbalişti şi de tenori
stau noaptea în scaunele coaforului clandestin.

În jurul părului lor pluteşte o aură zemoasă

de Nu-mă-uita.
Ca să le poată pieptăna,
cel mai clandestin coafor din lume
trebuie să decojească portocala*
şi să o rupă în felii.

Nea Gică trece pe rînd pe la cele şase scaune,

mestecînd felii de portocală albastră şi
exercitîndu-şi dexteritatea exuviabilă.
După aceea, trimite soţiile la cască,
de unde ele ies cu aura întreagă, refăcută.

În zori,
cînd cearcănele le coboară dincolo de sîni,

soţiile de fotbalişti şi de tenori
plonjează iarăşi în mătase şi,
plutind,
se-ndreaptă spre ieşire.
Ca o eşarfă ucigaşă,
le-mbracă pînă-n cap (de la călcîie)
iz de fixativ.

(*trimiteri la alte poeme din volum)

***

Bucla a fost publicată în 1999, la editura Univers. Poemele din Bucla sînt reluate în volumul Centrifuga, apărut la Polirom, în 2005. Nea Gică mai apare şi în Orbitor (Corpul), la pagina 121.

Despre Centrifuga puteţi citi, dacă vreţi, cronici de Marius Chivu (”Nea Gică forever”, România literară, nr. 28/2005) şi Radu Cosaşu (în Dilema, o decupasem, nu mai ştiu pe unde am pus-o).