Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

-„Cine vă atacă pe voi, atunci atacaţi-l şi voi pe el, întocmai cum v-a atacat pe voi” (Sura 2, 190), este o lege a talionului în limbaj islamic. Cu alte cuvinte nimic nu trebuie să rămână fără răsplată în lumea musulmană. Departe de ei ideea „dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt” (Matei 5, 39). Ar fi un semn al slăbiciunii religiei lui Mohammed şi nu al smereniei, despre care vorbeşte Hristos.

-Expresia „războiul vă este orânduit…” (Sura 2, 212) pare un testament al Profetului faţă de o nouă religie şi un nou imperiu, care se va clădi pe râuri de sânge, care vor umezi pământul din India până în Spania şi din Rusia până în Sudul Africii.

-„Poate că urâţi tocmai ceea ce este bun pentru voi, poate că iubiţi tocmai ceea ce este rău pentru voi… . Războiul este greu, însă a te abate de la calea lui Dumnezeu şi a te lepăda de El şi de templul său cel sfânt şi a alunga poporul său de acolo este păcatul cel mai mare înaintea Domnului. Ispita este mai grea decât omorul. (…) Cei ce cred şi purced la luptă pentru drumul lui Dumnezeu, aceia să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu” (Sura 2, 213-215).

Aceste versete vin tocmai ca o confirmare a celor care ar încerca să-şi justifice de ce sunt necesare aceste războaie, care, oricum ar fi ele argumentate, aduc suferinţă. Aici apare ideea de determinism divin, deoarece în ochii lui Allah omul este un neputincios, care nu cunoaşte care ar fi calea cea bună, ce duce spre Allah¹⁰⁵. Ori aici intervine jocul de-a „voinţa lui Allah”, care îi face pe mulţi lideri religioşi musulmani să argumenteze acţiunile lor militare prin expresia „aceasta este voia lui Allah”, la care poporul, simplu în judecata lui, consfinţeşte cele spuse prin strigătul de luptă „Allahu Akhbar”. De asemenea, expresia „ispita este mai grea decât omorul” este un leit motiv, care este întâlnit foarte des în cartea Coranului, tocmai pentru a elimina orice contestare a ideilor para-logice, care pot fi întâlnite în cartea sacră¹⁰⁶.

Îndemnuri la luptă poruncite de Allah sunt destul de multe. „Luptaţi-vă pentru drumul lui Dumnezeu şi să ştiţi că Dumnezeu aude şi vede” (Sura II, 245), cu alte cuvinte cel care nu se luptă pentru calea lui Allah, acesta poate cădea sub greaua pedeapsă a Lui, căci „Allah pedepseşte groaznic” (Sura III, 9).

De asemenea, ca un testament al musulmanului poate fi considerat şi versetul 97 din Sura III : „nu muriţi decât fiind musulmani”, deoarece pentru cei care nu sunt aşa, nu există altă variantă decât iadul („spune celor necredincioşi: veţi fi biruiţi şi veţi fi adunaţi în iad”, Sura III, 10).

Extremismul islamic poate fi de asemenea argumentat pe un alt verset coranic, care spune: „nu încheiaţi prietenie cu cei ce nu-s de-ai voştri” (Sura III, 114), evident acest loc dând şansa comentariului de a putea exclude orice ne-musulman din cercul prietenilor¹⁰⁷.

Fanatizarea, care duce până la moarte deliberată pentru cauza islamului, se poate argumenta pe versetele următoare: „dacă veţi fi omorâţi pentru drumul lui Dumnezeu sau veţi muri, este iertarea lui Dumnezeu şi îndurarea lui mai bună decât toate averile pe care le-aţi adunat. Căci dacă veţi muri sau veţi fi omorâţi, vă veţi aduna la Dumnezeu (Sura III, 151-152). Cu alte cuvinte, toţi cei morţi pentru cauza Coranului vor avea bucuria fericirii paradisiace¹⁰⁸. Deci moartea pentru Allah înseamnă automat intrarea în rai. Iar raiul este descris astfel: „cei cuvioşi vor primi de la Domnul lor o grădină pătrunsă de râuri pe dedesupt; în veci vor fi acolo; şi muieri curate (n.n. adică fecioare spre desfătare) şi harul lui Dumnezeu, căci Allah priveşte la servii săi” (Sura III, 13, IV, 60, VII 40-41). Tema recompensei pentru cei care mor pentru calea lui Allah o găsim şi în alte versete coranice, tocmai pentru a sublinia ideea de jertfă pentru cauza islamului¹⁰⁹.

Ideea de jertfă a vieţii pentru Allah este un gest, pe care îl datorează orice musulman. „Să se lupte deci în drumul lui Dumnezeu numai aceia care dau în schimb viaţa lumii de acum pentru lumea de apoi. Iar cel ce se luptă pe drumul lui Dumnezeu, fie că este omorât, fie că biruieşte, lui îi dăm la sfârşit răsplată mare” (Sura IV, 76). Chemarea la luptă (jihad) transformă lumea în două: lumea lui Allah şi lumea lui Satan. „Luptaţi împotriva prietenilor lui Satan, căci vicleşugul lui Satan este slab” (Sura IV, 78).

Orice încercare de redobândire a identităţii popoarelor supuse de către adepţii islamului, trebuie să fie înăbuşită încă din faşă. „De câte ori se vor răscula din nou, să fie zdrobiţi întru aceasta. Dacă însă nu se depărtează de la voi şi nu vă îmbie cu pace şi ridică mâinile împotriva voastră, prindeţi-i şi omorâţi-i, oriunde îi găsiţi” (Sura IV,93). Pedepsele celor care nu recunosc autoritatea islamului pot fi foarte aspre, lucru de care contemporaneitatea nu este străină, deoarece se cunosc execuţiile în public, pe stadioane, a celor care nu acceptă islamul în forma lui rigidă sau arderea femeilor pe faţă cu acid, dacă nu poartă burqa (vălul pe faţă)¹¹⁰, etc.

Dacă la început, pentru motivul luptei de a-i racola împotriva tribului qurraişiţilor, evreii sau creştini au fost respectaţi, la scurt timp orice apropiere de ei este condamnată de cartea Coranului: „voi cei ce credeţi, nu lăsaţi pe creştini să vă fie prieteni, ci numai laolaltă. Cine dintre voi însă şi-i alege ca prieteni, este ca unul dintre ei iar Dumnezeu nu ocârmuieşte un popor nelegiuit” (Sura V, 56). Deci chiar dacă este recunoscută inspiraţia Sfintei Scripturi totuşi faptic, musulmanii trebuie să evite orice legătură cu creştinii sau cu evreii¹¹¹.

Mai mult decât atât, toţi cei care nu acceptă inspiraţia Coranului, sunt consideraţi mai rău decât animalele. „Mai răi decât vitele sunt la Allah cei surzi şi muţi, care nu voiesc să înţeleagă” (Sura VIII, 22), deoarece „cei care nu cred se vor aduna în iad” (Sura VIII, 37).

Jihadul, aşa cum este conceput de către fundamentaliştii islamici, înseamnă de fapt o străduinţă de universalitate a islamului, deşi la origini el însemna luptă cu păcatul. Deformarea sensului real al jihadului recunoaşte pretenţia de absolutism a acestei religii. „Luptaţi împotriva lor, zice Profetul, până nu mai este răscoală şi până va fi la toţi credinţa în Allah” (Sura VIII, 40). De aceea, misiunea Profetului este de „a-i aţâţa pe cei credincioşi la luptă” (Sura VIII, 66), deoarece necesitatea de a „misionariza” lumea implică prinderea şi convertirea captivilor¹¹². Termenul de „a măcelări pe pământ” este o justificare a crimelor sângeroase, deoarece profetismul arab implică şi ideea de crimă, pentru că numai aşa ultimul profet a reuşit să elimine orice contestatar din cadrul lumii arabe şi să instituie, prin califii săi „bine ghidaţi” sharia, care astăzi reprezintă punctul de reîntoarcere a lumii islamiste.

Evident sunt foarte multe alte versete coranice, care vorbesc fiecare despre necesitatea de a lupta împotriva creştinismului şi a altor religii conlocuitoare, care nu au altă vină decât aceea de a fi contemporane cu islamismul.

Am dorit să prezint prin aceste citate din cartea Coranului cât de uşor pot fi fanatizaţi adepţii islamismului, chiar dacă versetele pot fi interpretate şi altfel. Evident că formaţiunile para-militare de tip terorist au reuşit să reunească în jurul lor o serie de adepţi, nemulţumiţi de împărţirea nedreaptă a lumii în „săraci” şi „bogaţi” sau de invazia unei civilizaţii, care nu se potriveşte cu spiritul musulmanului.

Ca o concluzie la cele analizate, putem spune că islamismul s-a dorit o reformare a gândirilor religioase, fiind una dintre cele mai raţionaliste religii, dar a eşuat în această eliminare a unui Dumnezeu-Iubire şi Dumnezeu-Jertfă, ceea ce a dus la formarea unei ideologii religioase, în care relaţia cu Divinul este doar una de supunere oarbă. Religia aceasta poate deveni foarte uşor una fundamentalistă, de vreme ce războiul poate fi atât de uşor de dedus din cartea Coranului.

B I B L I O G R A F I E:

1. 
   CORANUL traducere de dr. Silvestru Octavian Isopescu, Cernăuţi, 1912, reeditat de Editura ETA, Cluj-Napoca, 1995.
   
2. 
   Anghelescu, Nadia, Introducere în islam, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
   
3. 
   Arkoun, Muhammad, Hassan Askari, Les Musulmans, col. „Verse et controverse”, ED. Beauchesne, Paris, 1971.
   
4. 
   Armstrong, Karen, Islamul. O scurtă istorie, trad. Claudiu Vereş, Edit. Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2002.
   
5. 
   Benjamin, David, Muhammad in der Bibel, SKD Bavaria Verlag, München, 1992.
   
6. 
   Delcambre, Anne-Marie, Islamul, trad. Beatrice Stanciu, Ed. Coresi, Bucureşti, 1999.
   
7. 
   Delumeau, Jean, Religiile lumii, ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.
   
8.