Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, trad. de Silvia Palade, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, trad, de Nicolae Buga, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1997

B. Krivocheine, În lumina lui Hristos. Sf. Simeon Noul Teolog, trad. de Vasile Leb şi Gh. Iordan, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1997.

II. PREGĂTIREA OMENIRII PENTRU VENIREA MANTUITORULUI
Prin căderea în păcat, omul a pierdut comuniunea harică cu Dumnezeu intrând în moarte biologică şi în osânda la moarte spirituală. În asemenea stare, omul nu se putea întoarce la Dumnezeu, nu se putea mântui prin propriile sale puteri. De aceea, Dumnezeu a hotărât întruparea Fiului pentru mântuirea lumii (Efes. II, 4-5; III, 4-5).

Întruparea a fost hotărâtă de Dumnezeu, din eternitate, întrucât El ştia că omul va cădea. În Sfânta Scriptură, această hotărâre din veşnicie a lui Dumnezeu, se numeşte “mai-înainte hotărâre” şi “preştiinţă” (Fapte II, 23; I Petru I,20), “taină a voii Sale, după bunăvoinţa Sa, precum mai înainte a hotărât întru Sine” (Efes. I,9), “taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu” (Efes. III,9; Rom. XVI, 25-26; Col. I,26). Hotărârea de răscumpărare în Hristos stă împreună cu planul veşnic de creaţie a lumii şi a fost rânduit “mai înainte de veci, spre mărirea noastră” (I Cor. II,7).

Motivul acestei hotărâri a lui Dumnezeu, este acelaşi ca şi al creării lumii, anume iubirea dumnezeiască: “aşa a iubit Dumnezeu lumea …” (Ioan III,16).

Răscumpărarea prin Iisus Hristos se numeşte “iconomie” sau mântuirea obiectivă (sau generală); iar însuşirea de fiecare om a acestei mântuiri, prin harul Duhului Sfânt, se numeşte “îndreptare”, sfinţire sau mântuirea subiectivă.

Mântuirea a fost posibilă pentru om, dar totuşi omul nu se putea mântui singur. Mântuirea prin puterile proprii ale omului era imposibilă, din cauza gravităţii căderii. “Nici o parte a creaţiei nu putea să mântuiască creaţia, având ea însăşi trebuinţă de mântuire” zic Sfinţii Părinţi.

Condiţiile necesare mântuirii nu le putea îndeplini decât o Fiinţă absolută, atotputernică, deci numai Dumnezeu însuşi: “Eu, numai Eu şterg nelegiuirile voastre” (Is. XLIII,25). În această ordine, întruparea era necesară. Întruparea şi jertfa au corespuns Fiinţei divine şi naturii omului căzut, căci prin aceasta s-a manifestat toată bunăvoinţa divină: prin întrupare, “Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au îmbrăţişat” (Ps. 84,10).

Necesitatea întrupării trebuie înţeleasă în sensul că ea a fost necesară pentru om, iar nu în sensul unei necesităţi pentru Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut mântui şi în alt mod pe om, dar a ales modul cel mai potrivit “pentru vindecarea neputinţei noastre”.

Sfânta Scriptură arată participarea la mântuire a întregii Treimi Sfinte, numind pe Dumnezeu “Mântuitorul nostru”: “Dumnezeu Mântuitorul ne-a mântuit pe noi prin baia naşterii celei de a doua şi a înnoirii Duhului Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit. III, 4-6).

Pentru ce n-a trimis Dumnezeu pe Fiul îndată după cădere? Pentru că:

1. 
   Oamenii să cunoască din experienţă şi să se convingă deplin de gravitatea păcatului;
   
2. 
   Rătăcirea religioasă şi decăderea morală trebuiau să îşi ajungă culmea, pentru ca astfel răul să poată fi curmat din rădăcină şi pentru totdeauna;
   
3. 
   Venirea Mântuitorului şi datele asupra vieţii şi activităţii Sale, să poată fi cunoscute cât mai bine şi de cât mai mulţi, pentru ca mântuirea să devină bun al omenirii întregi;
   
4. 
   Omenirea să aibă timpul necesar ca să se pregătească pentru însuşirea dumnezeieştii învăţături;
   
5. 
   Omenirea trebuia să facă şi un anumit progres pe linia aleasă de Dumnezeu pentru ca să se nască Fecioara Maria, omul curat, potrivit pentru a concepe în pântece pe Mântuitorul.
   

Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu este în lume de la începutul ei, pe de o parte prin raţiunile lucrurilor, pe de alta, prin persoanele umane care sunt chipurile ipostasului Lui însuşi.

Prin raţiunea lor persoanele umane pot stabili legătura cu Logosul divin, comuniunea, prin lumea lucrurilor create. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice în privinţa aceasta: “Ascunzându-Se pe Sine în mod tainic în raţiuni, Cuvântul Se oferă spre înţelegere în mod proporţional, prin fiecare din lucrurile văzute, ca prin nişte litere, întreg şi deplin în toate şi întreg şi nemicşorat, Cel nediferenţiat şi mereu acelaşi în cele diferenţiate, Cel simplu şi necompus în cele compuse, Cel fără început în cele supuse începutului, Cel nevăzut în cele văzute, Cel nepipăit în cele pipăite … ca din toate acestea să ne adune treptat la Sine pe noi ce urmăm Lui, unificându-ne prin Duhul şi să ne ridice înţelegerea Lui simplă şi eliberată de alipirea la ele, concentrându-ne pentru El în unirea cu El atâta cât s-a diferenţiat pe Sine prin coborârea cea pentru noi” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G., 91, 1285).

Dacă noi putem cunoaşte şi gândi lucrurile, este pentru că ele sunt chipuri create ale raţiunilor unei Raţiuni personale supreme. Dacă le putem exprima prin cuvinte, este pentru că sunt cuvinte ale Cuvântului adresate nouă. Noi gândim raţional şi vorbim, pentru că suntem parteneri ai Persoanei care este Ea însăşi Cuvântul personal şi a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale la nivelul raţiunii şi al putinţei noastre create de exprimare, cu o putere creatoare pe care noi nu o avem.

Prezenţa Logosului divin în lume chiar în gradul slăbit de după cădere, formează baza a ceea ce numeşte teologul catolic Karl Rahner o “hristologie transcendentală”, adică o trebuinţă după Hristos înscrisă în constituţia spirituală a omului. Rahner vede această “hristologie transcendentală” sau a aşteptării, în corespondenţa dintre persoana şi opera lui Hristos cel istoric şi “o teologie a conştiinţei”, adică o “hristologie ontologică”, sau o mesianitate existenţială în care hristologia testată istoric şi propovăduită se acordă cu trebuinţa de sens a fiinţei umane. Elementele acestei hristologii sunt:

a. nevoia omului de iubire absolută. O iubire absolută, care se îndreaptă radical şi fără rezervă spre un om, afirmă implicit prin credinţă şi prin iubire pe Hristos. Iubirea vrea o unitate a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, în care iubirea de aproapele este în acelaşi timp iubire de Dumnezeu şi de abia prin aceasta e absolută. Prin aceasta ea caută însă pe Dumnezeu-Omul, adică pe Acela care poate fi iubit ca om cu absolutul iubirii lui Dumnezeu.

b. Al doilea element al acestei hristologii virtuale sau existenţiale în om, constă în înţelegerea morţii într-un sens împlinit în moartea lui Iisus. “Moartea este o faptă în care se împlineşte toată viaţa, în care omul ca fiinţă liberă dispune de sine ca întreg, dar aşa că această dispunere este acceptarea unei dispuneri absolute de fiinţa sa în neputinţa sa radicală, care apare suportată şi e suportată în moarte.

c. Al treilea element e speranţa în viitor. Omul speră în mod real că acestor întrebări li se răspunde prin realitatea istorică. Hristos dă acest răspuns pozitiv amintitei speranţe a omului.

Încă de la săvârşirea păcatului strămoşesc, Dumnezeu a făcut promisiunea unui Răscumpărător, prin textul biblic de la Facere 3,15, numit “protoevanghelia”. De atunci nădejdea unui Mântuitor a fost prezentă, mai mult sau mai puţin, la toate popoarele într-o formă sau alta, ca o dovadă în plus despre revelaţia primordială.