Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Absolutul moral prezentat de învăţătura şi persoana lui Iisus Hristos este mai presus de orice discuţie şi nu mai trebuie dovedit. Absolutul doctrinar poate fi dovedit din fiecare afirmaţie şi învăţătură a Sa. Deşi foarte simplu exprimată, orice învăţătură a Mântuitorului este noutate şi absolut în istoria umanităţii. Deşi mai interioară omului decât sinele lui, ea se dovedeşte mai presus de evoluţia gândirii omeneşti, de gândirea şi simţirea umană în general.

De asemenea, concordanţa absolută, identitatea între învăţătura absolută a Mântuitorului Hristos şi Persoana Sa morală absolută este unică şi incomparabilă.

Prin Iisus Hristos, Dumnezeul-Om, creştinismul este singura autoritate, putere şi religie care-l face pe om fiinţă morală şi religioasă, adică liberă şi responsabilă. Nu există libertate reală decât în legătură cu Libertatea absolută şi nu există responsabilitate decât în raport cu Responsabilitatea supremă. Numai creştinismul leagă organic libertatea şi responsabilitatea omului de libertatea şi Responsabilitatea supremă, pentru că numai în creştinism Acest Suprem s-a făcut om, stabilind astfel o legătură veşnică între ele. Prin Iisus Hristos, numai în creştinism Dumnezeu îl poate interpela imperativ şi suprem pe om, îi poate pretinde responsabilitate¸ pentru că numai în creştinism Autoritatea, Libertatea şi Responsabilitatea supremă sunt unite într-o singură persoană cu libertatea şi responsabilitatea umană. Datorită lipsei lui Hristos, în toate celelalte religii omul este fie diluat şi înghiţit de natură (precum în budism, în panteism), fie i se impune arbitrar Divinitatea, ca o realitate străină, de deasupra lui (precum în mozaism şi islamism).

Numai Iisus Hristos constituie o măsură satisfăcătoare pentru om, conform setei lui nesfârşite – fiinţă relativă şi deficitară – de absolut: „El a creat cerul şi pământul, soarele şi luna, apele, pomii fructiferi şi fiinţele vii de tot felul. Dar, Dumnezeu, în nici una din aceste creaturi nu-şi află odihna … ci numai în om a binevoit, cu acesta a intrat în comuniune şi s-a odihnit în El. Vezi acum înrudirea lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu?” (Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti, XLV, p. 266). Prin măsura Lui, prin veracitatea Lui, El ne dovedeşte că este singurul Om de pe pământ, că toţi oamenii sunt umbre şi încercări de umanitate, pierdute fără El. Prin ei înşişi, oamenii n-au şansă la fiinţă. El este singurul om care şi-a păstrat fiinţa şi adevărul. Prin forţa fiinţei Lui stabilizante, cei ce se centrează în el obţin, pentru prima dată în istoria lumii, şansa la existenţă şi fiinţa autentică.

Iisus Hristos este Conştiinţa absolută, unificatoare, pentru că este unica conştiinţă divino-umană, unica conştiinţă umană absolută, aşa cum a remarcat poetul Boris Pasternak: „Şi-a treia zi Mă voi scula din moarte / Iar secolele, prin cea beznă grea, / Ca plutele, ca bărcile pe ape / Se vor târî la judecata Mea!” (Grădina Ghetsimani).

Iisus Hristos este singurul Dumnezeu contemporan fiecăruia. Dumnezeu nu este Dumnezeu dacă nu devine Dumnezeul personal al fiecăruia, conştiinţă distinctă la dispoziţia fiecăruia. El este „ieri, azi şi mâine acelaşi în veac!” dar şi mereu nou cu fiecare.

El îşi impune Dumnezeirea nu paseist ci contemporan. Dovada Dumnezeirii Lui o avem nu numai prin litera documentelor păstrate ci printr-o forţă pătrunzătoare până astăzi: proprietatea şi suveranitatea cuvântului. El este singurul care a vorbit propriu şi verace, singurul credibil, singurul cuvânt investit cu forţa fiinţei perene.

De asemenea, dumnezeirea Lui reiese din suveranitatea cuvântului Său, căci e singurul care a pretins la propriu: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”. Toţi ceilalţi oameni şi întemeietori au fost slujitori ai cuvântului; nici unul n-a avut proprietatea şi suveranitatea cuvântului, El însă a arătat că este proprietarul şi stăpânul cuvântului şi al adevărului.