Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Popoarele păgâne au fost pregătite prin legea morală naturală, prin conştiinţa sau sentimentul vinovăţiei, al părăsirii şi neputinţei, duse până la tragic. Dovada cea mai concludentă privind conştiinţa păcătoşeniei şi dorinţa de mântuire a păgânilor o constituie existenţa jertfelor la toate popoarele. Majoritatea popoarelor păgâne au păstrat elemente din relaţia primordială, concretizate în mituri şi legende. În mitologia vechilor egipteni, zeul Horus biruieşte pe zeul rău Typhon cu înfăţişare de şarpe. Religia vechilor perşi învaţă că la fiecare 3000 de ani va veni un trimis al lui Ahura-Mazda, spre a scăpa omenirea de zeul cel rău. Ultimul trimis, Mesia se va naşte dintr-o fecioară. În religia hindusă, zeul Vişnu se va întrupa în înţeleptul Krişna pentru a scăpa omenirea de şarpele cel rău, Galua. La greci, eroului tragic Prometeu i se promite sosirea unui zeu care va mântui omenirea. Filosofii greci Socrate, Platon şi stoicii vorbeau despre Logosul divin cu caracter personal şi atribuţii de mântuire. La romani, cărţile sibiline, filosoful Cicero, poetul Vergiliu, istoricii Tacit şi Suetoniu au referinţe privind locul şi timpul venirii lui Mesia. Sfântul Iustin Martirul, Teofil al Antiohiei şi Clement Alexandrinul afirmă că înţelepţii greci au fost familiarizaţi şi chiar s-au inspirat din religia iudaică. Lucrarea pregătitoare a lui Dumnezeu în antichitate s-a extins asupra tuturor popoarelor, desigur în moduri foarte diferite. Chiar Sfânta Scriptură sugerează această idee când afirmă: “Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan a,9). Însuşi Mântuitorul a aflat credinţă la popoarele păgâne (“Adevăr zic vouă, că nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”), “căci la neamuri Dumnezeu, ca un făcător de bine, nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit” (F.Ap. 14,17). Acest lucru şi explică pictarea unor filosofi greci păgâni pe pereţii mănăstirilor din Moldova.

Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a făcut prin Revelaţia poporului evreu simţită prezenţa şi acţiunea Lui personală în relaţie cu oamenii, pregătindu-i prin ea pentru viitoarea Lui prezenţă personală. Drepţii Vechiului Testament stau în faţa în faţă cu Persoana care le adresează cuvintele şi le anunţă faptele Sale. Intră într-o relaţie directă cu El ca persoană, dar încă nu ca persoană întrupată. Persoana Cuvântului ramâne încă deasupra oamenilor, deşi Îşi face simţită calitatea de persoană şi interesul pe care-l are pentru persoanele umane. Sfântul Maxim Mărturisitorul găseşte între prezenţa Logosului, prin lucrurile şi prin raţiunea umană, şi prezenţa Lui în Vechiul Testament o identitate de fond (Ambigua, P.G., 91, 1280-1281).

Despre prezenţa şi lucrarea Cuvântului în Vechiul Testament ca pregătire a venirii Sale în trup, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că “înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea în mod spiritual la patriarhi şi prooroci, preînchipuind tainele venirii Lui” (Capete gnostice, III, 28; Filoc. rom., II, p. 177).

Nu numai Revelaţia culminează în Logosul întrupat ci cosmosul întreg îşi face vădită concentrarea de sensuri în Persoana lui Hristos, sau a Logosului întrupat. Baza sau fundamentul creaţiei nu este o lege impersonală sau o substanţă, ci Persoana plină de toate sensurile. Totul culminează într-o persoană, în Persoana de la care vin toate, în Ea sunt ţinute toate, în Ea se vor arăta cuprinse şi luminate toate.

Lumea a fost creată pentru om, iar acesta, pentru Hristos, în Care se realizează deplin: “Firea omului a fost constituită de la început pentru Omul cel nou (Hristos). I s-a dat minte şi dorinţă pentru Acela. Am luat raţiune pentru El, ca să cunoaştem pe Hristos, iar dorinţă, ca să alergăm spre El. Am primit memorie ca să-l purtăm pe El, pentru că El era şi arhetipul celor creaţi” (Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, P.G., 150,680 A).

Sfântul Irineu spunea: “Hristos cel istoric a fost prototipul pe care L-a avut Dumnezeu în minte, când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin şi desăvârşit, care avea să se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte şi a creat pe Adam potrivit cu acest prototip viitor. Prin urmare Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, firea omenească şi să Se arate om desăvârşit pe pământ” (P. Nellas, , p. 69).

În general, putem spune că deosebirea între pregătirea evreilor şi a păgânilor a constat în revelaţia supranaturală la evrei şi cea naturală la păgâni. Aşadar, întreaga omenire aştepta împăcarea omului şi a universului cu Dumnezeu, restaurarea naturii umane şi anihilarea păcatului strămoşesc. Sfântul Apostol Pavel spune că şi universul material “suspină şi are dureri până acum” (Romani 8,22). O astfel de lucrare de mântuire echivala desigur cu o nouă creare a lumii şi a omului.

Condiţiile necesare mântuirii nu le putea îndeplini decât o Fiinţă atotputernică şi atotsfântă, deci divină, dar şi umană, pentru a împărtăşi oamenilor în chip intim şi deplin această mântuire: “Eu sunt Cel care şterge păcatele tale şi nu-şi mai aduce aminte de fărădelegile tale” (Isaia 43,25). Venirea Mântuitorului a fost profeţită, cu amănunte, cu mult înainte, de mai multe persoane sfinte care au subliniat, fiecare, calităţile divine ale lui Mesia.

Astfel de proorocii au fost: