Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

5. TAINA SF. PREOŢII (HIROTONIA)

În ansamblu, teologia creştină mărturiseşte că “cuvintele de trimitere ale Domnului cel Înviat întemeiază oficiul unic de apostol şi pun în acelaşi timp Biserica din toate timpurile sub acest mandat împuternicitor” (P. Brunner, Ministerium Verbi, p. 35). Această împuternicire nu este o simplă funcţie sau activitate a Bisericii, ci constituie însăşi fiinţa şi sensul existenţei ei: “dacă ecclesia nu ar uza de această împuternicire misionară (Sendungsvollmacht) ea ar lupta împotriva propriei fiinţe” (P. Brunner, Vom Amt des Bishofs, p. 62). Înţeleasă în principal în dimensiunea ei învăţătorească, slujirea preoţească “decurge din propovăduirea lui Iisus şi din lucrarea Lui” (R. Prenter, Die Ordination der Frauen, p. 11). Este adevărat că Unicul Preot în sensul deplin este Iisus Hristos, care este în acelaşi timp “ministerium primordial al lui Dumnezeu, ministrul primordial şi diaconul primordial (Das Urministerium Gottes, der Urminister Gottes, der Urdiakon ist Jesus Christus selbst)” (P. Brunner, Vom Amt…, p. 7), dar necesitatea propovăduirii exprimată prin mandatul de împuternicire dat Apostolilor “cere şi actualizarea concretă a acestei porunci prin deosebirea văzută a unora ca trimişi” (Ibidem, p. 62). Forma concretă a acestei împuterniciri este determinată istoric, ea “este tot atât de contingentă istoric ca şi aceea a mijloacelor harice” (R. Prenter, Die Ordination der Frauen, p. 11).

Hirotonia a fost necesară din cauza sarcinii de a păstra şi transmite tradiţia apostolică. Mărturia apostolică primară a trebuit “în mod necesar” să devină “tradiţia apostolică”, astfel încât “actul predării cuvântului apostolic cuprinde o responsabilitate specială, la care se cere un mandat special, o supraveghere specială (episkopé), un oficiu specific. De aici se impune concluzia şi recunoaşterea clară că Bisericii “i-a fost instituit un oficiu prin cuvântul de trimitere al lui Hristos” (Ibidem), căruia i-au fost încredinţate, “în chip special păstrarea şi predarea mărturiei apostolice” (Ibidem).

Este adevărat că slujirea pe care au purtat-o Apostolii este unică, dar cuvântul apostolic trebuia “preluat în Biserică ca şi cuvânt viu, păstrat şi predat mai departe” (Ibidem, p. 32). Unii teologi luterani au observat că, întrucât “orice transmitere autentică este un act de supunere” (R. Prenter, Die Ordination der Frauen, p. 10), de aici decurge mai departe necesitatea şi obligaţia că “transmiterea trebuie protejată” (Ibidem). Chiar dacă a fost unic, oficiul de apostol nu trebuie văzut numai “pe linia verticală”, adică a “darurilor harismatice ale Duhului” (P. Brunner, Ministerium Verbi, p. 31) ci şi “într-o linie orizontală”, adică de “mandatare istorică, care decurge de la persoană la persoană” (Ibidem). Este uşor de observat, chiar şi pentru adepţii preoţiei generale, că “Domnul nu i-a instituit pe toţi ucenicii ca apostoli, ci a împuternicit unele persoane” (Ibidem, p. 38); de aceea, se impune să vedem “datoria unui proces corespunzător de alegere, împuternicire şi trimitere de soli ai lui Iisus şi păstori ai comunităţii” (Ibidem).

Preoţia se dovedeşte necesară şi fiinţială Bisericii pentru că transmiterea tradiţiei, împropierea cuvântului viu al lui Dumnezeu, precum şi săvârşirea actelor sacre, chiar dacă sunt lucrări ale lui Dumnezeu, nu pot avea loc decât prin mijlocire omenească: “Nu se poate trece cu vederea că există o mulţime de mijlociri rânduite, prin slujirea cărora în oikonomia ton mysterion, Dumnezeu îi apropie individului adevărul mântuitor. Tocmai pentru aceasta există slujirea preoţească” (W. Stählin, Symbolon, p. 418). Alegerea şi instituirea anumitor persoane pentru slujirea preoţească specială a fost necesară deci pentru transmiterea tradiţiei apostolice, dar şi pentru faptul că “autoritatea şi stăpânirea sunt o formă necesară a slujirii cu care suntem datori unii faţă de alţii (Denn auch Autorität und Herrschaft sind eine notwendige Form des Dienstes, den wir einander schuldig sind)” (W. Stählin, Symbolon, p. 418). Având în vedere toate aceste premise şi realităţi indiscutabile, luteranii înşişi au recunoscut că “pe temeiul punctului de plecare aşezat de Iisus şi acceptat de martorii apostolici, în timpul primelor trei generaţii creştine se desăvârşeşte dezvoltarea complexă a oficiilor bisericeşti, care se reflectă mai mult sau mai puţin în afirmaţiile istorice din scrierile nou-testamentare” (L. Goppelt, Das kirchliche Amt, p. 106).