Programul serviciilor de închinare

ANUL 10 – Nr.43

BISERICA FILADELFIA

29 noiembrie 2015



SALUTUL BISERICII

“Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. "Încă puţină, foarte puţină vreme", şi "Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el." Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.”(Evrei 10:35-39)

OBIECTIVELE BISERICII PENTRU ANUL 2015

1). Intimitate profundă cu Domnul Isus Hristos prin post şi rugăciune în fiecare săptămână, conform Isaia 58:6-7 – „Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.

2). Să urmărim dacă intimitatea cu Domnul la care aspirăm are efecte vizibile in viaţa fiecăruia dintre noi conform Isaia 58:8-11 – “Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: "Iată-Mă!" Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.

Programul bisericii

Duminică dimineaţa: 9.30 – 12.00

Duminică după-amiaza: 17.00 – 18.30

Joi: 18.00 – 20.00;

Focşani. Vrancea. str. Argeş nr.42 filadelfiafocsani.wordpress.com

O CARTE ÎN SERIAL

Zece sicli şi o cămaşă

Paris Reidhead

(Continuare din numărul trecut)

Umanism - Acum, pentru a înţelege implicaţiile acestui lucru în secolul al XX-lea, trebuie să ne întoarcem cu 150 de ani în urmă, la un conflict care a atacat creştinismul, imediat după marile treziri din America prin Finney. După ce Duhul lui Dumnezeu a fost turnat într-un mod minunat peste anumite porţiuni din ţara noastră, a venit un atac direct asupra credinţei noastre în Europa, care se afla sub critica superioară. Darwin şi-a postulat teoria evoluţiei. Anumiţi filozofi au adaptat această teorie la filozofiile lor, iar teologii au aplicat-o la Scriptură. Aşadar, în jurul anului 1850 puteai marca deschiderea unui atac frontal asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Satan L-a atacat mereu cu subtilitate, dar atunci sosise vremea pentru un atac direct asupra Cărţii, asupra Bisericii. Voltaire a putut afirma că va ajunge să vadă Biblia doar o amintire, aşezată numai în muzee, fiind total distrusă de argumentele prezentate cu atâta putere împotriva ei. Ei bine, care a fost efectul acestui lucru?

Filozofia zilelor noastre a devenit umanismul, iar acest cuvânt îl putem defini astfel: umanismul este o afirmaţie filozofică ce declară că scopul tuturor lucrurilor este fericirea omului, că motivul existenţei este fericirea omului. Conform umanismului, mântuirea nu este decât un mod de a avea cât mai multă fericire în viaţă. Dacă eşti influenţat de cineva ca Nietzsche care spune că singura satisfacţie reală în viaţă este puterea, şi că puterea este justificarea ei proprie – că, până la urmă, lumea este o junglă şi prin urmare, aceasta este la latitudinea omului care ar fi fericit să devină puternic prin orice mijloace pe care le poate folosi; pentru că numai în poziţia de ascendenţă, sau după cum am văzut, numai în adorarea lui Molech – poate fi un om fericit. Acest lucru ar produce la timpul potrivit, un Hitler care ar lua filozofia lui Nietzsche drept principii de activitate, de acţionare şi drept călăuză, şi ar spune oamenilor săi că sunt meniţi să conducă lumea. Aşa că orice mijloace care pot fi folosite pentru a obţine lucrul acesta reprezintă salvarea noastră.

Altcineva se întoarce şi spune: „Ei bine, eu nu sunt de acord cu aceasta. Scopul vieţii este fericirea, şi fericirea nu vine ca urmare a autorităţii asupra oamenilor. Aceasta vine din experienţa senzuală.” Acesta este tipul de existenţialism ce caracterizează Franţa de astăzi, şi care a dat naştere la generaţia Beat (Beat Generation) în America şi la senzualitate vulgară în ţara noastră. Acest existenţialism spune că din moment ce omul este, în principal, un animal glandular ale cărui momente de extaz vin în urma folosirii glandelor sale, mântuirea constă pur şi simplu în găsirea mijlocului cel mai dezirabil pentru satisfacerea acestei părţi a unei persoane. Aşadar, acesta a devenit efectul umanismului – scopul întregii existenţe este fericirea omului. Apoi, John Dewey, un filosof american care a influenţat educaţia, a fost în stare să convingă profesorii că nu există standarde absolute, iar copiii nu ar trebui să fie aduşi la un anumit standard şi că, scopul educaţiei este pur şi simplu, acela de a permite copilului să se manifeste, să-şi dezvolte aptitudinile şi să-şi găsească fericirea în faptul de a fi ceea ce vrea el să fie. Prin urmare, am avut anarhie culturală, când fiecare om făcea ce credea că este bine în ochii lui şi când nu era nici un Dumnezeu care să stăpânească este noi. Potrivit spuselor lor, Biblia fusese desconsiderată, dezaprobată şi respinsă. Dumnezeu fusese detronat – El nu exista. Nu avea o relaţie personală cu oamenii, în mod individual. Isus Hristos era fie un mit, fie doar un om – aşa învăţau ei; prin urmare, unicul scop al trăirii fericite este ca persoana să-şi stabilească standardele fericirii sale şi să le interpreteze.

Liberal, fundamentalist sau… nici unul? Prin urmare, religia trebuia să existe deoarece mulţi oameni trăiau de pe urma ei; aşa că au fost nevoiţi să găsească o cale prin care să-şi justifice traiul. Întorcându-ne la acea perioadă, în 1850 biserica s-a divizat în două grupuri. Primul grup era reprezentat de liberali, care au acceptat filozofia umanismului şi care au încercat să găsească o legătură spunând ceva de genul acesta generaţiei lor: „Nu ştim dacă există un cer. Nu ştim dacă există un iad. Dar ştim că trebuie să trăieşti 70 de ani. Şi ştim că poezia, gândurile înalte şi aspiraţiile nobile ne pot aduce multe beneficii. Aşadar, este important ca voi să veniţi la biserică duminică, pentru a putea citi poezie şi pentru a vă putea oferi câteva zicale scurte, axiome şi reguli după care să vă ghidaţi viaţa. Nu vă putem spune nimic despre ce se va întâmpla după moarte, dar iată ce vă vom spune: dacă veţi veni în fiecare săptămână, dacă veţi plăti, dacă veţi da o mână de ajutor şi veţi sta cu noi, vom pune arcuri la trăsurile voastre, iar călătoria voastră va fi mai confortabilă. Deci nu vă putem garanta nimic cu privire la ceea ce se va întâmpla după moarte, dar vă spunem că dacă veţi veni cu noi, vă vom face mai fericiţi atâta timp cât sunteţi în viaţă.”

Astfel, aceasta a devenit esenţa liberalismului. Nu trebuie decât să încerci să pui puţin zahăr în cafeaua amară a călătoriei şi să o îndulceşti pentru un timp. Atât a avut de spus. Ei bine, filozofia acestei atmosfere este umanismul; scopul suprem al existenţei este fericirea omului.

Mai există şi un alt grup de oameni care s-au simţit ofensaţi de liberali. Aceştia sunt cei din care fac şi eu parte, fundamentaliştii, care spun: „Credem în insuflarea Scripturii. Credem în dumnezeirea lui Isus Hristos. Credem în existenţa iadului şi a raiului. Credem în moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos.” Amintiţi-vă că atmosfera este cea a umanismului, care afirmă că scopul suprem al existenţei este fericirea omului. Iar umanismul este ca duhoarea ce iese dintr-o groapă – pătrunde peste tot. Umanismul este ca o infecţie, ca o epidemie. Pur şi simplu se infiltrează peste tot. Aşadar nu a trecut mult timp până când fundamentaliştii s-au cunoscut între ei pe baza acestei mărturisiri de credinţă. Majoritatea dintre ei erau oameni care se întâlniseră cu Dumnezeu. Dar vedeţi voi, la scurt timp aceştia au spus: „Acestea sunt lucrurile care ne definesc ca fundamentalişti”, iar generaţia următoare a spus: „Acesta este modul prin care devenim fundamentalişti: Crede în insuflarea Scripturii! Crede în dumnezeirea lui Hristos! Crede în moartea, îngroparea şi învierea Lui! Şi astfel, devii fundamentalist.” Nu după mult timp, s-a ajuns la generaţia noastră în care planul de mântuire însemna să-ţi dai acordul intelectual la câteva principii de doctrină. Iar o persoană era considerată creştină dacă putea răspunde cu „Îhî” la vreo 4-5 întrebări. Şi dacă ştia unde să răspundă „Îhî”, cineva îl bătea uşor pe spate, îi strângea mana, îi zâmbea prietenos şi-l asigura: „Frate, eşti salvat.”

Aşadar, se ajunsese atât de jos încât mântuirea nu era decât un consimţământ dat la o formulă sau la un plan. Iar scopul mântuirii era fericirea omului, pentru că umanismul se infiltrase. Dacă ar fi să analizăm fundamentalismul în contrast cu liberalismul, care a apărut cu 100 de ani în urmă – nu spun date exacte – am putea observa următorul lucru: liberalii spun că scopul religiei este să facă omul fericit în timpul vieţii, iar fundamentaliştii spun că scopul religiei este să facă omul fericit după moarte. Dar, din nou, scopul religiei în totalitate era proclamat ca fiind fericirea omului. Liberalii spun: „Prin schimbare socială şi ordine politică, vom elimina mahalalele, vom suprima alcoolismul şi vom rezolva problema viciilor şi a sărăciei. Vom aduce cerul pe pământ şi vă vom face fericiţi atâta timp cât sunteţi în viaţă. Nu ştim nimic din ce se va întâmpla după aceea, dar vrem să fiţi fericiţi cât trăiţi.” Au continuat să facă lucrul acesta doar ca să ajungă să sufere un şoc îngrozitor în Primul Război Mondial, iar în al doilea Război Mondial, să se clatine din temelii, deoarece păreau să se îndrepte cu repeziciune spre nicăieri.

Apoi, în mod similar, fundamentaliştii s-au dat pe aceeaşi lungime de undă cu umanismul, până acolo încât s-a ajuns la ceva de genul acesta: „Acceptă-L pe Isus pentru a putea ajunge în cer. Doar nu vrei să mergi în iadul plin de flăcări, un loc dezgustător şi murdar, atâta timp cât există un cer minunat acolo sus. Vino la Isus, pentru a putea merge în cer.” Iar chemarea poate deveni la fel de egoistă ca hotărârea câtorva oameni care stau într-o cafenea şi se hotărăsc să meargă să jefuiască o bancă, ca să obţină ceva pe nimic. Există o modalitate de a da o invitaţie păcătoşilor care, în urechile tuturor sună ca un complot de a lua câştigul de sâmbătă seară a unui proprietar de benzinărie, fără a lucra pentru el. Umanismul, cred eu, este infecţia cea mai dezastruoasă şi mortală din toate infecţiile filozofiei, care s-a furişat printre gratii şi s-a ridicat deasupra gropii iadului. S-a infiltrat atât de mult în religia noastră. Şi este într-un contrast total şi desăvârşit cu creştinismul! Din păcate, rareori este văzut.

Şi aici observăm că Mica vrea să aibă o capelă mică, un preot, vrea să aibă rugăciuni şi jertfe, pentru că „ştiu că Domnul îmi va face bine” (Judecători 17:13). Dar lucrul acesta e egoism! E păcat! Levitul trece pe acolo şi se nimereşte cum nu se poate mai bine, căci el îşi căuta un loc. Vrea 10 sicli, o cămaşă şi hrana de care are nevoie. Prin urmare, pentru ca el să poată avea ce-şi dorea şi Mica să aibă ce vroia, îl vând pe Dumnezeu pe zece sicli şi o cămaşă.

Aceasta e înşelăciunea secolelor!!! Este şi înşelăciunea în care trăim şi nu văd cum ar putea Dumnezeu să ne trezească, dacă nu ne întoarcem la creştinism, care este în contrast total şi direct cu umanismul urât mirositor care se săvârşeşte în generaţia noastră, în numele lui Hristos. Mă tem că a ajuns aşa de subtil încât se infiltrează oriunde. Ce este acesta? Iată esenţa: acest postulat filozofic care afirmă că scopul existenţei este fericirea omului a fost într-un fel îmbrăcat cu termeni evanghelici şi cu doctrine biblice până când Dumnezeu… domneşte în cer pentru fericirea omului, Isus Hristos S-a întrupat pentru fericirea omului, îngerii există pentru fericirea omului… Toate lucrurile există pentru fericirea omului! Iar eu vă spun că acesta nu este creştinism!!

Oare nu este omul fericit? Şi nu a intenţionat Dumnezeu să facă omul fericit? Ba da. Dar acesta este produsul secundar, nu produsul primar!

(Continuare în numărul următor)

Studiu biblic: Epistola către Evrei cap. 5

¹¹Asupra celor de mai sus avem multe de zis, şi lucruri grele de tâlcuit; fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. ¹²În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. ¹³Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. ¹⁴Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.”

Aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii voastre! Acesta a fost imperativul ultimelor două capitole. Marele Preot rămâne soluţia nu doar pentru intrarea mea în relaţie cu Dumnezeu, dar inclusiv pentru umblarea mea pe cale, până la finalul vieţii. De aceea trebuie să ne apropiem de Scaunul de domnie pentru a primi har şi să fim ajutaţi, la vreme de nevoie.

Dar ce ştiu eu despre Marele Preot? Mai mult, sunt invitat într-o relaţie cu Cineva pe Care nu Îl văd, nici măcar nu Îl aud. Şi astfel rămân în spaţiul nevăzutului. Prin credinţă eu umblu alături de acest misterios Mare Preot. Frumuseţea Scripturilor este că acestea au conturat profilul Marelui Preot timp de 1500 de ani. Până la venirea lui Hristos, în Cort, şi apoi în Templu, un om, ca fiecare dintre noi, juca un rol. Primul a fost Aaron. Învestirea lui produce bucurie atât pe pământ, cât şi în slavă. Dumnezeu arde, fără intervenţie omenească, jertfa lui Aaron şi a fiilor lui. Marele Preot era învestit, iar Dumnezeu era mulţumit! De ce? Deoarece un om putea reprezenta pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor, şi pe oameni înaintea lui Dumnezeu. O dată pe an intra în Sfânta Sfintelor, dar în fiecare zi, prin semnificaţia hainelor pe care le purta, transmitea poporului inima lui Dumnezeu. Cele 12 seminţii erau pe inima Marelui Preot şi pe umerii lui. Astfel, toţi înţelegeau că un om garantează relaţia lor cu Dumnezeu. Următorul capitol din Levitic, capitolul 10, descrie o tragedie. Doi fii ai lui Aaron mor, iar acesta calcă ritualul de la Cort, refuzând, pentru o clipă, din cauza slăbiciunilor lui, să reprezinte poporul înaintea lui Dumnezeu. Şi nu a fost singurul caz. Unul după altul marii preoţi au demonstrat că nu pot îndeplini slujba. Era mult prea dificilă pentru ei. Propria neputinţă, care aducea păcat în viaţa lor, făcea ca prima preocupare a lor să fie propria curăţie. Astfel, primele jertfe pe care le aduceau erau pentru ei înşişi.

Orice căutător de Dumnezeu era consternat ori de câte ori vedea că Marele Preot aduce jertfe pentru propriul păcat! Ştia că el este garantul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul taberei. Dar cum poate cineva păcătos să garanteze relaţia cu Dumnezeu. Toţi au priceput că trebuie, la un moment dat, să vină un Mare Preot diferit. Dar de ce acest Mare Preot nu a venit în momentul din Levitic 9 ? Sau de ce nu S-a întrupat imediat după cădere?

Lumea este plină de legende, despre oameni, supraoameni, care au trăit pe Terra. Cine crede povestea lor? Nimeni! Sunt luaţi în calcul doar în rândul celor care iubesc operele lui Petre Ispirescu. Să vorbeşti despre un Mare Preot, coborât din cer, care a trăit ca fiecare dintre noi, este o provocare pentru orice scriitor. Dar aici nu este orice scriitor, ci chiar Creatorul scriitorilor. El ştie cum funcţionează mintea omului pervertit. Pe măsură ce înaintăm în era descoperirilor şi jucăriilor inventate de noi, această fiinţă care gândeşte, omul, se depărtează tot mai mult de spaţiul în care poate primi cel mai frumos dar, şi anume mântuirea sufletului. Ceea ce vedem este atât de logic şi unic, încât este imposibil să existe o lume la fel de logică dincolo de ceea ce putem atinge. Scriptura ţinteşte spre acest cusur al minţii. Oricine vrea dovezi raţionale care să susţină credinţa are la dispoziţie un instrument extraordinar – Scripturile. 

Înainte de a trimite pe Fiul Său, Dumnezeu i-a construit fişa postului. Primul Legământ, cel încheiat cu Israel, descrie, în detaliu, profilul lui Mesia. Astfel înţeleg de ce Dumnezeu face o repetiţie de 1500 de ani cu Mari Preoţi care nu puteau face nimic din ceea ce indicau simbolurile cu care erau înconjuraţi. Era nevoie de Altcineva! Dar înainte a Acesta să vină, omenirea era invitată să admire, an de an, slujba pe care El urma să o îndeplinească. Astfel, ritualul de la Cort, şi în special tot ce făcea Marele Preot, era o avanpremieră a slujbei lui Hristos. Era un fel de trailer al unui film care urma să fie montat pe scena istoriei la începutul primului mileniu. Dacă vrei să înţelegi ce a făcut Hristos, ca Mare Preot, este obligatoriu să înţelegi fiecare respiraţie a Marelui Preot din Cort şi Templu. El juca un rol care nu era al lui, dar care descria în detaliu slujba pe care urma Isus să o facă PENTRU OAMENI! Dar nu doar atât! Aaron şi toţi urmaşii lui sunt o dovadă vie că adevăratul Mare Preot trebuia să fie DINTRE OAMENI. 1500 de ani cu Mare Preot uman nu puteau fi schimbaţi printr-o preoţie extraterestră. Doar un om putea împlini slujba de Mare Preot!

În anul 1000 Duhul Slavei vizitează pe David, iar acesta pune sub peniţă unul dintre cei mai strălucitori psalmi. „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” (Ps 110) Ce afirmaţie controversată! Mai mult, când te uiţi mai cu atenţie, descoperi că un Dumnezeu adresează altui Dumnezeu aceste cuvinte. Orice iubitor de Dumnezeu şi de hrană tare ştia că Marele Preot putea fi doar din Aaron. Dar în acelaşi timp David era un proroc recunoscut! Nimeni nu contesta cuvintele lui. Prin urmare, David anunţa că preoţia urma să fie schimbată, dar doar în ceea ce priveşte descendenţa genealogică a Marelui Preot. În rest, toate elementele Marelui Preot rămân neschimbate – dintre oameni, pentru oameni, chemat de Dumnezeu. Prima preoţie, cea Aaronică, intră în fiinţă prin suveranitatea lui Dumnezeu. Indiferent cum urma să îţi trăieşti viaţa, dacă erai primul născut în casa lui Aaron, primeai hainele, lucru care întăreşte şi mai mult că Marele Preot era, în special, un jucător de rol. Însă, când ajungem la Hristos, căci despre el vorbeşte Psalmul 110, El măcar că era Dumnezeu, nu este numit preot din veşnicie, ci în momentul reîntronării, după dimineaţa învierii. Astfel, apare o mare schimbare. Aaron a primit slujba şi cinstea de Mare Preot, pe când Hristos şi le-a câştigat printr-o viaţă trăită în ascultare: „⁷El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, ⁸măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. ⁹Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, ¹⁰căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot "după rânduiala lui Melhisedec."

Viaţa Domnului Isus, descrisă în Evanghelii este temeiul legal al chemării făcute de Dumnezeu – Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec! În sfârşit cineva chiar era Mare Preot, nu doar juca un rol. Dar toate aceste lucruri se întâmplă în cer, dincolo de nori, într-un loc în care avem acces doar prin credinţă. De aceea Scriptura este fereastra indispensabilă către adevărurile din adevăratul Cort, făcut nu de oameni, ci de Dumnezeu.

După toate aceste cuvinte frumoase, dar complicate, autorul se opreşte şi se uită spre cititori şi îşi dă seama că rosteşte cuvinte unor oameni care nu le pricep. Nu mai sunteţi oameni mari, le spune el, obişnuiţi cu hrană tare! Aveţi nevoie iarăşi de laptele duhovnicesc. Ce imagine tristă! Să aduci descoperiri aşa de frumoase din Scriptură, iar apoi să îţi dai seama că cei cărora le sunt adresate nu se pot bucura de ele … Ce s-a întâmplat? Ce este hrana tare? Ce este laptele? De ce este aşa de periculos să te hrăneşti cu lapte? Destinatarii epistolei sunt credincioşi care au avut un început extraordinar. Au renunţat la tot, de dragul lui Hristos, au ajutorat şi ajutorau pe fraţi. Au iubit pe Hristos, până la sacrificiu. Totuşi, pe fondul convieţuirii alături de Templul din Ierusalim, care încă nu era dărâmat, multe îndoieli au început să îşi facă loc în viaţa lor. Faptul că ei nu vedeau Adevăratul Cort, iar umbra era la câţiva metri de ei, a fost o ispită foarte mare. Nu ştim exact ce s-a întâmplat cu ei, dar au ajuns să nu mai poată înţelege adevărurile veşnice şi profunde ale lui Hristos, adică au încetat să se mai hrănească cu hrană tare. Pericolul era unul imens. Capitolul 6 vorbeşte despre păcatul cu voia. Viaţa spirituală a credinciosului este construită pe tiparul vieţii fizice: copii, tineri şi apoi părinţi! Pentru a ajunge la stadiul de părinte spiritual este nevoie să treci de la lapte (adevărurile începătoare ale lui Hristos) la hrana tare. Aceasta este experimentată pe măsură ce intri în tainele profunde ale Scripturii şi descoperi frumuseţea lui Mesia. Importanţa primului legământ, relaţia dintre acesta şi al doilea, făcut în sângele lui Isus, înţelegerea preoţiei după rânduiala lui Melhisedec, intrarea prin cunoaştere în Locul Preasfânt din cer, şi multe alte elemente, sunt hrana tare la care Dumnezeu invită pe orice credincios. Doar cei care aleg să se hrănească cu aceasta pot deveni, la un moment în viaţă, patriarhi, femei înţelepte sau părinţi spirituali. Sigur fiecare dintre noi a întâlnit oameni înţelepţi, patriarhi care te făceau să doreşti să ai ceea ce ei au. Cuvintele lor, viaţa lor, atitudinea lor, totul te învăţa ceva. Totul te motiva la schimbare. În cazul meu, toţi oamenii din această categorie, cu care m-am întâlnit, aveau ceva în comun. Toţi se hrăneau cu hrană tare. Pentru fiecare dintre ei, cunoaşterea lui Dumnezeu era prioritatea principală a zilei. Scripturile erau scopul cercetărilor lor stăruitoare. Fiecare dintre noi poate deveni un astfel de om. Mă gândesc la Iov, care, fără Scripturi, ci doar cu revelaţia din Creaţie face nişte afirmaţii teologice extraordinare, iar viaţa lui este de invidiat chiar pentru cineva care are la dispoziţie toate revelaţia lui Dumnezeu. Era un patriarh. Era un om mare, un părinte spiritual. 

Rămâne o decizie personală pentru fiecare credincios. Poţi să te mulţumeşti cu lapte, şi să trăieşti cu tot felul de jumătăţi de măsură, sperând că printr-o minune vei ajunge la capăt, sau poţi să decizi azi să mergi spre adevărurile lui Hristos desăvârşite. Această cale este ceva mai complicată deoarece trebuie să faci ordine în priorităţi. Este o viaţă plină de asprime faţă de propria persoană, dar care la final are promisiunea transformării în părinte spiritual. Este o viaţă în care te trezeşti înaintea tuturor pentru a deschide fiecare carte a Scripturii. Oamenii care doresc hrana tare nu se plictisesc atunci când studiază Numeri, Isaia, Ieremia, Romani, Evrei, Apocalipsa … Pentru ei tainele lui Hristos sunt ţinta. Aceşti oameni nu se mulţumesc cu adevăruri simpliste, repetate la nesfârşit. Adevărurile începătoare ale lui Hristos (TEMELIA POCĂINŢEI DE FAPTELE MOARTE, CREDINŢA ÎN DUMNEZEU, BOTEZURI, PUNEREA MÂINILOR, ÎNVIEREA MORŢILOR, JUDECATA VEŞNICĂ) sunt esenţiale la începutul vieţii de credinţă. Dar, dacă nu treci de ele pentru a aşeza în mintea ta TOT PLANUL LUI DUMNEZEU, aşa cum face Pavel în Efes (Fapte 20), atunci, nu doar că îţi ratezi şansa de a deveni un părinte spiritual, dar pericolul este de a persista în aceleaşi boli, de a nu deosebi binele de rău în situaţii subtile, iar în cele din urmă, chiar împietrirea inimii poate să apară. „¹De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu, ²învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. ³Şi vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu.” (Evrei 6:1-3)

Sami Ghica

Motivele de post şi rugăciune pentru săptămâna 29 noiembrie – 06 decembrie 2015

„¹Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: "Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: "Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. ²Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. ³Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. ⁴Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. ⁵Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui." ⁶Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul." (Apocalipsa 3:1-6)

• 
  Ne vom ruga pentru grupul de închinare şi pentru toţi cei implicaţi într-un fel sau altul în slujirea bisericii, mijlocind pentru ca, în slujirea lor, să se poarte într-un chip vrednic de chemarea de a umbla împreună cu Hristos, ca unii care au numele scris în cartea vieţii.
  
• 
  Ne vom ruga pentru credincioşii de la Costache Negri cărora li se alătură periodic alţi membri şi prieteni ai Bisericii Filadelfia, cu dorinţa comună de a descifra tot mai mult tainele Scripturii şi având acelaşi scop – împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor.
  
• 
  Ne vom ruga şi vom mulţumi pentru familia fratelui Beniamin Fărăgău, în mod special pentru fiul său Filip care, desi a fost diagnosticat cu o boală gravă, Dumnezeu lucrează în viaţa acestuia, îmbărbătându-l si întărindu-i credinţa împreună cu vindecarea trupului.
  

Ne rugăm pentru cei bolnavi

Ciohoranu Sultana, Crăciun Ileana, Ghica Aneta, Gheorghe Alexandrina, Gogonea Stănica, Porumb Rodica, Popa Mioara, Ciohoranu Ion, Cojocea Nicu, Ştefan Ionel, Ţiflea Ion.