Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 Axa prioritară 5

Mănăstirea Cetăţuia


O cetăţuie la capătul păduricii de pe coasta colinei cu acelaşi nume îşi profilează silueta elegantă pe azurul îndepartat al cerului. Aici, de pe această colină înverzită, înconjurată de pădure, vii şi livezi, vizitatorul poate contempla Iaşul în splendida lui panoramă, din turnul "Cina Pelerinului", aflat în clădirea stăreţiei.

Un remarcabil monument de artă feudală din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, locaşul monastic Cetăţuia e ctitorie a lui Gheorghe Duca, domnitorul Moldovei, închinata Sfântului Mormânt de la Ierusalim şi ridicată între 1669-1672.

"..Luată în ansamblu, pare o adevărată fortăreaţă care şi astăzi străjuieşte Iaşul, aşa cum, în veacurile anterioare întemeierii Moldovei, vechea Cetăţuie a străjuit aşezarea de la poalele colinei. Zidurile i-au rămas în picioare în lupta cu vremurile.."
Numele relevă masivitatea zidurilor, folosite ca loc de refugiu domnilor Moldovei şi rezistenţă armată împotriva invaziilor tătare. Ca plan şi proporţii ctitoria lui Duca Vodă este asemănătoare bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, însă nu are decoraţiile exuberante ale acesteia. Dar, aşa cum se exprima G.Balş, lipsa unei bogate decoraţii exterioare îi dă bisericii de la Cetăţuia "o înfăţişare mai liniştită".

De o mare valoare artistică este şi ansamblul pictural, reprezentat nu numai prin compoziţiile sale monumentale, ci şi prin cele mai reduse ca întindere sau chiar prin medalioane. Pictura murală moldovenească e realizată de fraţii Mihai, Dima şi Gheorghe din Ianina(Grecia) şi tratează teme ca "Judecata de apoi" şi "Arborele lui Iesei.

Casele voievodale fortificate, pivniţele boltite la subsol, biserica, casa domnească ce adăposteşte un muzeu de artă feudală, sala gotică(trapeza), alcătuiesc întregul complex arhitectonic Cetăţuia.

În nişa din peretele sudic al bisericii se află osemintele ctitorului, Gheorghe Duca (Duca Vodă cel Bătrân), iar ceva mai la Est se află o lespede funerară mică şi frumos sculptată, aşezată pe mormântul Mariei, una din fiicele domnitorului.

La Cetăţuia a funcţionat o tiparniţă adusă, de patriarhul Ierusalimului Dosoftei, de la Veneţia, cu litere greceşti. Printre alte lucrări, aici a apărut în secolul al XVIII-lea opera completă a Sf. Simion al Tesalonicului.

Cetăţuia e o oază spirituală şi o puternică atracţie pentru mii de asceţi care găsesc aici sprijin spiritual.

Încă o dată, o altă construcţie dovedeşte că Iaşul e mai mult decât te aştepţi... În jurul fiecărui colţ se pare că licăreşte o splendidă ruină, construcţie ce ascunde un tezaur care indică o istorie glorioasă.

Mănăstirea Galata

"Iaşul este mai mult decât o ilustră capitală a Moldovei. Printre zidurile sale sălăşluiesc comori de artă şi de istorie naturală, pe care nici o altă urbe a României de azi nu le posedă cu atâta îmbelşugare." (Nicolae Iorga)

O imagine a Iaşilor, de la 1677 oferă o imagine a oraşului cu "mânăstirile şi bisericile adăpostite ca nişte corăbii într-un port" şi un peisaj arhitectural al contrastelor izbitoare ce te va impresiona prin măreţia şi gravitatea zidurilor din jurul bisericilor şi mânăstirilor, prin simfonia clopotelor şi pitorescul dealurilor pe care e aşezat Iaşul. Mânăstirea Galata se găseşte de 400 de ani pe dealul Miroslava putând fi observată cu uşurinţă din diferite locaţii ale Iaşului.

Monumentul pune în evidenţă, trăsăturile caracteristice ale noii orientări a arhitecturii moldoveneşti în sec al XVI-lea, fiind zidită de domnitorul Petru Şchiopul între anii 1583-1584, în a doua sa domnie.

Biserica actuală a Galatei "din deal" este zidită după alte norme decât bisericile vechi din Moldova de până atunci, totuşi dispoziţii generale ale planului moldovenesc s-au păstrat. Zidul de piatră ce înconjoară Galata s-a construit începând din anul 1735 iar partea superioară a turnului clopotniţă s-a adăugat în vremea lui Mihail Sturza.

În plastica decorativă exterioară, se constată influenţa muntenească prin aplicarea principiului împărţirii faţadelor în două registre.

La biserica Galata, pentru prima dată, zidul despărţitor dintre naos şi gropniţă a fost înlocuit cu arcade sprijinite pe coloane. Biserica Mânăstirii Galata preia sistemul moldovenesc al arcelor diagonale, bazele stelare şi, mai cu seamă, creşterea gradată şi avântată a siluetelor.

Pictura originală a bisericii nu se mai pastreaza fiind distrusă odată cu catapeteasma şi alte obiecte bisericeşti de incendiul din 1762.

La început, mânăstirea a fost reşedinţă domnească. În anul 1865, în incinta mânăstirii a funcţionat o şcoală de sericicultură, în 1863 a devenit închisoare militară, iar după anul 1990 a devenit mânăstire de călugăriţe.

În urma restaurărilor din 1961 se descoperă mormântul doamnei Maria Amirali din Rodos, soţia lui Petru Şchiopul, decedată în 1588, mormânt ce conţinea şi obiecte preţioase.

Biserica Mânăstirii Galata a servit ca model bisericii Aroneanu, Mânăstirii Dragomirna şi Mânăstirii Trei Ierarhi.

Mânăstirea Galata este un monument de artă ce relatează tot atât de veridic ca şi o cronică, despre viaţa spirituală ce s-a desfăşurat de plaiurile moldave, e o expresie a culturii, un izvor de frumuseţe, de bucurii şi de profunde trăiri estetice ce impresionează prin măiestria tehnică şi armonia construcţiei.

Mănăstirea Golia

Vasile Lupu a zidit "lăudate mănăstiri" între care şi Golia, "peste toate mănăstirile aici în ţara mai iscusită." (M. Costin).

Biserica poartă numele marelui logofăt Ioan Golia, primul ctitor al edificiului ecleziastic.

Ascunsă între ziduri groase şi înalte, uşi ferecate ca o cetate, biserica "strălucită şi bogat înzestrată" îmbină "trei feluri de meşteşuguri: lesesc, grecesc şi moschicesc" aşa cum reiese din descrierea facută, la 1711, de Petru cel Mare al Rusiei.

Cel "moschicesc" e reprezentat de trăsăturile arhitecturii ruseşti, cel "grecesc" de trăsături bizantine, iar cel "leşesc" reprezintă Renaşterea de caracter baroc, răspândită atunci, ca în mai toate ţările din centrul Europei, de unde Vasile Lupu a adus meşteri.
Golia este închinată Mănăstirii Vatoped din muntele Athos (1614) şi poartă hramul "Inălţarea Domnului."

Biserica are alura de cetate şi păstrează un înterior de factură bizantină, trilobat: pranaos, naos şi altar.

In partea stânga a turnului întrării e o cişmea în zidul mănăstirii ce datează din vremea lui Al. Moruzzi, 1766, decorată în stil baroc şi o casă cu cotloane în care a locuit Ion Creangă cât a slujit aici.

Golia iese din tiparul construcţiilor din acea vreme. Acoperişul, unicat ca model e străjuit de şapte turle, frontoanele de la ferestre sunt împodobite cu sculpturi decorative.

Coronamentul, refăcut în sec. al XVII-lea este alcătuit din şase cupole în filă, sistemul de boltire fiind o combinaţie între tradiţionalele arce piezişe moldoveneşti şi cele ruseşti. Faţadele, construite din piatră albă, fătuita, sunt decorate cu o ordonanţa de pilaştri clasici cu capiteturi corintice, care susţin un antablament de înălţime redusă, iar "totul dă un plăcut efect de frunzăriş marmorean.

Aici au fost oficiate cununiile domneşti ale lui C-tin Duca şi Maria Brâncoveanu, Antich Cantemir cu Catrina, biserica luând numele de "biserică a cununiilor."

Astăzi adăposteşte institutul cultural misionar Trinitas al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Muzee si expoziţii

Palatul Culturii

"Monumentele sunt poemele noastre de piatră care trebuie să rămâie şi să transmită posterităţii clipa în care am trăit şi ce am putut noi făptui" (I.D. Berindei).

Vechea şi vestita Uliţă Mare, "de felul ei strâmtă şi strămbă, în ciuda numirii ce o purta, azi se întinde în sus şi în jos, largă de cel puţin patru ori" pe cât fusese, se continuă cu ruinile curţii domneşti prefăcute într-un chipeş Palat căci cel de la curtea domnească fusese mistuit în 1827.

Frumoasa zidire e o expresie a romantismului sfârşitului de secol şi o manifestare a neogoticului ce revine arhitectului I.D.Berindei. Inaugurarea a avut loc în 1926 în prezenţa regelui României, Ferdinand de Hohenzollern.

În 5 iunie 1883 Iaşul trăia sărbătoarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, iar Uliţa Mare era plină de lume, steaguri şi fanfare. De atunci în faţa Palatului tronează statuia lui Ştefan cel Mare realizată la Paris după schiţele lui Gh. Asachi.
Mărimea şi faimoasa aşezare a saloanelor, picturile care împodobesc din belşug palatul impresionează şi azi.

Vechi Palat Administrativ, înlocuit apoi de Palatul Culturii din 1954 devine şi muzeu adăpostind: Muzeul de Istorie, Muzeul Etnografic al Moldovei ce prezintă principalele ocupaţii tradiţionale: agricultură, viticultură, creşterea animalelor dar şi olăritul, colecţii de măşti şi costume populare vechi de 100 de ani.

Muzeul de Artă cuprinde galerii de artă europeană şi românească, tablouri semnate de vârfurile picturii româneşti, pe lista regăsindu-i pe Grigorescu, Luchian, Pallady, Aman, Andreescu, Petrascu sau Tonitza.

O splendidă ceramică pictată, aparţinând Culturii Cucuteni, se află expusă în secţia Muzeului de Istorie de la Palatul Culturii, oferind vizitatorului bogăţia artistică a epocii neolitice de pe întreg teritoriul judeţului Iaşi.

La celebritatea palatului contribuie atât sala gotică a Palatului unde găsim un mozaic de inspiraţie franceză cu grifoni, acvile bicefale, lei cât şi Sala Voievozilor cu medalioane, portrete ale domnitorilor Moldovei şi regilor României.

Contrucţia Palatului a durat 2 decenii. În 15 ianuarie 1880 palatul se vedea aprins şi arzând. Veronica Micle scriindu-i poetului Mihai Eminescu despre acest incendiu scria: "Miticule, să fi văzut tu ce spectacol trist înfăţişa un edificiu în flăcări. Mobilierul aruncat pe ferestre, dosarele de zece ani aruncate la voia soartei.."

Palatul a fost înălţat de Al. Moruzzi (1806-1812) şi refăcut de Mihai Sturza (1841-1843). Astăzi e sediul Complexului National Muzeal Moldova.

Edificiul de astăzi nu mai are aproape nimic în comun cu vechiul Palat. El urmăreşte să reediteze formele vechilor palate comunale, întotdeauna înzestrate cu un turn monumental, arhitectul recurgând la stilul neogotic.

Statuia în bronz al lui Ştefan cel Mare completează fericit cadrul evocând istoria din monumentele sale de eroism şi tensiune dramatică.

Palatul e o mărturie a trecutului zbuciumat, a anilor furtunoşi atât de îndepărtaţi cât şi a faimoaselor înzestrări ale fostei capitale de pe malul Bahluiului.

Casa Memoriala Vasile Pogor

Pe "uliţa aristocratică a Copoului cu frumoasele sale palaturi", umbrită de arbori pletoşi, "găsim bătrâna zidire construită în 1855 de tânarul boier moldovean Vasile Pogor, primar de trei ori al "Ieşilor". Dintre locuinţele particulare, ridicate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai reprezentativă şi bine păstrată este aceea cunoscută sub numele de "Casa Pogor", în arhitectura căreia se remarcă persistenţa formelor clasiciste.

Chiar în inima Iaşului, înainte de a începe urcuşul spre teiul lui Eminescu din dealul Copoului, printre arbori falnici şi înconjurată de vestigii cu rezonanţă istorică- zidul curţii particulare aparţinând lui Vodă Lapuşneanu- se deschide perspectiva casei junimistului Vasile Pogor. Pe lângă valoarea memorială, această clădire, construită în perioada 1855-1858, prezintă importanţă şi prin faptul că ea se număra printre primele case particulare în care s-a introdus iluminatul electric în Iaşi, de unde şi denumirea de "casa cu ferestre luminate".

Stilul arhitectonic folosit e cel neoclasic, boierul fiind influenţat şi de "botezul purificator al Occidentului." (O. Goga)

Data construirii e atestată printr-o piatră hexagonală găsită în urma restaurării cu inscripţia în caractere chirilice: "Vasile Pogor 1850 şi soţia sa Zoe."

Transformată în muzeu, inaugurat la 26 decembrie 1972, are un patrimoniu de 20 000 piese acoperind epoca marilor clasici, literatura româna şi contemporană.

La 1 martie 1867, prin consultarea junimiştilor, aici lua fiinţă revista "Convorbiri Literare". Clădirea găzduieşte astăzi clubul cultural "Junimea" unde au loc simpozioane, aniversări, vernisaje.

În cele zece camere întâlnim obiecte care au aparţinut unor personalităţi bine cunoscute ale Iaşului precum: ceasul de aur al lui Eminescu, cu monograma acestuia, inelul de aur cu piatră de rubin, o piesă de mobilier care provine de la Mihail Kogălniceanu, un set de călătorie şi corespondenţă de la Costache Negri, tabloul "Cap de dac" al lui G. Asachi, pianul lui Duiliu Zamfirescu. Camerele sunt împodobite cu tapiţerie din secolul al XIX-lea, lucrată la Viena, pian "Steinway", oglindă de cristal, aparţinând lui I.L.Caragiale. Nichita Stănescu scria în cartea de onoare a muzeului despre Casa Vasile Pogor ca fiind "locul unde Mioriţa a devenit odă în metru antic."

Prin arhitectura lor de factură neoclasică, toate aceste locuinţe boiereşti din zona Copoului păstrează, încă nealterat, pitorescul cadrului urban de odinioară.

Casa Dosoftei

Extins în "albia făcută de câteva dealuri rotunde, dar mai ales între povărtisul Copoului şi valea bătută a şerpuitului Bahlui...Iaşul posedă monunemte excepţionale şi a păstrat o frumuseţe ce nu scapă ochiului fin şi artist"

(George Călinescu)

"Casa cu arcade" de pe strada Anastasie Panu e una dintre cele dintâi clădiri ce ne oferă o imagine unitară a evoluţiei locuinţelor domneşti. Cunoscută şi sub numele de "Casa Dosoftei", fiindcă o vreme, a adăpostit tiparniţa mitropolitului Dosoftei", această străveche casă, din prima jumătate a secolului al XVII-lea este o clădire înalta, cu ferestre arcuite şi dreptunghiulare, cu pridvor deschis, cu coloane înalte şi sveltă, cu foişoare ţărăneşti, compusă din două încăperi boltice, precedate, spre stradă, de un portic înalt cu cinci arcade.

Casa a fost locuită de mitropolitul Dosoftei (1671-1686), imortalizat prin statuia realizată de Iftimie Bârleanu şi a adăpostit a doua tipografie adusă la Iaşi. Mitropolitul Dosoftei e unul din cei mai mari cărturari care a contribuit la formarea limbii literare româneşti, fiind cel care a tradus "Psalmii" în limba româna.

Iniţial casa făcea parte din mânăstirea Sf. Nicolae Domnesc. Astăzi clădirea găzduieşte Departamentul Literaturii Române. Exponatele din muzeu sunt aranjate în aşa fel încât se urmăreşte dezvoltarea literaturii române vechi la Iaşi.

Se găsesc aici numeroase exponate originale dintre care cel mai vechi manuscris conţinând Letopiseţul atribuit lui Grigore Ureche. Materialele expuse relevă începutul literaturii în limba slavonă, epoca artei caligrafice şi miniaturale, începuturile tiparului la Iaşi ("Cartea Românească de Învăţătura" sau "Cazanie", "Biblia de la Bucureşti") şi activitatea mitropolitului Dosoftei ("Psaltirea pe versuri tocmită"), începutul scrisului în limba romană, "Scrisoarea lui Neacşu" şi "Apostolul", cel mai vechi exponat românesc datat. Clădirea a fost restaurată de Directia Monumentelor Istorice între 1962-1968 iar muzeul a fost inaugurat la 7 august 1970.

Monument arhitectonic, Casa Dosoftei te lasă să înţelegi puterea de expresie ce o au pietrele devenite opere de artă, sesizând în acelaşi timp, idealurile şi aspiraţiile pentru frumos ale generaţiilor apuse. Te lasă să descifrezi, să-ţi imaginezi şi să intuieşti o lume care nu mai este, dar pe rădăcina căruia a crescut şi s-a dezvoltat lumea noastră de astăzi.

Palatul Roznovanu

Răsfoind prin grădina amintirilor unor pitoreşti cotloane ieşene găsim, în Uliţa Mare, străvechiul Palat Roznovanu, Palatul din Iaşi, "al regilor din Belgrad", actual sediu al Primăriei şi fosta reşedinţă a vistiernicului Iordache Roznovanu-Rosetti, om politic ambiţios şi influent, care a dominat viaţa politică în Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta era locul unde era "Vinu prea bunu" şi "mici îndestulu de mâncatu", aici locuia cea mai bogată familie a acelor vremuri.

Aşa cum susţine ghidul palatului, clădirea este un adevărat muzeu: "picturi murale pe tavan, mătase colorată pe pereţii laterali, până sus, balustradele aurite, totul era mult mai bogat şi mai preţios.

Înalt şi luminos fusese înconjurat cândva de ziduri laterale şi era păzit de statui din Olimp (Apollo, Diana) tăiate în piatră sfărâmicioasă de Repedea şi aşezate la intrare. Odăile, pline cu mobile vechi ascund azi o romantică şi palpitantă istorie.

Al. Cantacuzino scria că zidirea era cea mai frumoasă din Moldova "întrecând în proporţii şi lux Palatul de la Deleni." Aşezarea ocupa "o mahala întreagă a oraşului pe Uliţa Mare, în faţa Mitropoliei."

Palatul se ridică după planul arhitectului Gustave Freiwald, cel care, peste 4-5 ani a proiectat şi catedrala mitropolitană. Măreţul şi splendidul salon al Palatului a primit multe personalităţi între care şi regele Carol, mitropolitul Iosif Naniescu.

În forma lui actuală palatul seamănă putin cu cel din anii trecuţi. În locul grădinei avea în faţă o piaţă largă între care atârna un lanţ gros."Faţada simplă, cuprindea la mijloc intrarea principală. De pe pereţi priveau chipul în mărime naturală a marelui vistiernic Nicolae Roznovanu şi al "cucoanei Marghioliţa", "opere scump plătite artistului vienez Winterhalter." Salonul ei, ocupat acum de Sala Ovală adăposteşte mici serate de 30-40 perechi.
Trecând anii, frumosul Palat din Uliţa Mare a cucoanei Marghioliţa începea să-şi piardă farmecul şi să intre în uitare. Primăria a propus demolarea propriului sediu, de alături si dăruirea locului mult aşteptatei instituţii: Teatrul. Căutandu-se alt loc pentru conducerea oraşului se găsea potrivit vechiul palat roznovanesc. Astfel, primarul Vasile Pogor intra în tratative cu Neculai Roznovanu şi obţine Palatul.

Până în toamna anului 1891 palatul golit se încredinţa noului proprietar, cu dorinţa păstrării înfăţişării încaperilor considerate "splendide".

Arhitectul francez P. Gottereau a fost însărcinat cu reamenajarea spaţiilor, modificarea faţadelor şi ridicarea unui etaj-mansardă. I se schimbase şi numele în "Palatul Princiar " sau "Palatul Ferdinand".

Fizionomia exterioară a palatului urma să fie "una din cele mai frumoase şi mai măreţe" prin forma arhitectonică. Scara de intrare se înlocuia cu una "monumentală".

La finalizare regele Carol felicita constructorul pentru "măiestria cu care a executat lucrările de artă din sala coloanelor". Sala era de o "splendoare neîntrecută".

La Roznovanu rămânea Primăria şi după 1989, în cocheta grădină din faţa cu o cişmea artistică poruncită de domnitorul Grigore Ghica. Fântana impozantă şi modernizată se păstrează şi azi.

Povestea palatului aduce în prim plan o legendî romantică în "oraşul amintilor" ce te face să te gândeşti câte încă mai ascunde "dulcele târg", câte poveşti are fiecare clădire şi martoră a câtor evenimente a fost fiecare. Clădirea e amintită astăzi ca "Palatul aducerilor aminte."

Case memoriale

Bojdeuca lui Creangă

Se zice că Iaşul a creat cei mai mulţi poeţi şi povestitori şi cele mai multe muzee fiind un "oraş-muzeu" şi "o cetate a poeţilor".

Bojdeuca lui Ion Creangă a fost inaugurată ca muzeu la 15 aprilie 1918 devenind unul din cele 12 obiective ce compun Muzeul Literaturii Române şi prima casă memoriala din România.

Bărbatul ce păcătuise mergând la teatru, tunzându-şi coada diaconicească şi trăgând cu puşca după ciorile din curtea bisericii Golia din Tg. Cucu şi-a trăit aici ultimii ani de viaţă (1872-1889).

Casa construită înainte de 1850 în Valea Plângerii, mahalaua Ticău, o ulicioară "plină de noroi când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, iar la secetă gemea colbul pe dânsa" e una tipic ţărănească, modestă, cu cerdac, două odăiţe şi patru ferestre în formă de cruce. În mahalaua Ticău, la bojdeuca de vălătuci se mută poetul împreună cu fiul Constantin de 12 ani, după divorţul de Ileana.

Planul "bojdeucii" aminteşte de structura tripartită a locuinţei tradiţionale româneşti, cuprinzând o tindă la mijloc, iar încăperile situate de o parte şi de alta a ei. În cazul de faţă, cele două încăperi sunt aşezate la dreapta şi la stânga unei tainice tinde care duce undeva în spatele casei, spre cerdacul unde, uitându-se "pe cerul plin de minunăţii", Eminescu îi povestea lui Creangă "atâtea lucruri frumoase".

Iubitorul de cultură poate contempla aici exponatele originale care au rămas de la scriitor în cele două camere: cea cu hornul asemănător celui din casă părintească de la Humuleşti şi cea de "curat", unde a fost găzduit Mihai Eminescu în anul 1876.
"Bojdeuca de căsuţă", cum o numeşte însuşi marele povestitor Ion Creangă, cu o perspectivă încântătoare spre dealurile Ciric şi Şorogari, cu acoperişul lăsat şi bătut în draniţa adusă de la Neamţ, cu prispă şi cerdac, înconjurată de flori şi arbori, păstrează şi astăzi aceeaşi fermecătoare ambianţă întocmai ca-n vremurile de odinioară, constituind un loc de popas şi meditaţie, de întoarcere la propriul nostru început.
Bojdeuca lui Ion Creangă ne oferă mărturii ale tradiţiilor noastre, ne înfăţişează elemente caracteristice caselor populare de deal, cu accentul pus pe cerdacul (pridvorul) cu stâlpi de lemn.

Veronica Micle şi Mihai Eminescu îi vor trece des pragul bojdeucii în ultimii ani de viaţă. Aici s-a cunoscut şi împrietenit cu Eminescu la îndemnul căruia a scris întreaga sa operă: Povestirile, Poveştile şi Amintirile.

Curtea Bojdeucii e păzită de bustul de granit al povestitorului, realizat de Iftimie Bârleanu în 1968 precum şi de o statuie realizată de studenţi ai Academiei de Arte plastice.
Exponatele originale din Bojdeucă sunt reprezentate de portretul în ulei real ce datează din 1889, pictat de V. Muşnetanu, nisiperniţa, tocul şi călimara cu care şi-a scris opera, ceasul şi tabachera, covoarele din lână vopsită în culori naturale, soba cu horn, măsuţa rotundă din lemn, linguri, vase de lut din sec XIX, toate sunt mărturii ale tradiţiei populare şi a modestiei ţăranului moldovean. Lângă Bojdeucă o clădire spaţioasă adăposteşte o bibliotecă şi o expoziţie documentară ce ilustrează drumul vieţii lui Creangă: şcolar, preot, învăţător, scriitor, precum şi colecţia revistei "Convorbiri literare".
Astăzi în bojdeucă turişti de peste tot din lume respiră aerul dulce-amar al "Amintirilor".

Casa memorială Mihail Sadoveanu

Clădirea din dealul Copoului a aparţinut, în veacul trecut, istoricului M. Kogălniceanu. Intâmplarea a voit ca Mihail Sadoveanu să păşească în noua sa casă de la Copou, în 1919, într-un moment în care George Enescu era pe punctul de a se deslipi de o reşedinţă care îi devenise dragă şi în care compusese şi cântase timp de trei ani, când se stabilise momentan în Iaşi de pe urma celui dintâi război mondial.

In cele din urmă însă, muza lui Mihail Sadoveanu a rămas să stăpânească singură şi timp de două decenii a vieţuit nestingherită în acest cadru, inspirându-l pe cel mai mare prozator al poporului nostru.

In prima duminică a lunii mai în care arborii din curte înfloresc, aici se organizează tradiţionala, de acum, "Sărbătoare a liliacului".

La 6 noiembrie 1980, casa de la Copou cunoaşte momentul sărbătoresc al inaugurării sale ca Muzeu Memorial "Mihail Sadoveanu". Sunt prezenţi la festivitate: fiica scriitorului, Profira Sadoveanu, soţia sa, Valeria Sadoveanu, I.P.S. Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, scriitori şi oameni de cultură, oficialităţi din Iaşi, un numeros public. Gazde sunt muzeografii Muzeului Literaturii Române din Iaşi, cei care, cu efort şi staruinţa, au dat clădirii destinaţia şi înfăţişarea de astăzi.

Ansamblul sculptural (autor Dan Covataru) din grădina muzeului păstrează urna funerară cu rămăşiţele pământeşti ale Valeriei Sadoveanu. Dorinţa scriitorului de a-şi afla odihna veşnică în acest loc nu s-a înfăptuit încă. Reamintim cuvintele sale, rostite la 6 februarie 1938, cu prilejul conferirii de către Universitatea ieşeană a titlului de doctor "honoris causa": "Oriunde m-ar purta valurile vieţii, dumneavoastră ştiţi că mă întorc aici aşa cum albina, după ce explorează câmpia şi cerul, se întoarce la roiul său, fără de care nu poate trăi. Nădăjduiesc că şi popasul meu din urmă, cel definitiv, tot aici va fi. Doresc ca acest popas să fie cât mai întârziat, surprizele existenţei şi fragilitatea fiinţei noastre l-ar putea face, însă, şi foarte apropiat".