i lacques Delille (1738-1813), poet francez. | Nevinovăţie (lat.).
210
STENOIIA1
nu se îndoiască de nimic şi să îndure totul, aşa cum o găseşti atît de des în mănăstirile din Italia, şi din car< nouă, mirenilor, Guercino ne-a lăsat modele atît de p
în zilele de mare sărbătoare li se dădeau seminariştilor cîrnaţi cu var*ză călită. Vecinii de masă ai lui Julien observară că el rămînea nepăsător faţă de fericirea asta; iat una din marile lui crime. Colegii văzură în ea semnul dezgustător al celei mai stupide făţărnicii; nimic nu-i făcu mai mulţi duşmani. „Ia uitaţi-vă la tîrgoveţul ăsta, la îngîmfatul ăsta, spuneau ei; se preface că-i e silă de cel mai ales tain, cîrnaţi cu varză călită! Scîrba dracului! îngîmfatul! afurisitul!"
„Vai! desăvîrşita neştiinţă le e de-un nemărginit folos ţăranilor acestora tineri, colegi cu mine, se văita Julien în clipele de deznădejde. Cînd intră în seminar, profesorul n-are nevoie să le scoată din cap ideile lumeşti îngrozinu de multe pe care eu le-am adus cu mine, iar ei mi le citesc pe faţă, orice aş face."
Julien îi studia cu o atenţie aproape invidioasă pe cei mai neciopliţi dintre ţărănuşii sosiţi la seminar. Din clipa cînd îşi lepădau straiele de aba, ca să fie înveşmîntaţi în sutane, educaţia li se mărginea la un respect imens şi fără margini faţă de banii lichizi şi peşin, cum se spune prin partea locului.
Acesta e felul solemn şi eroic de-a exprima ideea sublimă de bani gheaţă.
Fericirea, pentru seminariştii ăştia, ca şi pentru eroii romanelor lui Voltaire, constă mai ales în a mînca bi; Julien descoperi aproape la toţi un respect înnăscut pen tru omul care poartă un costum de postav
1 G F. Bărbieri, zis Guercino (1591-1666), pictor italian.
2 Vezi la muzeul Luvru, Francisc, duce de Aquitania, lepădînd plato şi îmbrăcînd veşmîntul monahal, nr. 1130 (nota autorului).
Simţămîntul acesta preţuieşte justiţia care împarte dreptatea, aşa cum ne-o dau tribunalele noastre, la valoarea sau Bhiar sub valoarea ei. „Ce poţi cîştiga, repetau ei adesea, (e poţi cîştiga dînd în judecată unul cu osînză ?"
în munţii Jura, acestea sînt cuvintele care vor să arate un om cu avere. Şi vă puteţi închipui cît respect au oamenii lată de fiinţa cea mai bogată: ocîrmuirea !
Să nu zîmbeşti plin de respect numai cînd auzi pome-iiiiulu-se numele domnului prefect, trece, în ochii ţărani-|oi din Franche-Comte, drept o lipsă de prevedere, şi, la i ei săraci, lipsa de prevedere e pedepsită imediat prin lipsa
I Ui' pîine.
După ce, în primele luni, Julien simţise cum îl sufocă I dispreţul, acum îl cuprinse în cele din urmă mila: părinţilor I celor mai mulţi dintre colegii lui li se întîmplase adesea să I ic întoarcă seara, la vreme de iarnă, în cocioabele lor şi să găsească nici pîine, nici castane, nici cartofi. „Şi-atunci, ne ce să te miri, îşi spunea Julien, dacă pentru ei omul fericit e mai întîi de toate cel ce-a mîncat bine şi apoi cel • ■ ii c o haină bună ! Colegii mei au o vocaţie de neclintit, idli ă văd în preoţie o lungă continuare a fericirii acesteia: kft mănînci bine şi să ai, iarna, o haină călduroasă^n
npinare."
Odată, i se întîmplă lui Julien să-1 audă pe-un tînăr seminarist, înzestrat cu imaginaţie, spunîndu-i unui coleg al
— De ce n-aş ajunge şi eu papă, ca Sixtus al V-lea,
j in ic a păscut porcii ?
- Păi papi se fac numai dintre italieni, îi răspunse i tclAlalt; dar nici vorbă că o se se tragă la sorţi printre noi pentru posturi de mari vicari, de canonici şi poate chiar Uc episcopi. Sfinţia-sa P.... episcop de Châlons, e fiul unui igar, iar tata e tot dogar.
Intr-o bună zi, la mijlocul unei lecţii de dogmă, părin-U'W l'irard trimise după Julien. Bietul tînăr se simţi fericit i kA se smulgă din atmosfera fizică şi morală în care era cufundai.
Dostları ilə paylaş: |