Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

STENDHAl.

talent real şi, între alţii, mai ales un anume Chazel; dar Julien simţea că nu-i sînt dragi şi nici el nu le era pe plac.

Restul celor trei sute douăzeci şi unu de seminarist i nu era alcătuit decît din fiinţe grosolane, nu tocmai sigure că pricep cuvintele latine, pe care le repetau cît e ziua de lungă. Fii de ţărani aproape toţi, le plăcea mai mult să-ţi cîştige plinea rostind cîteva cuvinte latineşti decît dînd cu sapa. După ce făcu observaţiile acestea, Julien îşi făgădui să dobîndească succese rapide. „în orice slujbă e nevoie de oameni inteligenţi, căci, la urma urmei, e o muncă de îndeplinit, îşi spunea el. Sub Napoleon aş fi fost sergent; printre aceşti viitori preoţi voi fi mare vicar.

Toţi nenorociţii ăştia, adăugă el, pălmaşi din copilărie, au trăit, pînă la venirea lor aici, cu lapte covăsit şi cu pîine neagră. In colibele lor, abia dacă gustau carne de cinci sau de sase ori pe an. Asemenea ostaşilor romani, care soco teau războiul drept vreme de odihnă, ţăranii ăştia necio pliţi sînt îneîntaţi de plăcerile seminarului."

Julien nu citea în ochii lor mohorîţi decît nevoia fizică satisfăcută după masă şi plăcerea fizică aşteptată înainte de masă. Aşa arătau oamenii în mijlocul cărora trebuia să se distingă; dar ceea ce Julien nu ştia, ceea ce se fereau să-i spună era faptul că a fi primul la felurite cursuri de dogmă, de istorie bisericească etc, etc, predate la semi­nar, nu însemna pentru ei decît un păcat măreţ. De la Voltaire încoace, de la guvernămîntul celor două camc-n care nu sînt, în fond, decît neîncredere şi cercetare perso­nală şi dau spiritului popoarelor prostul obicei de a nu se încrede, Biserica Franţei a priceput, se pare, că adevăraţii ei duşmani sînt cărţile. în ochii Bisericii, supunerea inimii e totul. Succesele cuiva la studii, chiar la cele sfinte, i par suspecte, şi pe bună dreptate. Cine-1 va împiedica oare, pe omul superior, să treacă de cealaltă parte, calj Sieyes sau Grâgoire¹ ? Tremurînd, Biserica se agaţă d<

l E. I. Sieyes (1748-1826) ca şi H. Gregoire (1750-1831), amîndoi pre» laţi, au fost de partea revoluţiei în 1789.

ROŞU ŞI NEGRU

205

papă ca de singura ei salvare. Singur papa poate încerca i paralizeze cercetarea personală şr, prin cucernicul fast al ceremoniilor de la curtea lui, să impresioneze spiritul plictisit şi bolnav al oamenilor de lume.

Julien, pătrunzînd pe jumătate aceste diferite adevăruri, pe care, totuşi, toate cuvintele rostite într-un seminar tind să le tăgăduiască, cădea într-o melancolie ndîncă. Lucra mult şi izbuti repede să înveţe lucruri foarte folositoare pentru un preot, şi foarte false după părerea lui, cărora nu le dădea nici o atenţie. Altceva credea că nu mai are de făcut.

„Să mă fi uitat oare toată lumea ?" gîndea el, neştiind i i părintele Pirard primise şi zvîrlise în foc cîteva scrisori (rimise din Dijon şi din care, cu toate formele stilului ce­lui mai cuviincios cu putinţă, răzbătea patima cea mai vie. Kemuşcări amare păreau că se împotrivesc dragostei aces-li la. „Cu atît mai bine, îşi spunea părintele Pirard, cel puţin tînărul n-a iubit o femeie nelegiuită."

într-o zi, părintele Pirard deschise o scrisoare care parca pe jumătate ştearsă de lacrimi; era un adio pe ve­cie, „în sfîrşit, i se scria lui Julien, cerul s-a milostivit l<)(indu-mă să urăsc nu pe acela pentru care am păcătuit, cAci el îmi va ramine veşnic tot ce am mai scump pe lume, < i păcatul în sine. Jertfa a fost îndeplinită, dragul meu. Şi nu fflră lacrimi, după cum vezi. Gîndul mîntuirii fiinţelor pentru cure sînt datoare să trăiesc şi pe care le-ai iubit aăt de mult ii biruit. Un Dumnezeu drept, dar necruţător, nu se va mai putea răzbuna pe ei pentru păcatele săvîrşite de maica lor. [dio, Julien, fii drept faţă de oameni "

Sfîrşitul scrisorii era aproape cu neputinţă de citit. Se ■i Idea o adresă la Dijon şi totuşi se nădăjduia că Julien nu i lâspunde niciodată sau că măcar va folosi cuvinte pe • ire o femeie reîntoarsă la virtute le poate asculta fără să roşească. Melancolia lui Julien, ajutată şi de hrana pri ustă pe care o livra seminarului antreprenorul meselor