Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

236

STENDHAI.

Cumplitul părinte Pirard înţelege, în sfîrşit, ce înseamnă să vorbeşti.

— Ei bine, spuse episcopul rîzînd, tare mă îndoiesc că-i vei găsi un urmaş pe măsura lui şi, ca să-ţi arăt ctl preţuieşte omul acesta, îl poftesc mîine să ia masa cu mine.

Marele vicar vru să strecoare cîteva cuvinte în legătură cu alegerea urmaşului. Dar prelatul, neavînd chef să dis­cute despre asemenea lucruri, îi spuse :

— înainte de a-i deschide uşa celuilalt, să aflăm un pic de ce pleacă acesta. Trimite să mi-1 cheme pe semina­rist ; adevătul sălăşluieşte în gura copiilor.

Julien fu chemat. „Mă aflu între doi inchizitori", gîndi el. Niciodată nu se simţise mai curajos.

în clipa cînd intra, doi vlăjgani de valeţi, mai bine îmbrăcaţi chiar decît domnul Valenod, îl dezbrăcau pe înaltpreasfîntul. Episcopul, înainte de a ajunge la pănn tele Pirard, socoti cu cale să-1 cerceteze pe Julien asupi.i studiilor sale. îl întrebă puţin din dogmă şi se minună Curînd, ajunse la scriitorii antichităţii, la Vergiliu, la 1 Io raţiu, la Cicero. „Numele astea mi-au adus numărul 198 gîndi Julien. N-am ce pierde; ia să încerc să strălucc Şi izbuti; episcopul, el însuşi mare cunoscător al opercloi clasice, rămase îneîntat.

La cina de la prefectură, o tînără, pe bună drept;iii celebră, recitase poemul Magdalenei¹. înaltpreasfînml avînd chef să vorbească despre literatură, uită repede şi do părintele Pirard şi de toate celelalte, ca să discute cu seim naristul problema dacă Horaţiu a fost bogat sau săM> Cită mai multe opere, dar uneori îl cam lăsa memoria iţi atunci, pe dată, Julien spunea toată oda, de la un capăt la altul, cu un aer cît se poate de modest: pe episcop îl uimi faptul că Julien nu părăsea deloc tonul conversaţiei; recita ca şi cum ar fi vorbit de lucruri petrecute în seminal Discutară îndelung despre Vergiliu, despre Cicero. In

i Poem de Delphine Gay, pe care Stendhal îl recitase în numeroase H* Ioane (n.ed.fr.).
KOŞU ŞI NEGRU

237

slîrşit, prelatul nu se putu împiedica să-1 laude pe tînărul seminarist.

— E cu neputinţă să înveţi mai sîrguincios.

— înaltpreasfinte, seminarul vă poate oferi o sută nouăzeci şi şapte de elevi mult mai vrednici de înalta voastră preţuire.

— Cum asta ? întrebă episcopul, mirat de cifră.

— Pot să întăresc cu o mărturie oficială ceea ce am avut cinstea să spun dinaintea înaltpreasfinţiei-voastre. La exa­menul anual al seminarului, răspunzînd tocmai la mate­riile care, în clipa de faţă, mi-au adus cinstea aprobării vi lastre, am ieşit al o sutălea nouăzeci şi optulea.

— Ah! e favoritul părintelui Pirard, rîse episcopul, < uiiînd spre marele vicar de Frilair; ar fi trebuit să ne »!jleptăm la asta; dar e un băiat sincer. Nu-i aşa, dragul meu, adăugă el, adresîndu-se lui Julien, nu-i aşa că te-au 11 ezit din somn ca să te trimită aici ?

— Aşa este, înaltpreasfinte. N-am ieşit din seminar (lecît o dată în viaţa mea, ca să-i ajut părintelui Chas-Ber-nard la împodobirea catedralei, în Joia verde.

— Optime, spuse episcopul, dumneata ai dovedit atîta iuraj, punînd mănunchiul de pene pe baldachin ? în fie-wire an, cînd trebuie pus, mă înfior de teamă să nu se prăpădească o viaţă de om. Dragul meu, ai să ajungi de-pnrlc; dar nu vreau să-ţi stăvilesc viitorul, care va fi Mralucit, lăsîndu-te să mori de foame.

Şi, la porunca episcopului, fură aduşi biscuiţi şi vin de Malaga, din care Julien gustă cu plăcere, şi cu atît mai miuli marele vicar de Frilair, care ştia că episcopului îi l'i.u -o să vadă oamenii mîncînd cu voie bună şi cu poftă.

Prelatul, din ce în ce mai mulţumit de felul cum îşi pe-Irccea sfîrşitul serii, vorbi o clipă despre istoria ecle-rliistică. Şi văzu că Julien nu pricepea o iotă. Atunci trecu Im starea morală a imperiului roman, sub domnia împăraţilor din veacul lui Constantin . Sfîrşitul păgînis-

Krlcrire la împăratul Constantin cel Mare (274-337), care prin edictul li Milan (313), a acordat libertate cultelor, deci şi creştinismului

238

STENDHAI.

mului era însoţit de starea aceea de nelinişte şi de îndoială care, în secolul al XlX-lea, mîhneşte miniiIc triste şi plictisite. Episcopul băgă de seamă că Julien nu cunoştea nici măcar numele lui Tacit.

învăţăcelul îi răspunse cu nevinovăţie, spre mirarea episcopului, că autorul acesta nu se găsea în bilioteca se* minarului.

— Asta mă bucură din toată inima, îi spuse episco­pul, vesel; aşa, mă scoţi din încurcătură : de zece minute mă tot întreb cum să-ţi mulţumesc pentru seara pe care ai ştiut să mi-o faci atît de plăcută şi, de bună seamă, într-un fel cu totul neaşteptat. Nu nădăjduiam să găsesc un învăţat într-un elev de-al seminarului meu. Deşi darul nu e prea bisericesc, vreau să-ţi dăruiesc un Tacit.

Prelatul puse să i se aducă opt volume frumos legate ş ţinu să scrie el însuşi, la începutul primului volum, o dedi­caţie în limba latină, pentru Julien Sorel. Episcopul si fălea cu frumoasele lui cunoştinţe de limbă latină. Şi, în cele din urmă, îi spuse cu un ton serios, care nu semăna deloc cu tonul de pînă atunci:

— Tinere, dacă ai să fii înţelept, vei avea într-o zi cea, mai bună parohie din dioceza mea, şi nu prea departe i palatul meu episcopal. Dar trebuie să fii înţelept.

Julien, cu volumele în braţe, plecă de la episcopie foarte mirat, pe cînd suna miezul nopţii.

înaltpreasfîntul nu-i pomenise nici un cuvînt despr părintele Pirard. Julien era mirat, mai ales, de politeţe aleasă a sfinţiei-sale. Nici nu bănuise că putea să exist atîta bună-cuviinţă în purtări, unită cu o demnitate atît i firească. Şi contrastul îl izbi cu mai multă putere, cînd dădu cu ochii pe posomoritul părinte Pirard, care îl aştept) nerăbdător.

— Quid tibi dixerunt ? (Ce ţi-au spus ?) îi strigă el -glas tare, de cum îl zări.

Julien se bîlbîj puţin, încereînd să traducă în latineşt cuvintele episcopului.

— Vorbeşte franţuzeşte şi repetă-mi întocmai cuvin tele rostite de sfinţia-sa, fără să adaugi sau să scurtezi ni'