Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

KOŞU ŞI NEGRU

255

îi trecea vag, prin minte, gîndul de a sfîrşi cu viaţa, dar m are a face! După o despărţire pe care o crezuse veşnică, Julien îi fusese redat, îl revăzuse, şi ceea ce făcuse ci ca să ajungă pînă la ea dovedea atîta iubire !

Istorisindu-i lui Julien întîmplarea cu scara:

— Ce-am să-i răspund soţului meu, dacă servitorul îi I investeşte că a găsit scara ? Şi se gîndi o clipă : o să le tre­buiască douăzeci şi patru de ore ca să-1 dibuiască pe ţăra­nul care ţi-a vîndut-o. Apoi, aruneîndu-se în braţele lui Julien şi strîngîndu-1 cu o mişcare convulsivă: Ah! să

[mor, să mor aşa ! strigă ea, acoperindu-1 cu sărutări. Dar i |i i i ebuie să-ţi fie tare foame, adăugă, rîzînd.

— Vino ; mai întîi am să te ascund în odaia doamnei | Dcrville, care e totdeauna încuiată cu cheia. Ea se duse să

Mea de pază la celălalt capăt al coridorului, iar Julien trecu tu goană. Nu cumva să deschizi, dacă bate cineva la uşă, îi ipuse ea încuindu-1 cu cheia; în orice caz, n-o să fie decît o glumă a copiilor, făcută în joacă.

— Trimite-i în grădină, sub fereastră, spuse Julien, ca un am bucuria să-i văd; şi fă-i să vorbească.

— Da, da, strigă doamna de Rânal, depărtîndu-se.

Se întoarse curînd, aducînd portocale, biscuiţi şi o [ mlclă cu vin de Malaga; îi fusese cu neputinţă să fure pîine.

— Ce face soţul tău ? întrebă Julien.

— Scrie planuri pentru învoiala cu ţăranii.

Dar sunase ora opt şi în casă era forfotă. Dacă doamna de Rfinal n-ar fi fost văzută, ar fi fost căutată pretutindeni; fu nevoită să-1 părăsească. Curînd, se întoarse, neţinînd leama de primejdie : îi aducea o ceaşcă de cafea. Tremura ui nu cumva Julien să moară de foame. După-masă, reuşi ifl i ducă pe copii sub fereastra odăii doamnei Derville. lulien găsi că au crescut mult, dar căpătaseră un aer co­lii un, sau mai degrabă îşi schimbase el părerile.

Doamna de R6nal le vorbi despre Julien. Cel mai Hi» re răspunse prietenos şi arătă că-i părea rău după fos­tul lor preceptor, dar cei mai mici aproape îl uitaseră.

în dimineaţa aceea, domnul de Renal nu plecă de Wasă ; urca şi cobora întruna scările, tocmindu-se cu ţăranii, tfliora le vindea recolta de cartofi. Pînă la prînz, doamna