Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

MOŞU ŞI NEGRU

545

Bătea ora unu noaptea, cînd juraţii se retraseră în ca-I incia lor. Nici o femeie nu-şi părăsi locul; cîţiva bărbaţi Uvcau şi ei lacrimi în ochi. Discuţiile fură, la început, I fi turte însufleţite; dar, încetul cu încetul, pentru că Ijltiiărîrea juraţilor se lăsa aşteptată, oboseala generală Începu să potolească mulţimea. Momentul era solemn; luminările abia mai pîlpîiau. Julien, auzea discutîndu-se Nn preajma lui dacă întîrzierea juraţilor e prevestitoare de )lne sau de rău. Şi văzu cu plăcere că toată lumea era de Mrtea lui; juraţii zăboveau, şi, totuşi, nici o femeie nu ■Arasea sala.

< înd bătură orele două, se auzi un freamăt puternic, a cea mică a camerei juraţilor se deschise. Domnul ba-,in de Valenod înainta cu un pas grav şi teatral, urmat de pilulti juraţi. Tuşi, apoi declară, pe sufletul şi pe (înştiinţa lui, că juriul, în unanimitate, îl socotea pe n Sorel vinovat de crimă, de crimă cu premeditare : mintă aceasta aducea pedeapsa cu moartea. Care fu ros-Pll A o clipă mai tîrziu. Julien îşi privi ceasul şi îşi aminti de i" im ii ul de Lavalette; era ora două şi un sfert. „Astăzi e ■teri, gîndi el. Da, dar e o zi fericită pentru Valenod, mc mă condamnă... Sînt prea bine păzit pentru ca "Inthilde să mă poată salva, aşa cum a făcut doamna de iivalctte... Deci, peste trei zile, chiar la ora asta, voi şti ce | ■ 1111 nă marele mister".

în clipa aceea, însă, un ţipăt îl readuse la lucrurile jiiicşii. Femeile din preajma lui suspinau; văzu că toate ii Ivirile se întoarseră spre o mică tribună, scobită între |hulandele unui stîlp gotic. Mai tîrziu, află că acolo se |m unsese Mathilde. Cum ţipătul nu se mai repetă, toate Irlvirile se aţintiră asupra lui Julien, căruia jandarmii ii■ ■ ii .iu să-i facă drum prin mulţime.

„Sa încerc să nu-i dau prilej să rîdă lichelei ăsteia de tonod, gîndi Julien. Cu ce glas îndurerat şi plin de felonie a rostit sentinţa care aduce pedeapsa cu moartea ! Bl luciul preşedinte al curţii, cît e el de judecător, Ittta amar de ani, avea lacrimi în ochi cînd mă oiMl.imna ! Ce bucurie pe Valenod că s-a putut răzbuna