Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

MOŞU ŞI NEGRU

557

dacă doamna de Rânal ar fi fost la Besancpn i-ar fi mărtu-iisit slăbiciunea lui... în momentul cînd regreta cel mai mult lipsa femeii acesteia adorate, auzi paşii Mathildei.

„Cea mai mare nenorocire în închisoare, gîndi el, este iii nu-ţi poţi încuia uşa." Tot ce-i spuse Mathilde nu făcu dccît să-1 înfurie.

fi povesti că, în ziua judecăţii, domnul de Valenod, avfnd în buzunar numirea de prefect, cutezase să-şi rîdă tic domnul de Frilair şi să-şi facă plăcerea să-1 condamne pe Uulien la moarte.

„Cum de i-a dat prin gînd prietenului dumitale, mi-a »pus mai adineaori domnul de Frilair, să trezească şi să Uliice mica vanitate a acestei aristocraţii burgheze ? De ce a vorbit de castă ? Le-a arătat singur ce trebuiau să facă, în |>iopriul lor interes politic; găgăuţii ăştia habar n-aveau şi riau gata să plîngă. Interesul de castă a venit să mascheze ni ochii lor grozăvia de a condamna la moarte. Trebuie să Ui unoaştem că domnul Sorel e tare nepriceput în afaceri. f>ncă nu izbutim să-1 salvăm prin cererea de graţiere, un iartea lui^va fi un soi de sinucidere... "

Mathilde nu se feri să-i spună lui Julien un lucru de nuc nu se mai îndoia : că abatele de Frilair, văzîndu-1 pe Sorcl pierdut, credea folositor pentru ambiţia lui să ■cerce a-i deveni urmaş.

Aproape scos din fire, din pricina mîniei neputin-t loase şi a necazului, îi spuse Mathildei:

- Du-te de ascultă o liturghie pentru mine şi dă-mi buce o clipă.

Mathilde, şi aşa foarte geloasă de vizitele doamnei de H^nal, despre a cărei plecare tocmai aflase, înţelese de

■ i necăjit Julien şi izbucni în lacrimi.

Durerea ei era adevărată, Julien vedea bine, şi asta îl nilul i.i şi mai mult. Avea neapărată nevoie de singurătate, lini cum s-o capete ?

In Mîrşit, după ce încercase toate mijloacele pentru a-1 înduioşa, Mathilde plecă, dar aproape în aceeaşi clipă

■ !■ un Fouqu6.
559

lindeni să exagereze lipsa mea de curaj; ce triumf pentru Valenozi. Ei sînt mari şi tari în Franţa şi se bucură de loate avantajele sociale. Pînă acum puteam cel puţin Kâ-mi spun: ei se umplu de bani, e adevărat, şi sînt co­pleşiţi de toate onorurile, dar eu am nobleţea inimii.

Şi iată un om căruia toţi îi vor da crezare: tata va de­pune mărturie în faţa întregului Verrieres, exagerînd, că «m fost slab în faţa morţii! Voi trece drept un laş în încercarea aceasta pe care oricine o înţelege."

Julien se simţea aproape deznădăjduit. Nu ştia cum să m ape de taică-său. Să se prefacă în aşa fel încît să-1 înşele pe bătrînul acesta, atît de isteţ, era peste puterile lui. Mintea lui cercetă în grabă toate posibilităţile.

— Am făcut economii! exclamă el deodată. Ideea aceasta jjenială schimbă şi înfăţişarea bătiînului şi situaţia lui Julien. Cum să le împart ? continuă Julien mai liniştit: efectul produs îi alungase orice sentiment de inferioritate.

Bătrînul cherestegiu ardea de dorinţa de-a nu lăsa să-i-încape banii, din care i se părea că fiul său va lăsa o parte iuţilor lui. Şi îi vorbi vreme îndelungată, cu mult foc. lulicn putu să-şi rîdă de el.

- Ei bine, Dumnezeu mi-a arătat cum să-mi fac tes-I lamentul. Voi dărui fiecăruia dintre fraţii mei cîte o mie

<\> 11anei, iar restul va fi al dumitale.

— Foarte bine, spuse bătrînul, restul mi se cuvine; I dur fiindcă Dumnezeu s-a îndurat să-ţi mişte inima, dacă I vrei să mori ca un bun creştin, se cade să-ţi plăteşti dato-I Mie. Mai sînt şi cheltuielile făcute de mine pentru hrana I )i pentru creşterea ta, şi la care nu te gîndeşti deloc...

„Va să zică asta-i dragostea de tată ?!" îşi spunea I Julien mîhnit, cînd rămase, în cele din urmă, singur. (Urînd se ivi temnicerul.

Domnule, după vizita părinţilor le aduc totdeauna iwspeţilor mei o sticlă cu vin de Champagne. E cam •4 ii mp, şase franci sticla, dar înveseleşte inima.

Adu trei pahare, îi spuse Julien cu o grabă co­pilărească, şi pofteşte aici doi dintre deţinuţii pe care îi iHd plimbîndu-se pe coridor.