Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

561

au avut norocul să nu fie prinşi în flagrant delict. Acuza­torul, pe care societatea îl năpusteşte asupra mea, a fost înavuţit printr-o ticăloşie... Eu am săvîrşit o crimă şi sînt pe drept cuvînt osîndit, dar, faţă de crima asta, a mea, Valenod, care m-a osîndit, e de o sută de ori mai dăunător societăţii.

Zău, adăugă Julien trist, dar fără mînie, cu toată ava-riţia lui, tata preţuieşte mai mult decît toţi oamenii ăştia. Nu m-a iubit niciodată. Şi am întrecut măsura,.pătîndu-i numele printr-o moarte ruşinoasă. Teama lui să nu ducă lipsă de bani, părerea exagerată despre răutatea oameni­lor, denumită avariţie, îl fac să vadă un motiv miraculos de alinare şi de siguranţă în cei trei sau patru sute de ludovici pe care aş putea să i-i las. într-o duminică după-amiază, îşi va arăta banii tuturor invidioşilor din Verrieres. „Cu un asemenea preţ, va spune privirea lui, care dintre voi n-ar fi îneîntat să aibă un fiu ghilotinat ?"

Filozofia aceasta putea să cuprindă şi mult adevăr, nu-^ai că, prin natura ei, îndemna să doreşti moartea. Aşa irecură cinci zile întregi. Julien se purta politicos şi blînd lată de Mathilde, pe care o vedea roasă de cea mai cum­plită gelozie. într-una din seri, se gîndi serios să-şi pună capăt vieţii. Sufletul îi era cufundat în nefericirea pro­fundă în care îl aruncase plecarea doamnei de Rdnal. Nu-i mai plăcea nimic, nici în viaţa reală, nici în închipuire. l ipsa de mişcare începuse să-i vatăme sănătatea şi să-i dea caracterul exaltat şi slab al unui tînăr student german, ffji pierdea tăria aceea bărbătească şi mîndră, care alungă printr-o înjurătură energică anumite idei nepotrivite, gata sa asalteze sufletele nefericiţilor.

„Am iubit adevărul... Dar unde se află el ? Pretutindeni ipocrizie, sau măcar şarlatanie, chiar la cei mai virtuoşi, Chiar la cei mai de seamă oameni. Şi buzele i se strîmbară ii ştirbă... Nu, omul nu se poate încrede în om !

Doamna de ***, făcînd o chetă pentru bieţii ei orfani, uni spunea că prinţul cutare dăruise zece ludovici; min-i iună. Dar ce spun ? Napoleon la Sfînta Elena !... Şarlata­nii' curată, proclamaţie în favoarea regelui Romei.