Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

MOŞU ŞI NEGRU

547

Am iubit, oare, mult ? Ah ! Am iubit-o pe doamna de KCnal, dar purtarea mea a fost groaznică. Şi aici, ca pretu­tindeni, meritul simplu şi modest a fost părăsit pentru tcea ce străluceşte...

Dar, cînd te gîndeşti ce perspectivă !... Colonel de hu-

fiiri, dacă izbucnea vreun război; secretar de; legaţie, în

(Imp de pace; apoi ambasador... căci curînd m-aş fi price-

Jut în asemenea treburi... şi chiar dacă n-aş fi fost decît un

fcrost, ginerele marchizului de La Mole s-ar fi putut teme

vreo rivalitate ? Toate prostiile mi-ar fi fost iertate, Hu, mai degrabă, ar fi fost socotite drept merite. Om de urnă, trăind în cel mai mare belşug, la Viena sau la Lon-

Nu tocmai aşa, domnule, ci ghilotinat peste trei

m

Julien rîse din toată inima de această licărire a spiritu­al său. Şi se gîndi: „E adevărat, omul are două fiinţe în Bl Altminteri, cui naiba i-ar fi trăsnit prin minte o idee kltl de răutăcioasă ?

Ei bine, da, prietene, voi fi ghilotinat peste trei ti răspunse el celui ce-1 întrerupsese. Domnul de (lolln va închiria o fereastră, plătind-o pe din două cu |i In lele Maslon. Iar pentru costul ferestrei ăsteia, care lini re ci îl va fura pe celălalt ?"

I k'odată îi veni în minte un fragment din Venceslas de

„LADISLAS .. .Sufletul meu e gata. REGELE, tatăl lui Ladislas Şl eşafodu-i gata; hai, du-ţi acolo capul".

Frumos răspuns !" gîndi el şi adormi. Cineva îl trezi .....leala, strîngîndu-1 cu putere în braţe.

iţii ./<■ Rotrou (1609-1650), poet şi dramaturg francez; una dintre nur tragedii ale sale, Venceslas, a fost reprezentată în 1647. liilli.i! 11 admira foarte mult şi o amintea adesea în operele sale.
Dacă aici, în celulă, în locul Mathildei, s-ar fi aflat doamna de R&ial, aş mai fi putut oare să-mi păstrez cumpătul ? Adînca mea deznădejde şi căinţă ar fi fost luate de Valenozi şi de toţi ceilalţi patricieni ai ţinutului

I drept josnică teamă de moarte; sînt atît de semeţi fricoşii âstia, că averea îi ridică deasupra ispitei.' «Iată ce

I Jnseamnă să te naşti ca fiu al unui cherestegiu ! ar fi zis domnii de Moirod şi de Cholin, care m-au osîndit la

I moarte. Poţi să ajungi savant, să devii priceput, dar cura­jul !...» Curajul nu se învaţă. Chiar cu biata Mathilde, care •turn plînge, sau care, mai degrabă, nici nu mai poate să nlingă, îşi spuse el, privindu-i ochii înroşiţi... şi o strînse în

[braţe. Vederea unei suferinţe reale îl făcu să-şi uite silo-

jf tomul... Pesemne că a plîns toată noaptea, se gîndi Julien; Jur, într-o bună zi, cîtă ruşine îi va pricinui amintirea asta ! Vh socoti că a fost rătăcită, pe vremea tinereţii, de ideile

i Josnice ale uni om de rînd... Croisenois e destul de slab ca

| *A .se însoare cu ea şi, pe cinstea mea, o să-i prindă bine. 1.1 ii va face să joace un rol.

Prin dreptul de stăpînă al mintii strălucite Asupra unei gloate de rînd şi necioplite.

Nu zău, asta-i nostim .' De cînd mă paşte moartea, îmi [vin în minte toate versurile pe care le-am ştiut odinioară. t) li vreun semn de prăbuşire... "

Mathilde îi repeta cu glas stins: e dincolo, în încăpe- i de alături. Pînă la urmă, ascultă ce-i spune. „Glasul îi slab, gîndi Julien, dar şi-a mai păstrat încă tonul porun- oi Acum vorbeşte încet, ca să se stăpînească." Cine spui că e dincolo ? întrebă el blînd. Avocatul, ca să semnezi apelul. N-am să fac apel.

Cum ! N-ai să faci apel ? exclamă ea, ridieîndu-se . ii iii scăpărători de mînie; şi de ce, mă rog ?

Pentru că, acum, simt curajul de a muri cu destulă demnitate. Cine-mi garantează că peste două luni, după o îndelungată şedere în celula asta umedă, am să fiu la fel fit¹ bine dispus ? Prevăd felurite întrevederi cu'preoţii, cu