Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

S63

dc care m-am rezemat la vreme de furtună; mă clătinam, mă frămîntam. La urma urmei nu eram decît un om... dar n-am fost smuls de furtună.

Aerul jilav din celulă mă face să mă gîndesc la izo­lare...

Dar de ce să mai fiu făţarnic, cînd blestem făţărnicia ? Nici moartea, nici celula, nici aerul jilav nu mă doboară, ci lipsa doamnei de R6nal. Dacă, la Verrieres, pentru a o vedea, aş fi fost silit să trăiesc săptămîni întregi ascuns în pivniţele casei, m-aş fi plîns oare ?"

— Totuşi influenţa contemporanilor mei e mai tare, rosti el rîzînd amar. Vorbesc singur, cu mine însumi: mă aflu la doi paşi de moarte, şi tot mai sînt făţarnic... O, veac al nouăsprezecelea!

„...Un vînător trage un glonte, într-o pădure; prada cade, el se repede s-o apuce. Şi loveşte cu cizma un muşu­roi înalt de aproape o jumătate de metru, distruge lo­cuinţa furnicilor, împrăştie cît colo bietele vietăţi, cu ouăle lor cu tot... Cele mai filozoafe dintre furnici nu vor putea niciodată să priceapă ce-i cu namila asta neagră, uriaşă, înfricoşătoare: cizma vînătorului care a pătruns pe neaşteptate şi cu o iuţeală de nedescris în locuinţa lor, după un zgomot asurzitor, însoţit de văpăile unui foc roşiatic...

.. .Tot astfel e cu moartea, cu viaţa, cu veşnicia, lucruri loarte simple pentru cine are minte atît de adîncă încît să Ic pătrundă...

O musculiţă efemeră se naşte la nouă dimineaţa, în lungile zile de vară, ca să moară la cinci seara; cum ar pu­ii a ca înţelege cuvîntul noapte ?

Mai dă-i cinci ore de viaţă, şi va vedea şi va înţelege ce I noaptea.

Aşa şi eu, voi muri la douăzeci şi trei de ani. Mai dă-mi cinci ani de viaţă, ca să trăiesc cu doamna de Renal, ■i începu să rîdă ca Mefistofel. Ce nebunie, să discuţi ase­menea probleme adînci!

1. Sînt făţarnic, de parcă s-ar mai afla cineva aici, să m8 asculte.
văzut de tinerele doamne din înalta societate a oraşului, doamna de R6nal îl convinse uşor să plece ca să facă o slujbă de nouă zile la Bray-la-Haut.

Nu există cuvînt în stare să redea extazul şi nebunia dragostei lui Julien!

Risipind o sumedenie de bani şi folosind din plin tre­cerea de care se bucura mătuşa ei, o precucernică vestită şi bogată, doamna de Renal căpătă învoirea să-1 vadă de

două ori pe zi.

Cînd află vestea aceasta, Mathilde aproape că-şi pierdu minţile de gelozie. Domnul de Frilair îi mărturisise că toată trecerea lui nu-i ajungea să înfrunte buna-cuviinţă pînă într-atît încît s-o ajute să-şi vadă iubitulmai mult dccît o dată pe zi. Mathilde puse să fie urmărită doamna de R6nal, ca să-i afle cele mai mici mişcări. Domnul de Frilair îşi risipea toată isteţimea minţii lui iscusite, ca s-o convingă că Julien e nevrednic de ea.

în mijlocul acestor suferinţe, Mathilde îl iubea tot mai mult pe Julien şi îi făcea aproape în fiecare zi cîte o scenă

Îngrozitoare.

Iar el ţinea cu tot dinadinsul să rămînă cinstit pînă la urmă cu biata fată pe care o compromisese într-un mod mît de ciudat; dar, în fiecare clipă, dragostea nemărginită pentru doamna de R6nal se dovedea mai tare decît voinţa Iul. Cînd, alegîndu-şi prost ideile, nu izbutea s-o convingă pe Mathilde de nevinovăţia vizitelor rivalei, îşi spunea: „Slîrşitul dramei trebuie să fie foarte aproape; am o scuză ifl nu mă mai pricep atît de bine să mă prefac".

Domnişoara de La Mole află de moartea marchizului iii- Croisenois. Domnul de Thaler, omul acela atît de bo-işi permisese să spună cîteva necuviinţe în legătură cu dispariţia Mathildei; domnul de Croisenois îl rugase să le !■ /mintă : domnul de Thaler îi arătase mai multe scrisori inonime adresate lui şi pline de amănunte atît de \ meşteşugit legate între ele, încît bietul marchiz fusese ne-"ii să întrevadă adevărul.

Domnul de Thaler îşi îngăduise cîteva glume cam gro-jpUne. Ameţit de mînie şi durere, domnul de Croisenois

ROŞU ŞI NEGRU

567

atenţiile pline de rîvnă ale domnului de Frilair şi nici sin­ceritatea aspră a lui Fouqu6.

Iar Julien, în afara clipelor furate de prezenţa Mathil-dei, trăia din dragoste, aproape fără să se mai gîndească la viitor. Ca o ciudată urmare a pasiunii, atunci cînd e nemărginită şi fără urmă de prefăcătorie, doamna de Rânal aproape că îi împărtăşea nepăsarea şi voioşia blîndă.

— Odinioară, îi spunea Julien, cînd aş fi putut să fiu atît de fericit în timpul plimbărilor noastre prin pădurea de la Vergy, o neînfrînată ambiţie îmi tîra sufletul spre ţinuturi imaginare. Şi-n loc să-mi apăs pe inimă mîna aceasta fermecătoare care era atît de aproape de buzele mele, viitorul mă răpea de lîngă tine; îmi fugea gîndul la nenumăratele lupte pe care trebuia să le dau ca să dobîndesc o avere uriaşă... Zău, aş fi murit fără să cunosc fericirea, dacă n-ai fi venit să mă vezi în închisoare.

Două evenimente veniră să tulbure viaţa aceasta li­niştită. Duhovnicul lui Julien, cît era el de jansenist, nu se putea feri de o intrigă a iezuiţilor, şi, fără să vrea, deveni unealta lor.

îi spuse într-o bună zi că, dacă nu voia cumva să cadă tn groaznicul păcat al sinuciderii, trebuia să facă tot ce era cu putinţă pentru obţinerea graţierii. Şi cum clerul avea mare influenţă la Paris în Ministerul de Justiţie, i se ofe-rea O cale destul de uşoară: trebuia să se pocăiască în mod public, cu mare zarvă.

— Cu mare zarvă ! repetă Julien. Ah ! te-am prins şi pe dumneata, părinte, jucînd teatru ca un misionar...

— Vîrsta dumitale, urmă jansenistul, grav, înfăţişarea plăcută cu care te-a înzestrat providenţa, motivul însuşi al i ii mei săvîrşite, rămas de neînţeles pînă acum, sforţările Iroice pe care domnişoara de La Mole le risipeşte în fa-voarea dumitale, toate, în sfîrşit, pînă şi uimitoarea prie-iinic pe care ţi-o arată victima, au contribuit să facă din iliimneata eroul tinerelor femei din Besancon. Au uitat de loate pentru dumneata, chiar şi de politică...